Antiromanul polițist

Pe ultima copertă a romanului lui Alexandru Sincu, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, celebrul prozator şi dramaturg Matei Vişniec recomandă cartea ca pe o „narațiune polițistă“. Formula a fost preluată în toate anunțurile de presă legate de lansarea volumului şi în mai toate textele publicitare care îi anunță apariția. Citind romanul, se poate însă lesne observa că el nu se încadrează în niciuna dintre cele trei subspecii care alcătuiesc literatura polițistă tradițională: romanul negru, thriller-ul şi romanul polițist propriu zis. În romanul negru atenția autorului este focalizată pe scoaterea în evidență a motivelor care au dus la săvârşirea unei crime. În thriller, accentul se pune pe urmărirea îndeaproape a behaviorismului criminalului, pe comportamentul său deviant, cel mai adesea având explicații patologice. În fine, în romanul polițist propriu-zis, autorii au în vizor activitatea oamenilor legii de prindere şi condamnare a criminalului. Diferența dintre cele trei subspecii este până la urmă făcută de unghiul din care autorul priveşte crima. În plus, o caracteristică generală a literaturii polițiste este scrisul limpede, clar, fără prea multe veleități literare, la limita jurnalismului, bazat pe deducții logice, incisivitate stilistică şi, mai ales, cursivitate a narațiunii. De aici o remarcă pe care am mai făcut-o şi cu alt prilej: în general disprețuită de critică, literatura polițistă beneficiază rar de recenzii în marile reviste literare (cel puțin la noi, pentru că reviste importante precum Le Magazine Littéraire i-au acordat numere speciale, iar Le Point are o rubrică specială dedicată romanului polițist), în schimb, la mai toate lansările de carte, aceiaşi critici esteți, foarte pretențioşi, îşi încheie de cele mai multe ori prezentarea romanelor de tot felul cu formula „se citeşte ca un roman polițist“, în chip de omagiu suprem.
Nimic din toate acestea nu caracterizează romanul lui Alexandru Sincu. E drept, din el dispare în condiții stranii un inspector de poliție, Christian Martin. Dar niciunul dintre firele narative sau argumentele revelatoare aduse în discuție nu explică cauzele dispariției sau soarta celui dispărut. Necum să fie dovedit şi condamnat vreun eventual vinovat pentru straniile dispariții care reprezintă pretextul narativ. Totul este un joc încâlcit şi pervers în care se combină aparența şi esența, trecutul şi prezentul, visul şi realitatea, carnavalescul şi cotidianul. O lume în stare de trezie, în care nimic nu este ceea ce pare, care percepe semnele diurnului nedesprinsă complet de somn, în care ideile raționale şi oniricul păşesc firesc, braț la braț. Întâmplările şi obiectele sunt neclare, blurate, irelevante, confuze, toate au câte un dublu al lor cu sens opus, există în realitate sau sunt doar o impresie. Până la urmă, aşa cum spune Matei Vişniec este povestea plină de mister a unui „detectiv care se străduie să dea de urma unui tânăr care lasă în urma lui ce n-a adus şi pleacă fără să iasă pe uşă“. Detectivul cu pricina se străduie şi nu prea pentru că intervențiile sale în „delirul“ narativ al lui Gusta Beck, principalul martor, proprietarul magazinului de jucării în care a intrat, sunt rarisime şi, mai mereu lipsite de relevanță.
Ne aflăm într-un teritoriu al nedefinitului, al „incertitudinilor limbajului“ (cum ar spune Jean Paulhan), al formelor difuze, al lipsei de răspunsuri la întrebări nepuse. Avem de-a face mai degrabă cu un roman al „jocurilor şi jucăriilor“, la propriu şi la figurat, aşa cum sugerează subtitlul cărții, decât cu o anchetă judiciară aşa cum le ştim din cărți şi filme.
