Proză
Liliana Corobca

Imperiul fetelor bătrâne

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015

„Fiind aparență, femeia are ca particularitate virginitatea pură. Căci virginitatea e o existență care, ca existență pentru sine, e în fond o abstracție şi nu se dezvăluie decât în aparență. O abstracție e şi inocența feminină; iată de ce se poate spune că în această stare femeia e invizibilă. Ovidiu spunea că Vesta, divinitatea care reprezintă virginitatea, nu avea chip.“
Sören Kierkegaard,
Jurnalul seducătorului

În fiecare an, de Sfântul Andrei, era mare agitație. Dacă doreai să-ți afli ursitul, trebuia să aduni apă cu gura de la nouă izvoare, într-o farfurie, în care topeai o lumânare, descântând. Izvoare au devenit în căminul nostru nouă robinete de la etaje diferite. Ne umfla râsul, înghițeam apa sau împroşcam fetele care ne făceau să râdem, imitând obrajii noştri umflați şi caraghioşi. În cele din urmă, adunam cantitatea necesară de apă, stingeam lumina şi aprindeam lumânările. Mai urmau câteva etape vrăjitoreşti, apoi fiecare trebuia să stea cu o lumânare aprinsă deasupra farfuriei şi lăsam să cadă trei picături care formau o literă sau ceva care semăna cu o literă, a inițialei ursitului, adică. Mai era o vrajă, tot cu picăturile de ceară, de data asta o picătură erai tu, alta el, apa trebuia rotită, făceai un cerc mare cu degetul, dacă picăturile se întâlneau repede şi se lipeau una de alta, te căsătoreai în curând, dacă nu, te căsătoreai mai greu, în câțiva ani, iar dacă rămâneau la distanță una de alta, altul era ursitul, nu acela la care te gândiseşi. Uneori tu vei umba după el, alteori el va umbla după tine. Că nu vei avea niciodată nici unul, nu se punea problema. Această situație nu exista. Se spune că numai la Rafira picăturile de ceară se comportau ciudat, adică se duceau la fund şi nimeni nu a găsit explicația.

În căminele noastre, trei la număr, băieții erau, în general, la mare preț. Când agăța una pe cineva, imediat aflau sute de fete care discutau, bârfeau, se certau dacă se potrivesc cei doi fericiți ori nu, pariau dacă e serioasă relația şi se vor căsători sau e numai de-o seară, dacă o va bate sau nu, dacă el se teme de femei, e băiețelul mamei şi trebuie îmblânzit sau se culcă şi pe urmă fuge; o invită în oraş ori se sărută în cameră... Amănunte aflam de la martorii oculari; măcar una dintre colegele privilegiatei avea neapărat darul de a povesti frumos şi ştiam cu lux de amănunte cum evoluează povestea amoroasă.
Uneori fata cu pricina povestea şi singură, lăudându-se ori văitându-se. Dacă la cineva venea un verişor sau un frate, era distribuit repejor, se făcea rând, în funcție de relația de prietenie cu fata prețioasă şi de pretențiile şi preferințele rudei. Dar asta se întâmpla rar şi cele mai multe dintre noi erau condamnate la o implacabilă singurătate. Câte un băiat mai dezghețat din căminele îndepărtate curta zeci de fete, un etaj, apoi altul şi dispărea, de obicei, făr a alege pe cineva. Ne era greață de acel trai în comun, când ştie toată lumea tot ce faci şi nu există niciun secret. Niciun drept la intimitate.
Unele fete se lăsau sărutate, mângâiate, le permiteau câte ceva cavalerilor, voiau să se mărite, dar nu toate. Exista şi categoria mândrelor, a inaccesibilelor care se lăsau seduse foarte greu sau deloc. Să cedezi e o artă. Multe ajunseseră foarte rele şi cinice, viața de cămin le-a făcut aşa şi lipsa totală de intimitate, probabil. Unele au învățat să sărute, să-şi aranjeze, chipurile, rochițele cârpite şi să arate câte ceva, mai în glumă, mai în joacă, un genunchi rotund şi ispititor, un boboc de sân țuguiat, alungând apoi, după caz, pretendenții nepotriviți şi nefericiți. Altele s-au izolat în aşteptarea bărbatului ideal, cu care să nu fie nevoite să se pupe şi să se joace în văzul tuturor. Unele se considerau atât de potrivite pentru măritat, încât nu acceptau micile şi nevinovatele compromisuri pe care le făceau tinerele fete ca să atragă cavalerii.
În timp ce bărbații se plâng că nu mai există fete bune, că nu mai există virgine pe fața pământului, se căsătoresc totuşi cu nişte țoape care-şi desfac picioarele la primul pocnet de deget sau cu fete prostuțe care au fost seduse, amăgite de cine ştie câți bărbați şi vor fi, cu atât mai supuse şi mai amăgite de acum înainte. Le convine să aibă o femeie care a greşit şi ține umilă nasul în pământ, care nu iese din cuvântul bărbatului şi, dacă primeşte o palmă, consideră că-i pe bună dreptate, că o merită. Pe când unei femei virtuoase, cu zestre, cu pretenții, care a aşteptat până la nuntă, ce-i poți reproşa? Sigur că e uman să greşeşti, că poate ar fi mai bine să învățăm a ceda şi noi, pur şi simplu, ca toate femeile. Nu, de dragul cedatului, niciodată. Un singur bărbat ne dorim. Virginitatea noastră sfântă şi pioasă e tot ce avem, tot ce merită să fie păstrat.

