Cronica literară
Irina Petraş

Gabriela Adameşteanu şi viața ca o foşnire

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015

Drumul egal al fiecărei zile a apărut de curând la Polirom, în ediția a VI-a, definitivă, cea mai apropiată de versiunea originală, precizează nota introductivă. Cartea i-a adus autoarei Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România în 1975, iar, la 40 de ani de la apariție, are şi o versiune în spaniolă (după ce fusese deja tradusă în franceză, bulgară, italiană, germană). Am recitit romanul cu încântarea că, şi la cea de-a şasea ediție, e tot fără riduri (nu altfel crede Sanda Cordoş „un roman viu, puternic, fără vârstă, având doar vârsta adolescenței universale, în care stau împreună spaima, exaltarea şi necruțarea, ca şi gândul cutezător şi fără egal că, da, «totul începea, simțeam, acum, cu mine»“). E cazul tuturor cărților sale apărute înainte de 1989 şi tot astfel stau lucrurile cu multe cărți ale unor autori de raftul întâi din aceeaşi perioadă, cărți care nu şi-au tocit, odată cu trecerea anilor, nici mesajul existențial şi nici calitatea expresiei.
„Viața ca viață, nu viața ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanțe de gri, fără „visări inutile“. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii“, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieții noastre, cu motivația care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicațiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puțin asta este experiența mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“. Directă, de o sensibilitate niciodată în haine prea strâmte, proza sa se supune uimirii calme în fața realității. Cercetând formele ceptive ale prozei româneşti, am inclus-o cândva categoriei conceptivilor care îşi lucrează ficțiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurență stării civile printr-o gesticulație ațintit catoptrică. E creație şi reproducere. Totul e „ca în viață“, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. I-am numărat aici, ca să mă limitez la interbelici, pe Liviu Rebreanu – conceptivul prin excelență cu „zidirea de casă tătară“ (Ion Barbu) a romanelor sale, pe Camil Petrescu ori pe Hortensia Papadat-Bengescu, conceptivi-holografici, desfăşurările lor epice repliindu-se periodic în fine sondări psihologice, cu relații spațiale de o rigiditate fluidă, paradoxală. La Gabriela Adameşteanu, „rumoarea mică“ a existenței diurne este amplificată sub imperiul ficțiunii ordonatoare devenind exemplară. Traducerea în cuvinte expresive a existenței umane este un proces în permanentă modificare. Valabilitatea depinde de coerența intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul întotdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. G.A. este conştientă de faptul că tăvălugul istoriei deformează „solidele, mediocrele noastre sentimente familiale“, dar nu crede că acesta le şi poate anula. Cărțile sale sunt documente ale unei viziuni personale asupra lumii, viziune care nu acceptă uniformizarea şi refuză tabuurile. Atâta vreme cât existența şi limbajul sunt sinonime, Istoria umanității va fi colorată subiectiv, iar individul se va manifesta ca o forță care se autoregalează cu „o dimineață pierdută“.
Proza Gabrielei Adameşteanu poate fi citită prin metafore sonore. Drumul egal al fiecărei zile e viața ca o foşnire, cum o vedea/descria o Virginia Woolf, de pildă; Dimineața pierdută e viața ca o zgomotire cu fluxuri şi refluxuri sub ritmurile schimbătoare ale Istoriei; lungă „clevetire de femeie de lume“ (G. Călinescu), precum la H.P.-Bengescu, dar subminată, în cel mai bun sens al cuvântului, de oglinda reflexivă, sobră. Scriitoare adevărată ieri şi adevărată azi, G.A. radiografiază obstinat, „cufundată în propriul corpus de referință“ (cum ar zice Henry James), „foiala omenească, imensă şi indiferentă“ amplificată sub imperiul ficțiunii ordonatoare. Printr-o suprapunere perfectă cu personajele sale şi cu vocile lor convocate în canon, pătrunde dincolo de aparențe, revelând cele mai ascunse fețe ale sensibilității umane ultragiate. În proza confesivă din Anii romantici, efortul de a evada din zona maniheismului cu încărcătură politică aduce în scenă, pe o strunită muzică dodecafonică, excelentul dans al griurilor: când strălucitoare ca argintul, când posomorâte, sure, ele propun un tablou vivant şi nuanțat, pe melodii sincopate, cu tăceri şi acute, care se adună într-o compoziție sonoră de o ritmare molipsitoare, imitând „iambul fundamental“ al vieții şi tremolourile oricărei bogate existențe umane.
