Poeme

mihai

... cel mai bine ar fi să te ascunzi mihai când ninge,
să nu mai fie atât de evident c-ai rămas singur,
parcă eşti o băltoacă într-o pădure iarna, neagră,
mihai, o să îți ascundem fotografiile cu voi doi
iar din cămăşile ce-au fost martore dragostei voastre
vom face legături pentru roşii, castraveți, vie,
vom dona cărțile voastre unei şcoli elementare sau la azil
îți spunem asta mihai pentru că trebuie să ştii,
ai devenit paznicul frumos al unor valori nefuncționale,
ai uitat să te bucuri şi te-ai lenevit şi ne faci rău,
noi pe tine te priveam ca pe o bucată de cer, îți zâmbeam,
odată şi-odată va trebui să ieşi din ascunzătoare
ca leuşteanul, zăpezile se vor topi, te vei bărbieri,
te vei îmbrăca frumos, te vei parfuma cum erai tu înainte
şi vei merge cu noi să luăm paştele împreună, cu părinții tăi,
nu e târziu mihai, vânătăile vor dispărea mamă,
şi chiar dacă acolo în mijlocul pieptului o să-ți rămână semn,
nu te ruşina, cu toții purtăm semne
crezi tu că poetul acela al tău preferat, portughezul
n-avea el niciun semn?

peisaj cu eliseasman

... îmi voi simți drumul prin întuneric,
drumul pietruit mă va găsi
voi gusta la sfârşitul lui martie
din frunzele de fag, acrişoare,
vor funcționa la fel ca morfina,
nu voi mai ține cont c-am rămas orfan,
voi merge, iată, pe drumul pietruit
fără tresăritul fiert al inimii
şi peisajul va avea tuşe clare,
nu voi mai învinui pe nimeni,
măcar pe mine, voi fi aflat
că şi din coasta mea s-a născut o femeie,
o femeie înaltă din coasta mea înaltă
pe care ochii mei precis o vor recunoaşte,
ce fel de bărbat să fii
să nu-ți recunoşti propria-ți femeie?
se prea poate să ne mai fi văzut,
să ne mai fi întîlnit, chiar să ne fi iubit,
cine ştie! poate însă că de data asta
ea îşi va recunoaşte suratele
şi poate că şi corpul va fi mai proaspăt
de data asta,
pe drumul lung, pietruit, în aerul rece, cețos
cerul va fi sobru, tânăr, albastru tânăr,
vântul îmi va încheia nasturii vestonului,
îmi va cufunda bărbia-n fular
şi voi merge hotărât, la fel ca un soldat
până chiar şi peste linia orizontului,
de voi deveni un bărbat – pâinea lui Dumnezeu.

nimeni, el singur
lui mircea

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte,
ca un brabete obişnuiam să mă deplasez
câțiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul,
stau acum numai întins şi aştept ploile,
cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalțe şi nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă
care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora,
când se va înălța suficient, în parte
nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi,
păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra
că sunt, vor spune; acolo undeva jos,
cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii,
ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune,
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi,
pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur,
vor spune păsările şi vor zbura spre sud.