Din când în când, fetele care ghiceau în cărți, veneau să ne pună sub fund cărțile, să le „purifice“, că suntem curate, nesărutate. Oribil obicei. „Ba m-am sărutat!“ mă revoltam eu. Lida ghicitoarea mă privea neîncrezător pe sub gene, ei lasă, chiar dacă te-ai sărutat, ține-le sub fund un pic.
În cămin se ştie totul, cine vine, cine pleacă, cine cu cine. Toată lumea ştie câte fete bune au mai rămas şi câte s-au stricat. O colegă de-a noastră a hotărât să nu se întoarcă virgină în satul ei. L-a găsit aşadar pe vecinul nostru Serj, care însă se topea după Mariana. Colegul a acceptat să se culce cu Olga şi apoi i-a povestit totul cu lux de amănunte Marianei, care ne povesti nouă, fetelor de la etajele II şi III.
Se pare că operația era greu de realizat într-un pat de cămin care, atunci când te culci, se lasă în jos ca o covată şi se leagănă. Tinerii noştri au hotărât să se întindă la podea, pe o saltea. Băiatul a îndeplinit operația pentru prima dată în viață şi a fost foarte dezamăgit. Totul era prea îngust, greu de pătruns şi n-a simțit nicio plăcere. Nu mai zicem ce a zis fata. În fine, la urechile ei a ajuns zvonul că băiatul s-a lăudat şi că tot căminul ştie ce-au făcut ei.
După absolvirea facultății, Olga a rămas la un liceu bun din oraş, s-a măritat şi are o fetiță. Oare soțul ei nu-i reproşează că nu i-a fost fidelă? Atunci, pe la 20 de ani, când mi s-a povestit scena, eram foarte dezgustată, şi nu doar eu.

O altă întâmplare ciudată: într-o seară, după ce i-a scos cărțile de joc de sub fund, Lida ghicitoarea s-a speriat: cărțile erau albe! Apoi s-a supărat: „Probabil şi dacă ți s-ar pune sub fund cearşafurile fetelor dezvirginate, s-ar face albe imaculate!“ Apoi i s-a dus zvonul: cine o atinge, devine pe loc (sau la loc) virgină. E drept ori nu, cine să ştie? De toate astea însă Rafira habar nu avea. Însă fetele se apropiau de ea pe furiş şi o atingeau. O dată, de două ori, de trei ori. Apoi se măritau.

