Cronica literară
Daniel Cristea-Enache
Nimic în plus
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
Există o bună doză de neînțelegere a minimalismului din poezia noastră recentă, la fel de distorsionat conceptual ca şi mizerabilismul din proză. În pofida oricărei utilizări convenabile, ele nu pot reprezenta garanții valorice pentru textele scrise într-un fel sau altul, după cum nu sunt prin ele însele tendințe ori stiluri „periculoase“, „nesănătoase“, compromițătoare pentru literatură. E drept că destui dintre autorii noştri mai puțin înzestrați sunt minimalişti numai cu numele, ei confundând structura poemului cu perspectiva, compoziția cu viziunea şi găsind alibiuri curioase pentru o lirică fără substanță şi precară artistic. Când nimic din „poemul“ pe care-l citim nu justifică publicarea sa într-un volum, textul este numit „minimalist“ şi lucrurile par a se rezolva.
Reducerea la maximum a decorativului şi a figurativului implică, însă, o viziune conştientă de sine şi o asumare a unui alt raport între ce are de spus poetul şi modul în care o face. Economia de mijloace artistice este obținută printr-o sculptare a materialului verbal până când acesta îşi arată cât mai multe valențe, ceea ce presupune un efort constant de implicare a limbajului poetic însuşi în desfăşurătorul liric. Minimalismul e o formă şi o structură de esențializare modernistă, iar nu o scuză pentru texte lălâi, fără cap şi coadă, în care autorul să scrie ce-i vine la mână.
Era poate nevoie ca un critic literar de primă mărime să explice, pe de o parte, din exterior lirica minimalistă, iar pe de alta s-o ilustreze, ca poet. A doua secvență, neîndoios mai dificilă decât prima, e parcursă la un nivel înalt de Gheorghe Grigurcu în Oglindă plină de zgomote, volum de o rafinată simplitate şi în care conştiința poetică a lucrat discret, cu efecte izbitoare.
Acest raport între reducția arsenalului liric şi pregnanța efectului artistic este obținut de Grigurcu în aproape toate poemele, de mică întindere şi de mare intensitate. Textul e lucrat „la sânge“, iar versul, comprimat la maximum. A înfățişa este o poezie în acelaşi timp caracteristică şi insolită, ca majoritatea celor din carte: „A înfățişa ceea ce crezi că ți se potriveşte/ a pipăi miezul măsura simțului şi simțul măsurii/ aşa cum apar pe ecranul pâlpâitor al pulsului/ a face să se reverse paharul/ doar în cea mai întunecoasă dintre clipe/ când nu te mai poți întoarce aşa cum/ ar înceta să mai mormăie pielea/ ar înceta să se-ascundă ochiul de vedere/ ar înceta brațul să ia forma capului/ când nu te mai poți întoarce/ spre-a crede nici măcar/ ce n-ai crezut niciodată.“. A înfățişa e pentru autor nu numai o viziune personală, ci şi o structură poetică intim legată de ea. Materialul verbal considerat excedentar este eliminat, iar imaginația găseşte forme sapiențiale pentru a se exprima şi expune liric. Nimic în plus şi, totodată, nimic în minus în acest lirism cerebral şi cu conştiința poetică la vedere. Aproape fiecare vers poate fi detaşat de restul, fiindcă în el se comprimă un poem întreg – şi ceea ce autorii grafomani scriu cu multe vorbe şi imagini, Grigurcu exprimă în numai câteva. Dar cât de diferit şi de subtil este modul în care o face: aici cvasi-filozofic, „antic“ („a pipăi miezul măsura simțului şi simțul măsurii“), aici aparent-tranzitiv şi cu coeficient simbolic („a face să se reverse paharul“), aici în alonjă verbal-imaginativă („ar înceta să mai mormăie pielea“), aici lucid-amar şi personal în fibra experienței existențiale şi a cunoaşterii poetice („ce n-ai crezut niciodată“). Spre deosebire de volumele de versuri care fac risipă de cuvinte, dar cu un efect invers proporțional, la lectura celui de față comentariul critic s-ar putea întinde pe spații largi, prin explicitarea a ceea ce poetul doar sugerează şi prin decodarea fiecărei unități textuale din ansamblul reprezentat de carte.
