Istoria lui Mesia care n-a făcut nici o minune

Probabil că nu mulți dintre cititorii volumului de proze scurte al lui Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife (2009) au crezut că literatura, oricât de reuşită din punct de vedere artistic, ar fi altceva decât un popas delectabil, pe traseul intelectual al cărturarului. Cu atât mai mult, cu cât, în respectivul volum, dincolo de meşteşugul literar, se putea percepe un substrat filosofic, în fond, la fel de substanțial ca şi în volumele sale de eseuri, ceea ce putea duce la concluzia că povestirea este doar o „haină“ ludic-provocatoare a unui demers cognitiv. Nici măcar cei care îi cunosc mai îndeaproape opera de eseist şi specialist în studii clasice – în care Andrei Cornea se vădeşte un excelent narator şi chiar dramaturg de idei – nu ar fi pariat, probabil, că gânditorul va reveni cu atâta aplomb la ficțiune. Romanul său, Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, a fost, din toate punctele de vedere, o surpriză.
Spun „din toate punctele de vedere“, întrucât şi conținutul textului este, pe toate planurile, diferit de proza românească a momentului. Nicidecum „minimalist“, defel autobiografic, ascunzând şi, totodată, dezvăluind o problematică morală şi filosofică, pe un fundal istoric spectaculos. Totul, construit cu migală şi cu o clasică măsură, într-o structură în care fiecare element, de la povestirea în povestire la intruziunile auctoriale, îşi are rolul său.
Romanul este structurat pe două planuri temporale. În prezentul narațiunii, doi medici din Salonic, şi anume Mehmet Akif Efendi şi prietenul său, Spiros Philippidis, stau de vorbă despre istoria sabatianismului, în contextul evenimentelor istorice din Grecia şi Turcia anului 1922: înfrângerea grecilor în bătălia pentru Constantinopol, revenirea la frontiera din 1913 şi schimbul reciproc de populație. Trecutul romanului, respectiv uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, petrecută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, este reconstituit prin povestirea lui Mehmet Akif, rareori întreruptă de întrebările şi comentariile lui Philippidis.
Mehmet Akif este un dönmeh, adică un musulman provenind din rândurile evreilor care l-au urmat pe straniul rabin din Smirna, Şabbatai (Şabtai) Țvi, auto-proclamat Mesia şi trecut, în cele din urmă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, la islam. Dönmeh-ii alcătuiau o comunitate nu foarte numeroasă, privită cu o anumită suspiciune de către restul islamicilor, din cauza particularismului şi a unor practici comunitare endogene. În acelaşi timp, o comunitate care, mai ales la Salonic, reuşise foarte bine economic, social şi cultural şi se afla în avangarda forțelor care, în perioada Tanzimatului, modernizau Imperiul Otoman, apropiindu-l de Europa.
În 1922, după ce între Grecia şi Turcia survine un acord privind schimbul de populație, aceşti dönmeh vor fi strămutați pe teritoriul turc, iar guverul lui Atatürk, aflat în plin proces de transformare a foştilor otomani în turci, le va destructura organizarea comunitară, cu scopul de a-i „topi“ în marea masă islamică.
Akif este, prin urmare, un dublu strămutat: o dată, din Salonicul în care el şi comunitatea sa prosperau de peste două sute de ani, şi a doua oară, din condiția sa de dönmeh, sectă aparte în interiorul islamului, amenințată acum cu pierderea identității.
Fundalul istoric, excelent reconstituit (din tuşe discrete) de Andrei Cornea, este încă şi mai complicat decât atât. Grecia foloseşte ea însăşi plecarea minorității islamice pentru a-şi derula programul de „omogenizare“ națională, situație în care nici minoritatea evreiască din Salonic, cea mai puternică din Balcani, nu-şi mai regăseşte echilibrul de dinainte de 1912. Contemplând plecarea islamicilor, evreii, conduşi de rabinul-şef Saul Amarillo, au o neliniştitoare presimțire că nici soarta lor nu va fi mai bună. Şi, într-adevăr, în 1943, naziştii care ocupaseră Grecia vor trimite la Auschwitz întreaga comunitate evreiască elenă.
Pe acest fundal istoric tulbure şi amenințător, născător de întrebări şi dileme morale, se derulează, însă, un conflict de ordin gnoseologic. Cine a citit Turnirul kazar, mai vechiul eseu al lui Andrei Cornea, poate înțelege mai uşor substratul romanului de față. Care, fără să fie eseistic, propune cititorului o temă filosofică, pe care autorul o orchestrează punând în paralel două exemple istorice: erezia lui Şabtai (Şabbatai) Țvi, respectiv comunismul sovietic, de care este atras Pavlos, fiul lui Spiros Philippidis.
Istoria „falsului Mesia“, Şabtai (Şabbatai) Țvi, este cunoscută publicului evreiesc, dar mai puțin familiară cititorului obişnuit. Andrei Cornea nu încearcă să îi dea o altă interpretare decât cea cunoscută, nici nu o exploatează din perspective „oculte“ à la Dan Brown. Romanul său o foloseşte, spuneam, drept amorsă pentru o dezbatere filosofică, pe tema relației dintre credință şi rațiune. Ce determină masele de oameni să creadă în ceva, împotriva dovezilor ce demonstrează falsitatea respectivei credințe/ erezii? Care e raportul între rațional şi irațional, în actul de credință? Şi, mai ales, cum se face că ereziile greşesc chiar şi atunci când, aparent, interpretează corect litera legii, mai bine chiar decât credințele legitime?
Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia nu este, evident, o reluare a ideilor din Turnirul kazar. Dimpotrivă. Romanul are semnificații filosofice care depăşesc marginile domeniului, venind până în contemporaneitate. Mehmet Akif Efendi şi Spiros Philippidis sunt, amândoi, intelectuali cu vederi umaniste şi liberale, pe care istoria îi azvârle, fără voia lor, într-o lume aflată în plin proces de radicalizare. Primul trebuie să înfrunte, din postura de lider informal al comunității sale, o catastrofă istorică amenințând nu numai prezentul acestei comunități, ci şi memoria ei. Dispersarea în masa musulmană urma să şteargă orice semn al existenței acestor islamici speciali, care erau dönmeh. Cel de-al doilea, aparent mai ferit de vitregiile momentului, suportă o dramă domestică. Propriul fiu, în care îşi pusese toate speranțele şi pentru care făcuse toate sacrificiile, este pe cale să se transforme, sub influența ideilor bolşevice, în duşmanul ireductibil al lumii în care credea tatăl său. Philippidis contemplă neputincios alunecarea lui Pavlos în marasmul ideilor comuniste.
Aşadar, avem nu numai un conflict între credință şi rațiune, ci şi unul între extremism şi umanismul liberal. Care este neputincios în fața discursului radical. Tot ce poate face Mehmet Akif este să salveze memoria comunității sale: după un lung exercițiu de persuasiune – paginile care îl conțin sunt printre cele mai reuşite ale romanului –, medicul îl convinge pe rabinul Amarillo să accepte custodia arhivei care conține istoria dönmeh-ilor tesalonicieni. Până şi această soluție a umanismului liberal este, totuşi, tranzitorie: chiar dacă narațiunea nu ajunge până acolo, noi ştim că în 1943, odată cu exterminarea comunității evreieşti din oraş, nici măcar documentele dönmeh nu vor mai rămâne...
Conflictul religios dintre credință şi erezie nu oferă, prin urmare, o soluție la această problemă, a ciocnirii politice dintre extremism şi umanismul liberal. În cazul lui Şabbatai Țvi, este evident că la mijloc este, ca şi în cazul comunismului, o doză apreciabilă de irațional. Chiar dacă lectura pe care Şabbatai o aplică textelor ebraice este rațională, acceptarea lui ca Mesia, de către o parte din evreii otomani, mergând până la renegarea iudaismului, nu se explică rațional, prin ea însăşi. Ca şi Mehmet Akif, care îi deapănă istoria în tulburele an 1922, Şabbatai Țvi apăruse printre evreii otomani într-un moment de mare tensiune şi aşteptare mesianică. Pe fondul pogromurilor din centrul şi estul Europei, al violențelor antisemite ale bandelor lui Timuş Hmielnițki şi al discriminării generalizate, evreii europeni aşteptau o mântuire miraculoasă. Promisă de Scriptură şi afirmată de toți învățații iudaismului rabinic de după distrugerea celui de-Al Doilea Templu. Sabatianismul nu ține, în consecință, numai de personalitatea lui Şabbatai, falsul Mesia, ci şi (dacă nu chiar mai ales) de acest fundal psihologic colectiv.
Epilogul istoriei sabatiene este, însă, premonitoriu şi pentru conflictul dintre spiritul liberal şi cel radical: deşi oamenii au instrumente pentru a se feri de rătăcirile religioase sau politice (vezi reacția evreiască anti-sabatiană, bine articulată şi decisivă pentru continuitatea iudaismului ca atare), rațiunea reuşeşte rareori să învingă iraționalul credinței, ceea ce are consecințe tragice pentru cei implicați, atât individual, cât şi colectiv. Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia este, din acest motiv, o carte tristă şi tragică, întrucât toți cei implicați sfârşesc rău: convertiții se pierd, după 1922, în masa indistinctă a turcilor, comunitatea evreiască din Salonic va dispărea şi ea în Holocaust, iar „noul mesianism“, comunismul, se va transforma din utopie în coşmar.
Şi o altă concluzie, pe care o putem deduce din istoria lui Şabbatai, Mesia care nu a făcut nici o minune: ereziile greşesc chiar şi atunci când par că sunt legitime şi promit mântuirea. Ele rup comunitatea de practici cultuale a credincioşilor şi, în apelul lor la întoarcerea la text, la corecta interpretare a legii, ignoră faptul că şi trăirea credinței face parte din credință. Iudaismul, statornic în monoteismul său, a cunoscut, totuşi, evoluții istorice însemnate. Chiar dacă mesajul său a rămas acelaşi, felul în care acest mesaj este predicat şi profesat s-a schimbat. Încercând să răstoarne felul în care evreii trăiseră, de mii de ani, credința în Dumnezeul Unic, răsturnând raportul între Legea religioasă şi trăirea Legii în veac, Şabbatai „Mesia“ a provocat o rătăcire colectivă ale cărei urmări nu se vor şterge nici după două secole. Tot aşa se va întâmpla şi cu cealaltă rătăcire din cartea lui Andrei Cornea: comunismul a promis mântuirea socială generală şi naşterea „omului nou“ şi a sfârşit în gulaguri...
În cuvântul de pe coperta a IV-a, Ioana Pârvulescu atrage atenția asupra personajului numit Autorul, ale cărui intervenții punctează din când în când, semnificativ, narațiunea. Este o observație pătrunzătoare, căci Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia este un roman complex, bine alcătuit, nu o povestire filosofică. Un roman excepțional, scris de un prozator iscusit, care dozează cu mână de maestru tuşele şi secvențele narațiunii, nu numai spre a ne delecta cu o istorie insolită, ci mai ales spre a ne face să reflectăm la ispita iraționalului şi la capcanele rațiunii nedomolite de umanism.