Iubitule! Ți-am pus în mâini firul cu care să mă poți găsi, ajunge, îmbrățişa, săruta. Iubitule, ceea ce nu ştii, e că la fiecare colț, răscruce, intersecție, am împărțit, am despicat firele în patru, în şapte, în nouă. Vei fi observând şi tu cum se subțiază ațele, se tot subțiază. Te vei fi gândind poate că e capătul ghemului şi iată , în curând, ne vom întâlni.
Dar fir e la dreapta, fir e la stânga, fir înainte, fir înapoi. Iartă-mă, nu vreau să ajungi la mine niciodată şi firele nu duc nicăieri.
Virginitatea ca forță şi ca înfumurare.
Virginitatea ca formă de manifestare a superiorității.
Sunt întreagă, nu m-a stricat nimeni. Fac ceva pe sexul vostru.
Sunt puternică, nu m-au slăbit umilințele şi pasiunile mici.
N-ai decât să mă ignori, n-ai decât să mă urăşti, să mă invidiezi, nu m-a spurcat nimeni. Nu m-am spurcat cu nimeni.
N-am păcătuit şi n-am de ce să bat mătănii pentru ceea ce este condamnat, când bărbații se tot împing în femei. Sunt curată, nu mă doare nimic.
Unde se ascunde acel fascinant imperiu? Unde îl găsesc?
Porțile palatului magic se vor deschide larg, mie, iar pentru voi inaccesibile şi închise vor fi!
În cap. În cap. Acolo pândeşte. Căci capul nu ştim cât de pur ți-a rămas, virginico!
Patricia s-a aruncat pe geam. Eveniment!Se spune că vecinele de cameră s-au măritat cu foşti cavaleri de-ai ei care, programați s-o viziteze, veneau mai mulți în aceeaşi zi, fiind distribuiți, în disperare de cauză, prin camerele de alături şi unii acolo rămâneau. Circulă mai multe variante prin cele trei cămine:
I variantă: A vrut s-o violeze şi ea s-a aruncat pe geam.
II: Era un hoț periculos care a vrut să-i fure lănțişorul de aur, amenințând-o cu cuțitul. Se zice că oricum i-a scos lanțul de la gât şi inelul cu piatră şi atunci nu este prea clar de ce totuşi s-a mai aruncat pe geam.
III: Ceartă furtunoasă. El a aflat că are pe altul sau chiar mulți alți cavaleri. S-au certat cât s-au certat (nu-i exclus să-i fi dat şi un pumn la bot, deşi stați că am văzut-o ieri şi nu avea semne), apoi ea a sărit pe geam, ca să pună capăt conflictului.
IV: Şi-a aşteptat cât şi-a aşteptat iubitul şi, văzând că nu mai vine, de tristețe, Patricia s-a aruncat pe geam. Păi la câți iubiți are, de ce s-a aruncat pe geam tocmai de data aceasta? Mare nedumerire. Adică iubitul n-a apărut deloc prin cămin?
V: S-a aruncat, pentru că trebuiau să vină toți trei şi urmau s-o oblige să facă o alegere, ca să nu umble după mai mulți iepuri odată. În fața unei atare situații desperate, Patricia s-a aruncat pe geam.
VI: Fetelor, nu mai avea ea aşa mulți cavaleri şi tare se mai visa fumeie măritată! N-ați văzut că geamul ei se află sub acoperişul administratorului? Puteai păşi de pe geam pe acoperiş, ce mare brânză! Patricia a făcut câteva repetiții generale, cum să sară cât mai patetic de pe geam, ca să se convingă că nici nasul n-o să şi-l zgârie, a aşteptat prada şi, cum băiatul se codea, nehotărât, nici n-o cunoaşte prea bine, nici nu s-au întâlnit prea mult, iar ea vrea deja nuntă. Ea: că atât de mult îl iubeşte, încât moare fără el. Şi-şi face vânt pe geam. Şi băiatul urma să strige: te iau de nevastă! Şi a strigat oare?
VII. Nu Patricia, ci băiatul a sărit pe geam, la rugămintea ei, când un alt cavaler a bătut la uşă.
VIII. N-a sărit nimeni pe geam, dar s-a auzit ceva în camera lor. Ceva a fost.
IX. A fost şi poliția, şi salvarea. Într-adevăr, din cameră săreai pe acoperişul administratorului fără probleme, dar ea a mai sărit şi de pe acoperiş. Urmată de el, amenințând-o cu moartea. Până acum, nu ne-a povestit nimic, tace mâlc. Deci e grav.