Cu cât versurile lui Grigurcu sunt mai „simple“ şi cu cât succesiunea lor se face cu renunțarea la ceea ce ar fi de prisos, cu atât poemele sunt de un minimalism înțeles nu ca scuză, ci ca artă. Tot mai simple este chiar o artă poetică: „Tot mai simple mai simple/ teribil de simple/ devin adevărurile cum bolile lumeşti/ libertatea trece prin suflete/ cum tictacul unui ceasornic vechi.“. Frecvent, comparația e făcută de Grigurcu prin „cum“, nu prin „ca“ ori „ca şi“, ca şi cum esențializarea lirismului ar conduce la o sintaxă ea însăşi modificată. Această „sculptare“ nu doar în materialul verbal, ci şi în structura, aşa zicând sintactico-poetică a textului, se vede şi în paginile în care poezia ia forme de discurs prozastic. Aici avem o suită foarte apropiată de cele avangardiste, cu amendamentul că a lui Grigurcu are şi sens şi semnificație: „Acolo e odaia ta cu o masă pe care se află o farfurie pe care se află o acadea cum o metaforă odaie cu umbre lungi sastisite care periodic sunt date la spălat cum cearceafurile odaia măsurându-te cu privirea oarbă a cărților care-absorb misterul tău prefăcându-l – neruşinatele – în propriul lor mister.“.
Poezia (căci poezie e, nu proză) se intitulează Odaia ta şi ea nu „descrie“ atât odaia, cât procesul interiorizării preliminar celui al expresiei poetice. Altfel spus, în lirica fals-obiectuală a lui Grigurcu, nu poezia focalizează „odaia“, lucrurile şi lucruşoarele, ca la Brumaru, ci, invers, obiectele şi spațiile lor definesc şi constituie liricul, prin reverberații în conştiința poetică. În strânsele legături care se formează şi se mențin, sintaxa poetului şi structura textului devin circulare: „Recită poeme care încă n-au fost create spre-a le putea uita pe cele care la toate răspântiile deja îi recită ființa care încă n-a creat nici un poem.“.
Deşi în „proză“, poezia are titlul Poetul – iar această abundență a mărcilor şi a grafemelor poeziei în texte de mici dimensiuni e de asemenea un indicator pentru poezia conştientă de sine însăşi a lui Grigurcu. Nu doar realitatea e reductibilă la structurile ei, ci şi lirica însoțitoare până la stadiul interiorizării totale. Un Psalm, care ar fi fost excepțional dacă autorul l-ar fi redus şi mai mult, oprindu-l după a doua strofă, e însă atipic prin aceea că un reper mai înalt deplasează faptele şi sensurile pe un plan metafizic, vertical, trans-personal: „Doamne atâta erudiție/ şi-atâta umbră-n cearcăne// Doamne atâta erudiție/ şi-atâtea zoaie-n lacrimi// Doamne atâta erudiție/ şi-atâta moarte-n nemurire“.
Ilustrativă şi definitorie pentru lirismul lui Grigurcu va fi, dimpotrivă, tocmai poezia „obiectelor mici“, transcrisă auster şi reflexiv de un angajat fidel al „marginii“, observând „panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forțele invizibile“ şi ajungând odată cu ea la culmea atinsă de „lentoarea materiei“. „Realitate“ şi poezie, existență şi text, stare şi notație a ei, desfăşurător cotidian şi procesualitate lirică – toate se asociază pe o aceeaşi spirală şi intră în acelaşi ritm. Iată Nimic nu e simplu: „Nimic nu e simplu în panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forțele invizibile/ nimic nu e simplu în bătăile inimii care zi de zi/ te fac să intri într-o altă dimineață/ decât în cea aşteptată/ nimic nu e simplu nici în uitarea de sine care te face/ să cazi în gol şi să revii miraculos în picioare.“. Şi, de-a dreptul spectaculoasă în notația poetică a banalului cotidian, Lentoarea materiei: „Azi lentoarea materiei a atins culmea s-a văzut/ stăpână pe arabescurile furtunii înscrise încă pe geam/ a calculat infinitezimalele fragmente-ale fulgerului frânt/ risipite între somieră şi dulap/ a adunat clipele arse de dimineață într-o scrumieră/ şi s-a-ntins pe covor aidoma unei culori publice/ în bloc-notesul de pe birou aidoma unei tactici/ mai vechi decât ea.“.