Vocea narativă însăşi pare a ezita între stiluri fiind departe de precizia aplicată a naratorilor din romanele polițiste. Ironică, fals solemnă, imitând festivismul local al dezvelirii de monumente, ea indică încă din primele pagini că drumul lecturii e plin de capcane şi piste false, mai ales pentru cititorii obişnuiți să călătorească pe şinele sigure ale istoriilor polițiste: „Consacrate perpetuării memoriei unuia dintre oamenii modeşti cărora şi umbra li se zăreşte mult prea arareori, un străin pe meleagurile noastre, purtat de întâmplare, dacă asta nu va fi fost alegerea lui, paginile următoare sunt, în ciuda decorului de divertisment, asemenea unui gând pios, trezit în fața unei troițe de la marginea drumului, acolo unde a fost să se rupă cândva firul unei vieți (...). Iar dacă şi numele celui dispărut în singurătate ar fi să fi fost şters de ploi şi de ninsoare, ecourile lui se adună laolaltă spre aducere aminte datorită trecătorului care îşi încetineşte pasul în preajma locului însemnat pentru reculegere.“ (p. 23)
Aşa zisa anchetă a lui Christian Martin în magazinul de jucării se transformă într-un monolog interminabil al proprietarului acestuia, Gusta Beck, în care sunt combinate amintiri din copilărie, poveşti despre jucăriile şi jocurile aflate în magazin, unele din vremuri foarte îndepărtate, explicarea unor reguli de joc, visuri din copilările, dar şi de actualitate, bizarerii de tot felul, pe care polițistul le ascultă cu stoicism. Singurele întreruperi ale firului narativ sunt produse de intrarea câte unui client în magazin. O depoziție din care s-ar putea înțelege o grămadă de lucruri, dar nimic folositor întru desluşirea cazului „supranatural“ al clientului care a dispărut din magazin fără să iasă lăsând în schimb un ghiozdan în formă de câine înfăşurat în propria sa eşarfă, identic cu cele care făceau unicitatea magazinului, dar neaflat în gestiunea acestuia. De altfel, invocându-şi personajul, naratorul subliniază sugestiv tocmai lipsa de coerență şi claritate a depoziției sale: „Ceva mai târziu, Gusta Beck avea să recunoască ruşinat că depoziția lui de atunci privitoare la clientul care ar fi dispărut fără să plece şi la plusul de inventar apărut fără să fi intrat nimeni pe uşă cu el nu se deosebea prea mult de strădania celui care ar vrea să reconstituie un singur puzzle cu piese amestecate din două cutii cu imagini fără vreo asemănare între ele.“ (p. 61)
Cert este că la capătul acestei anchete în lumea vagului şi a umbrelor chinezeşti, blazatul inspector Christian Martin dispare la rândul său în condiții la fel de inexplicabile.
Nu-l cunosc pe domnul Alexandru Sincu. Înțeleg că este unul dintre profesorii legendari ai Universității din Bucureşti de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, plecat definitiv din țară în 1984 şi stabilit la Paris. În anul 1984 eu eram student la Universitatea din Timişoara, nu am avut ocazia să-l întâlnesc niciodată. Mai toți scriitorii generației ’80, începând cu Mircea Cărtărescu, îşi aduc însă aminte cu entuziasm de cursurile lui de semiotică şi de climatul de inteligență şi libertate pe care izbutise să îl genereze în jurul său. În anii respectivi cursurile lui Alexandru Sincu au fost porți deschise spre înțelegerea aprofundată a mecanismelor scrisului literar, iar Mircea Cărtărescu povesteşte într-o confesiune impactul pe care analizele lui structuraliste le-au avut în formarea lor ca oameni de litere. Acest background profesional este util pentru a intui mai bine cheia de lectură adecvată unui roman destul de bizar precum La câinele fidel. Jocuri şi jucării. Prin debutul său târziu în proză, Alexandru Sincu se alătură unei liste destul de lungi de teoreticieni care, la un moment dat, au vrut să demonstreze cum se face un roman ca la carte (G. Călinescu, E. Lovinescu, Alexandru Piru, Alexandru George, Marin Mincu), iar prin formația sa de structuralist şi semiotician trimite clar la jocurile şi enigmele narative ale lui Umberto Eco.
Roman polițist, care nu se citeşte însă cu uşurința specifică genului, fără intrigă şi fără cursivitate, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, este o carte în care un autor hâtru îşi propune parcă să facă tot ce ține de el pentru a încurca cititorul, a-i pune în cale piedici şi drumuri false menite să-l îndepărteze, nu să-l apropie de un eventual deznodământ. Fiecare pistă narativă pe care porneşte cititorul îl duce pe un drum greşit, îl face să ia distanță tot mai mare de presupusa dezlegare a misterului. La câinele fidel. Jocuri şi jucării, de Alexandru Sincu, nu este un roman polițist, ci opusul său, un antiroman polițist. Pentru că, la finalul lecturii, cititorul nu ştie nimic în plus față de ce ştia după primele pagini ale romanului. Dar îi rămâne satisfacția drumului narativ parcurs, fie el şi în sensul contrar celui scontat. Or, se ştie bine, de la Odiseea încoace, la orice călătorie, important este drumul, cu revelațiile şi aventurile sale, nu destinația finală.
Derutant, plin de capcane, vorba naratorului, ca un puzzle alcătuit din combinarea a două cutii cu imagini diferite, romanul lui Alexandru Sincu, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, nu este o lectură comodă. Fiecare frază trebuie citită cu toată atenția (nu spun cu creionul în mână) pentru că fiecare rând pierdut în visare îl poate face pe cititor să se rătăcească definitiv pe drumurile întortocheate ale poveştii. O şaradă epică incitantă şi inteligentă pusă la cale de un autor în ochii căruia se poate ghici un zâmbet ludic şi un pic mefistofelic.