Vreau să mă stric şi nu pot! Întind plasele, mrejele, țes de zor pânzele în care să cadă păcatele, stricăciunile. Şi aştept, aştept. Dintr-odată, pânza tremură, mrejele vibrează, prind pe cineva, cade ceva, tresare capcana şi se pregăteşte.
Mă mlădii, mă rotesc, mă transform, mă înfierbânt, mă desfac, mă schimb, mă cramponez, mă agăț, mă împletesc, mă subțiez, ca să mă stric.
Te înconjor, te aburesc, te ating, te atrag, te miros, te dansez, te pipăi, te seduc, te scotocesc, te pişc, te muşc, te ademenesc, te gust, te înfrunt, te apropii, te strig, ca să mă strici.
Şi apele rămân la fel de curate, cerurile la fel de limpezi şi de mărinimoase, mediul înconjurător la fel de respectuos față de schimările climaterice din ultima vreme. Şi eu, tot virgină păcătoasă.
După toate încercările, ispitele, stricăciunile, zîmbeşti blând: Tu nu. Şi pleci, te retragi, lăsând lucrurile întregi.
Vreau să mă stric, şi nu pot!
Cine mai pretinde că virginitatea e pe cale de dispariție. Ba e tot mai la modă! Unde te întorci, numai virgine! Nu mai ai pe unde să calci de atâta virginătate!
Fată stătută, ca o brânză stătută, nici proaspătă, nici stricată, cu un început de miros acrişor. Îmbrăcându-se decent, exprimându-se decent, visând decent. Cu priviri uşor demodate, cu gesturi evident demodate, cu principii violent demodate. Aşteptând cu demnitate sfârşitul vieții şi începutul iubirii.

Rar de tot, fetele noastre se mai şi măritau. Nunta Ninei: o adevărată aventură. M-a invitat numai pe mine, că face nuntă mică şi nu poate chema toată grupa de studenți. M-am gândit să nu plec singură, hai să mai iau pe cineva cu mine. Nina a zis să vin cu cine vreau şi, cum nu aveam prieten, am luat-o pe Vera Olaru, fată veselă şi simpatică, celebră datorită fundul ei uriaş, cu care se mândrea şi ne cita în ruseşte din Brigitte Bardot: „Ia gorjusi svoiei şikarnoi zadnițî!“ – Mă mândresc cu fundul meu şic! Ajungem noi într-un sat din sudul Moldovei, Pițicani. Ni se pun floricele-n păr, mie o floare mai mare, dat fiind statutul meu de druşcă mare-vornicică (un fel de domnişoară de onoare care joacă vălul miresei). Remarcăm printre invitați două liceene frumuşele, verişoare de-ale mirelui, cochetând (începuse nunta) cu doi tineri săteni (pițicăneni) cu motociclete; la sat tot omul, dacă vrea, vine la nuntă. Fetele făceau ochişori dulci aborigenilor cărora li se aprinseseră călcâiele. Mama fetelor, vizibil neliniştită, le cheamă, acestea, alintate şi neascultătoare, nu vor să vină. Mama aude (sau numai i se pare că aude) cum băieții le invită să se plimbe pe motocicletele lor şi îşi imaginează într-o secundă cum îşi regăseşte odraslele la o margine de pădure cu virginitatea ferfenițată şi viața în pericol. Îi atrage, discret, atenția tatălui care n-a avut, din păcate, niciodată un rol prea important în educația fetițelor lui. Nu foarte diplomatic, deloc respectuos, pe un ton răstit şi tăios, acesta se stropşeşte la băieți să se care cu tot cu hârburile lor de motociclete şi să-i lase odraslele în pace. Cavalerii, pe bună dreptate, se supără, e în joc reputația lor de lideri ai satului, toți stăteau cu ochii pe ei, dar mai ales fetițele, clipind drăgălaş din genele nesfârşit de lungi şi aşteptând să vadă care pe care. Deci bătaia este inevitabilă. Nuntaşii vin în ajutor invitatului tată, bătăuşii satului atâta aşteaptă. Lumea se încaieră, se aud țipete, buşeli. Poarta (nunta se petrece acasă) se răstoarnă, turtind un oaspete nevinovat, tatăl miresei pierde un dinte în bătălie, bunica miresei sau a mirelui zboară, fâlfâind din mâini şi din picioare, şi aterizează reuşit sub un copac. Se aud strigăte ascuțite de femei, chemându-şi bărbații: „Nu te băga, Stepică!“ şi de bărbați: „Adu toporu’, dă-i în cap!“. Eu cu Vera fugim în casă, cu intenția sănătoasă de a ne ascunde în cea mai îndepărtată şi întunecoasă cameră. Încercăm să ne băgăm sub un pat, dar fără succes că era plin cu saci grei pe care nu-i puteam urni şi nici nu dispuneam de timp. Pe fereastră se zărea o vie stufoasă, acolo dacă ne ascundem, nu ne găsesc! E noapte, nu ne vede nimeni, ieşim pe geam, stăm până dimineață, plecăm cu primul autobuz. Vera începe să se vaiete, gata să plângă, că geamu-i îngust şi nu va putea ieşi, fundul ei e prea mare, pentru prima dată nu se mai mândrea cu fundul ei şic. Auzim paşi, încremenim de frică, intră naşul cu un teanc de farfurii şi ne explică, milităros, solemn, ce avem de făcut.
Fetelor, luați farfuriile astea şi, când intră bandiții, aruncați în ei fără milă.
Şi pleacă.
Împărțim farfuriile în două, astea mie, alea ție şi aşteptăm. Ținem şi câteva farfurii în mână, gata-gata să spargem capul primului care va intra în cameră. Încet, încet, zgomotele încetează, se aude din nou muzica, nunta îşi reia cursul, bărbații care s-au bătut între ei ciocnesc acum pahare împreună. Cum eu eram druşcă şi trebuia să stau lângă mireasă, m-au strigat, m-au căutat, au întrebat băieții din sat dacă nu m-a furat cineva dintre ai lor, din greşeală. Naşul şi-a adus aminte de noi, ne-a scos afară vii şi nevătămate, cu farfuriile pe care le mai țineam strâns, strategic, în mâini, făcându-i pe nuntaşi să râdă şi să aplaude. Tatăl miresei îşi căuta prin curte, cu un felinar, dintele pierdut (o fi fost de aur); cel puțin jumătate din invitați au încasat câte un pumn, aşa-i la nuntă, bunica se învârtea ca titirezul, veselă, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Am fost, în cele din urmă, invitați la masă şi a trebuit să suportăm lângă noi pe aborigenii satisfăcuți, victorioşi, alături de puicuțele lor dulci şi supuse (verişoarele buclucaşe). Nouă nu ne trecuse spaima şi ne temeam ca nu cumva namilelor de lângă noi să li se năzară ceva şi să ne tragă şi nouă câte un pumn, ca să ne căutăm apoi dinții pe sub masă.