Revenind la Drumul egal…, Thierry Guichard are dreptate: „Ar putea fi romanul sentimental al oricărei adolescente occidentale, hrănit aici cu o analiză atât de fină, încât povestirea îmbracă accentele unui jurnal intim. Tânăra îşi descrie universul cu o precizie proustiană... Numai că totul pare reținut de o greutate care împiedică avântul, cuvintele, dăruirea. În asta constă marea forță a cărții: în a nu ține discursuri despre anii dictaturii din România, ci a face simțită, din interior, pregnanța irepresibilă a plumbului pe care puterea îl lasă să curgă peste viața cotidiană.“ Dorința de unicitate a adolescentei – „eu sunt aşa cum sunt, mi se părea lucrul cel mai important“ – convine reticențelor celor mari vizavi cu trecutul şi alimentează nedumeriri, amintiri confuze, zvonuri suspendate despre hărțuiri şi hăituieli. Din ceața aceasta protectoare țesută de tăcerile sau jumătățile de adevăruri din jur, ea rămâne cu „senzația unei vinovății dintotdeauna, adâncă şi neclară“ […] „o vină pe care n-o ştiam, dar crescusem împreună cu ea, o văzusem în indulgența temătoare a unchiului Ion, în cuvintele lui, în mersul târşit, strecurat pe lângă ziduri“; „atâtea vini ale altora, neînțelese, mi-au fost date mie şi eu le-am acceptat demult, înainte măcar să-mi dau seama“. Trecutul e un album cu fotografii îngălbenite, o altă lume, fără legătură cu prezentul, dar distorsionându-i perspectivele; nu doar fiindcă lumea se întorsese pe dos, ci şi fiindcă pentru Letiția prezentul, cu toate neajunsurile, frustrările şi mizeriile lui, este chiar Lumea pe care o explorează sub stăruitoarea şi difuza „formă gelatinoasă a fricii“.
Mama care „tăcea, prinsă toată de clipa care-i aduna aşteptarea zilei“ şi unchiul „cu ochii înrăiți de contrarietate reținută“ sunt, dincolo de iubirea pe care tânăra le-o poartă oarecum mecanic la început, personaje extrem de bine conturate în pagină, deşi prozatoarea are şi ştiința exemplară de a nu „traduce“ explicit nenumăratele detalii pe care le înregistrează apatic fata (Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre un ochi „pânditor“, nemilos, ca la Hortensia Papadat-Bengescu, care „scrutează faptele şi gesturile de fiecare zi, obținând material pentru o analiză rareori întreruptă“). Romanul e scris pe aceste două planuri paralele de la început până la sfârşit, reuşind să sugereze perfect accidentatul şi inegalul drum al zilelor. Letiția e concentrată pe partitura fremătândă a aşteptării, ceilalți rămânând nişte străini („lumina prea albă de pe culoar mi-a intrat între vise împreună cu zgomotele de pe culoar şi cu voci străine“): „dimineți colorate de aşteptare“; „aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute şi zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obişnuit“; „tot ce atingeam se înnoia“; „ceva stătea gata să înceapă“; „duceam în mine ceva imprecis care mă inunda când şi când şi atunci chicoteam şi-mi spuneam mâine, mâine. Eram iar atât de aproape de înțeles…“ De aici şi excelente descrieri ale unor detalii cosmice împletite cu faze ale eclozării adolescentine precum: „Cerul era opac de nori, cenuşiu ca de piatră şi lumina înserării se îngălbenea, căpătase o materialitate ciudată. O vedeam cum se stinge încet ca pe o scenă care se întunecă. Şi deodată am amețit, se schimbase conturul străzii, casele se apropiaseră şi oamenii depărtați aveau mişcări sacadate. Aşa, doar întunecându-se de seară, lumea se modifica în jurul meu, odată cu lumina care trecea, uleioasă şi difuză, prin aer.“ Letiția Branea îmi părea altădată replică feminină la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu. Singuratici, orgolioşi, ei parcurg zilele egale aşteptând excepția şi îşi construiesc personalitatea înspăimântați de pericolul eşuării în cenuşiu. Timpurile, spațiile romaneşti erau, şi acolo, dirijate cu naturalețe şi o permanentă, bogată subtextualitate, cu o remarcabilă capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic. Fluxul mărunt al vieții vibrează prin forța observației lucide. Întrebarea portarului de la căminul studențesc, „Cine este Letiția Branea?...“, repetată, e pretextul rememorării fişei personale: arestarea tatălui, mama anchilozată sufleteşte de o aşteptare prea îndelungă, camera unchiului Ion Silişteanu, profesor ratat, proprietarii vulgari, prieteniile pre-adolescentine, biografii pasagere intersectate în fugă, admiterea la facultate, moartea unchiului, întoarcerea tatălui, dragostea pentru Petru Arcan etc., etc. Toate acestea ca aproape banale întâmplări, preludii ale unei cotituri excepționale care întârzie să se producă: „Am închis ochii şi-am aşteptat ca cineva care avea grijă ca mie să nu mi se întâmple nimic deosebit să întoarcă clipa“. Aşteptarea, amânarea nu vor folosi la nimic. De la premiera absolută a gesturilor la contaminarea de mediocritate, de uniform, distanța se scurtează vertiginos. Chiar şi marea iubire nu înseamnă decât vărsarea în cuplu, renunțarea la independență, la unul.
Gabriela Adameşteanu e o voce extrem de puternică a prozei contemporane.

Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, ediția a VI-a definitivă,
Editura Polirom, Iaşi, 2015, Seria de autor Gabriela Adameşteanu, 366 pagini