Încheiat cu un la fel de expresiv Bilanț şi, înaintea acestuia, printr-o suită de Strofe dintr-un caiet vechi în care minimalismul ia forme eliptic-aforistice, volumul lui Grigurcu este, fără a-şi fi propus asta, o lecție de poezie dată multor „poeți“ de astăzi.
Gheorghe Grigurcu, Oglindă plină de zgomote, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 112 p.
Reducerea la maximum a decorativului şi a figurativului implică, însă, o viziune conştientă de sine şi o asumare a unui alt raport între ce are de spus poetul şi modul în care o face. Economia de mijloace artistice este obținută printr-o sculptare a materialului verbal până când acesta îşi arată cât mai multe valențe, ceea ce presupune un efort constant de implicare a limbajului poetic însuşi în desfăşurătorul liric. Minimalismul e o formă şi o structură de esențializare modernistă, iar nu o scuză pentru texte lălâi, fără cap şi coadă, în care autorul să scrie ce-i vine la mână.
Era poate nevoie ca un critic literar de primă mărime să explice, pe de o parte, din exterior lirica minimalistă, iar pe de alta s-o ilustreze, ca poet. A doua secvență, neîndoios mai dificilă decât prima, e parcursă la un nivel înalt de Gheorghe Grigurcu în Oglindă plină de zgomote, volum de o rafinată simplitate şi în care conştiința poetică a lucrat discret, cu efecte izbitoare.
Acest raport între reducția arsenalului liric şi pregnanța efectului artistic este obținut de Grigurcu în aproape toate poemele, de mică întindere şi de mare intensitate. Textul e lucrat „la sânge“, iar versul, comprimat la maximum. A înfățişa este o poezie în acelaşi timp caracteristică şi insolită, ca majoritatea celor din carte: „A înfățişa ceea ce crezi că ți se potriveşte/ a pipăi miezul măsura simțului şi simțul măsurii/ aşa cum apar pe ecranul pâlpâitor al pulsului/ a face să se reverse paharul/ doar în cea mai întunecoasă dintre clipe/ când nu te mai poți întoarce aşa cum/ ar înceta să mai mormăie pielea/ ar înceta să se-ascundă ochiul de vedere/ ar înceta brațul să ia forma capului/ când nu te mai poți întoarce/ spre-a crede nici măcar/ ce n-ai crezut niciodată.“. A înfățişa e pentru autor nu numai o viziune personală, ci şi o structură poetică intim legată de ea. Materialul verbal considerat excedentar este eliminat, iar imaginația găseşte forme sapiențiale pentru a se exprima şi expune liric. Nimic în plus şi, totodată, nimic în minus în acest lirism cerebral şi cu conştiința poetică la vedere. Aproape fiecare vers poate fi detaşat de restul, fiindcă în el se comprimă un poem întreg – şi ceea ce autorii grafomani scriu cu multe vorbe şi imagini, Grigurcu exprimă în numai câteva. Dar cât de diferit şi de subtil este modul în care o face: aici cvasi-filozofic, „antic“ („a pipăi miezul măsura simțului şi simțul măsurii“), aici aparent-tranzitiv şi cu coeficient simbolic („a face să se reverse paharul“), aici în alonjă verbal-imaginativă („ar înceta să mai mormăie pielea“), aici lucid-amar şi personal în fibra experienței existențiale şi a cunoaşterii poetice („ce n-ai crezut niciodată“). Spre deosebire de volumele de versuri care fac risipă de cuvinte, dar cu un efect invers proporțional, la lectura celui de față comentariul critic s-ar putea întinde pe spații largi, prin explicitarea a ceea ce poetul doar sugerează şi prin decodarea fiecărei unități textuale din ansamblul reprezentat de carte.