Singurătatea mea nemărginită, sigură, pe care nu trebuie s-o întrețin prin gesturi tandre, care nu se va termina, la un moment dat, şi nu va fi infidelă, mediocră, nu va crea iluzii, nu va dezamăgi, nu va avea stări variabile de intensitate, anotimpuri, vârste.
Singurătatea mea ocrotitoare, maternă.

Iar a fost alături de mine. Nu-l simt ca un reproş. Că, vezi Doamne, n-am făcut mai mult efort ca să îl aduc pe lume, ca să aibă mai multă consistență. Nu-l simt ca pe un semn rău, se spune că dacă visezi copii mici e semn rău, a boală, nu mi se întâmplă nimic rău după asta. Îl simt ca un îngeraş mângâietor, liniştitor, ca o binecuvântare, o bucurie, de care au parte unii oameni ziua, iar eu noaptea. Simt pacea coborând în jurul meu, odată cu el. Şi o să mă necăjesc într-un vis viitor, când va plânge că-l dor dințişorii. Şi o să răspund la întrebările lui nenumărate (am citit atâtea cărți şi enciclopedii), şi o să-l hrănesc numai cu bunătăți eco şi bio în visele următoare, ca o mamă bună ce sunt. În visele viitoare.
Uneori, îi pun în ghiozdan un măr mare, bun, fără nitrați, cumpărat de la țărani, din piață. Deci e deja mare, merge la şcoală. Ce repede a crescut! După asta,în acelaşi vis, îl simt cum împinge cu picioarele în burta mea. De durere, mă trezesc. Întotdeauna când beau cana ceea mare de ceai înainte de somn, vreau la toaletă şi mă scol la jumătate de noapte. Creierul meu nu găseşte altă modalitate de a mă trezi decât să-mi pună în burtă un copil imaginar, care să îmi tragă un picior imaginar. Mă trezesc şi fac pipi. Apoi nu mai visez.
Nu cred că sunt o mamă singuratică. Adică nu-mi dau seama de unde apare copilul. Nu ştiu cu cine l-am făcut. Totul e banal şi nesemnificativ la acest capitol, există undeva şi bărbatul. Ori încă nu s-a întors acasă, ori e undeva aproape, în altă cameră, de pildă. Bărbatul apare rar, în faze incipiente. Visez cum întâlnesc bărbați care îmi plac, de care mă îndrăgostesc şi vreau să mă mărit. Visez bărbați cu care ştiu că am să mă culc, pe care îi doresc cu dorul acela umed şi răcoritor. Dar când în vis apare copilul, bărbatul nu există lângă el sau lângă mine sau lângă noi. Nu apare în vis, ținând şi el copilul în brațe. Copilul vine ca o obsesie, ca o necesitate fizică, ca un ghem al dorinței,când ai de consumat atâta afecțiune şi dragoste neutilizate. Se proiectează asupra visului ca o întrupare normală şi accesibilă,în fond, a unei femei sănătoase. Şi când femeile căsătorite nu vor să nască, pentru că nu au bani destui sau nu se simt pregătite psihologic, având şi bărbați lângă ele... îmi zic: Dumnezeule, ce vaci! Ce vaci încălțate pe tocuri! În locul lor, m-aş ține numai de făcut copii!
Ar trebui să visez mai întâi cum este mic, apoi cum creşte. Ar trebui să-l visez în ordine cronologică. Mă tem ca nu cumva să nu-l mai visez. Aştept să apară în fiecare noapte. Îmi umple nopțile cu atâta sens, că-mi ajunge uneori şi pentru ziua întreagă! Uneori vorbesc cu el în somn. Mă întreabă ceva şi îi răspund şi, dacă nu ştiu răspunsul, tot îi zic eu ceva, să nu creadă că nu am răspuns la toate întrebările lui. Ştiu că nu se recomandă să minți copilul, dar e doar un vis, ca o repetiție. Dacă o fi să-l am vreodată, o să mă documentez, o să citesc cărți de specialitate şi o să-i răspund corect. O repetiție, dar poate e chiar tot spectacolul şi nu va mai urma nimic. Brusc, nu-l mai văd când vorbesc cu el sau nu-mi mai aduc aminte. Trezirea.Uneori, în parc sau în troleibuz, unii copii fac gesturi care coincid cu ale copilului meu din vis. Mişcă ochişorii într-un anume fel, duc un biscuit la guriță, dau din picioare sau vor să iasă din cărucior. Din tot felul de gesturi străine se alcătuieşte copilul meu. Se reconstituie.
Uneori, îl părăsesc. Ies din casă, mă duc undeva. În vis nu e niciun bărbat, nicio bonă, nicio bunică, nicio rudă care să stea să-l păzească. În vis, doar eu şi el. Îl privesc lung înainte de plecare şi îl asigur că mă întorc repede. În ochii lui e atâta reproş de parcă îl părăsesc pentru totdeauna. Şi rămân cu privirea lui grea, judecătoare. Şi nici nu plânge, că s-ar mai descărca astfel atmosfera grea,apăsătoare, de vină. Am senzația, când ies din casă că, deşi nu s-a întâmplat nimic, parcă doar ies undeva, până jos, să cumpăr pâine şi iaurt, simt că îl părăsesc, că plec pentru totdeauna. Şi el ştie, văd în privirea lui că ştie. Poate că îl părăsesc doar pentru că mă trezesc înainte de a reveni acasă, în vis, lângă el, înainte de a-i striga, vezi ce repede m-am întors, înainte de a-l strânge în brațe, de a-l săruta, de a proceda ca orice mamă. Privirea lui serioasă şi înțeleaptă, ca de om bătrân, mă urmăreşte. Deşi e un vis greu şi trist, îl uit repede şi nu mă doare. Mă durea în vis şi, când mă trezesc, zic, bine că e doar vis şi că, de fapt, nu l-am părăsit niciodată, nici pentru o clipă. E mai trist când îl mângâi în vis, mă joc cu el şi sunt fericită, dar la trezire singurătatea doare.
După mai multe astfel de visări, încep să mă întreb dacă e fetiță ori băiețel. Şi după toată gravitatea comportamentului lui, mi se pare a fi totuşi băiat. Încă nu are nume. Nici când îi pun tartina pentru şcoală în geantă, nu are nume.
Nu plânge. Când apare în visul meu, nu plânge niciodată, ca să nu mă deranjeze, să nu mă obosească, să nu mă sperii de el şi să nu-l mai doresc, să nu-l iubesc. Uneori nici nu-l văd, nici nu-l aud, doar îi simt prezența.
Copilul nu-mi zâmbeşte niciodată, nu gângureşte fericit. Este un copil grav şi trist. Uneori absent. Ca şi cum nu m-ar vedea. Singur în lumea lui se joacă, preocupat de ceva, iar eu vin din altă lume, pe care el n-o vede, n-o simte. De parcă el ar fi cel real, iar eu cea fantastică. De parcă eu intru în visele lui, eu mă las visată, mă las imaginată de un copil, undeva, cândva. Îi populez insistent visele şi nu-l las în pace. De parcă el nu mi se poate împotrivi, nu mi se poate sustrage. De parcă acest copil fără nume şi fără chip ar fi mai real decât mine şi mai adevărat.
Uneori simte nevoia să mă atingă, să se convingă că exist, că îi sunt alături, uneori are nevoie de mine. Mă iubeşte.
Nu-i văd fața, nu ştiu, de fapt, cum arată. Năsucul mic, trupşorul, vocea, gânguritul, iar uneori e deja mai măricel şi vorbeşte, dar nu țin minte ce spune, nimic important, întreabă şi el ceva, ochi rotunzi, nici negri, nici verzi, nici albaştri, ochi mari rotunzi, cu gene lungi şi întoarse. Dar chipul în întregime nu i-l desluşesc.
Uneori îl caut mult, chiar şi sub pat, prin rafturile dulapului, prin baie, pe jos, pe sus, şi nu-l găsesc. După multe-multe căutări, îl găsesc la locul lui, într-un colț retras, aşteptând cuminte să-l zăresc, să-l găsesc. Dar m-am uitat acolo, şi nu era!Întotdeauna când îl simt venind în visul meu, încep să-l caut. Simt nevoia să-l ating, să mă uit lung la el, să-l țin la piept (dar nu visez cum îl alăptez), să-l lipesc de corpul meu ca să alcătuim împreună un tot, un corp unic, întreg, împreună. Acea plenitudine, împlinire.