Cu cât versurile lui Grigurcu sunt mai „simple“ şi cu cât succesiunea lor se face cu renunțarea la ceea ce ar fi de prisos, cu atât poemele sunt de un minimalism înțeles nu ca scuză, ci ca artă. Tot mai simple este chiar o artă poetică: „Tot mai simple mai simple/ teribil de simple/ devin adevărurile cum bolile lumeşti/ libertatea trece prin suflete/ cum tictacul unui ceasornic vechi.“. Frecvent, comparația e făcută de Grigurcu prin „cum“, nu prin „ca“ ori „ca şi“, ca şi cum esențializarea lirismului ar conduce la o sintaxă ea însăşi modificată. Această „sculptare“ nu doar în materialul verbal, ci şi în structura, aşa zicând sintactico-poetică a textului, se vede şi în paginile în care poezia ia forme de discurs prozastic. Aici avem o suită foarte apropiată de cele avangardiste, cu amendamentul că a lui Grigurcu are şi sens şi semnificație: „Acolo e odaia ta cu o masă pe care se află o farfurie pe care se află o acadea cum o metaforă odaie cu umbre lungi sastisite care periodic sunt date la spălat cum cearceafurile odaia măsurându-te cu privirea oarbă a cărților care-absorb misterul tău prefăcându-l – neruşinatele – în propriul lor mister.“.
Poezia (căci poezie e, nu proză) se intitulează Odaia ta şi ea nu „descrie“ atât odaia, cât procesul interiorizării preliminar celui al expresiei poetice. Altfel spus, în lirica fals-obiectuală a lui Grigurcu, nu poezia focalizează „odaia“, lucrurile şi lucruşoarele, ca la Brumaru, ci, invers, obiectele şi spațiile lor definesc şi constituie liricul, prin reverberații în conştiința poetică. În strânsele legături care se formează şi se mențin, sintaxa poetului şi structura textului devin circulare: „Recită poeme care încă n-au fost create spre-a le putea uita pe cele care la toate răspântiile deja îi recită ființa care încă n-a creat nici un poem.“.
Deşi în „proză“, poezia are titlul Poetul – iar această abundență a mărcilor şi a grafemelor poeziei în texte de mici dimensiuni e de asemenea un indicator pentru poezia conştientă de sine însăşi a lui Grigurcu. Nu doar realitatea e reductibilă la structurile ei, ci şi lirica însoțitoare până la stadiul interiorizării totale. Un Psalm, care ar fi fost excepțional dacă autorul l-ar fi redus şi mai mult, oprindu-l după a doua strofă, e însă atipic prin aceea că un reper mai înalt deplasează faptele şi sensurile pe un plan metafizic, vertical, trans-personal: „Doamne atâta erudiție/ şi-atâta umbră-n cearcăne// Doamne atâta erudiție/ şi-atâtea zoaie-n lacrimi// Doamne atâta erudiție/ şi-atâta moarte-n nemurire“.
Ilustrativă şi definitorie pentru lirismul lui Grigurcu va fi, dimpotrivă, tocmai poezia „obiectelor mici“, transcrisă auster şi reflexiv de un angajat fidel al „marginii“, observând „panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forțele invizibile“ şi ajungând odată cu ea la culmea atinsă de „lentoarea materiei“. „Realitate“ şi poezie, existență şi text, stare şi notație a ei, desfăşurător cotidian şi procesualitate lirică – toate se asociază pe o aceeaşi spirală şi intră în acelaşi ritm. Iată Nimic nu e simplu: „Nimic nu e simplu în panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forțele invizibile/ nimic nu e simplu în bătăile inimii care zi de zi/ te fac să intri într-o altă dimineață/ decât în cea aşteptată/ nimic nu e simplu nici în uitarea de sine care te face/ să cazi în gol şi să revii miraculos în picioare.“. Şi, de-a dreptul spectaculoasă în notația poetică a banalului cotidian, Lentoarea materiei: „Azi lentoarea materiei a atins culmea s-a văzut/ stăpână pe arabescurile furtunii înscrise încă pe geam/ a calculat infinitezimalele fragmente-ale fulgerului frânt/ risipite între somieră şi dulap/ a adunat clipele arse de dimineață într-o scrumieră/ şi s-a-ntins pe covor aidoma unei culori publice/ în bloc-notesul de pe birou aidoma unei tactici/ mai vechi decât ea.“.
Încheiat cu un la fel de expresiv Bilanț şi, înaintea acestuia, printr-o suită de Strofe dintr-un caiet vechi în care minimalismul ia forme eliptic-aforistice, volumul lui Grigurcu este, fără a-şi fi propus asta, o lecție de poezie dată multor „poeți“ de astăzi.
Gheorghe Grigurcu, Oglindă plină de zgomote, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 112 p.