Nu mă gândesc la el niciodată înainte de somn. Nu mă gândesc la nimic. Vine de la sine. Şi este atât de bogat şi de copleşitor în senzații şi sentimente, încât, chiar şi după ce mă trezesc, îl simt alături. Ies din visele astea zdrobită de neputință, disperare, frică. Ies din visele astea calmă, fericită, senină.
Desprinderea. Lipsa. Ghemul moale, cald, iubitor, care umple viața mea pustie. Totul devine plin de sens, când se lipeşte de mine, iar toate lucrurile celelalte devin inutile, lipsite de orice importanță. Simt fericirea izvorând din simplul fapt al existenței lui. Sunt atât de fericită alături de el, că mi se umple pieptul de prea multă energie, mă prea încălzesc sub plapumă, mă dezvelesc şi, brusc, deschid ochii. Senzația intensă nu e decât un vis, strâng ochii, mă învelesc la loc şi visul revine, fără intensitatea de odinioară. Treptat, revin la viața mea, ca să nu mă mai doară prea tare visul frumos, ca să nu alung de tot copilul care mă urmăreşte şi mă iubeşte numai în somn, iar absența lui să nu-mi înțepe prea dureros corpul ofilit, sterp, îmbătrânit.
Frica de a nu înnebuni, de a nu-l considera real. Mă tem că voi începe a vorbi cu el pe străzi, îi voi da de mâncare, îmi va fi suficient doar el şi nu voi ajunge niciodată să am unul adevărat.
M-am trezit şi încă mai simțeam cum mă strângea de degetul arătător. Cu mânuța lui mică şi agitată. Simțeam cum mă iubeşte cu toată ființa lui, cum se simte bine şi zâmbeşte fericit doar pentru că-i lipit de mine. Când m-a trezit şi eram singură, mereu singură, golul din jurul meu era mai lung decât o prăpastie fără fund, mai dureros decât o rană deschisă puroind, mai trist decât toată tristețile.
Nicio pisică nu poate înlocui copilul şi niciun câine. Nu am nevoie de sfaturile voastre binevoitoare. Ador şi pisicile, şi câinii, care încearcă să se gudure, cerşind dragostea pe care numai copilul meu o merită… Iar eu să mă mângâi cu nişte javre linguşitoare pe care nici nu le-am născut eu. Nu ştiu decât să mieune şi să schelăie. Atunci urăsc toate animalele şi vreau să dispară din fața mea, din viața mea. Îmi vine să le strâng de gât şi să le arunc pe geam. Ca în filmul acela. Altfel, pisicile sunt drăgălaşe, pufoase, mai uşor de îngrijit decât copiii şi te costă mult mai ieftin.
Fragmente din Imperiul fetelor bătrâne – roman sentimental