Lecturi fidele
Marcel Lucaciu
Marin Preda - un roman al cuplului
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
Vremea cerne, nemiloasă, iar viața merge înainte, indiferentă la dramele individuale. Mai trece încă un an peste moartea misterioasă – survenită, pe 16 mai 1980, într-una din camerele palatului de la Mogoşoaia – a semnatarului unor romane diferite ca tematică şi arhitectonică, dar memorabile fiecare în parte: Moromeții (vol.1, 1955; vol.2, 1967), Risipitorii (1962), Intrusul (1968), Marele singuratic (1972), Delirul (1977). Dispariția sa, în plină forță creatoare, a stârnit multe nedumeriri şi regrete. Să fi murit Niculae, mezinul lui Moromete, râzând, în somn, de „noua religie“ (socialismul) ori a plecat, pur şi simplu, să caute un alt țăran, tocmai pe Calea Victoriei? Oricum, va fi cu greu suplinit de un alt prozator capabil să-l concureze.
Dincolo de „amintirea copilăriei“, de fascinanta lume a satului Siliştea Gumeşti, evocată – inconfundabil – în Moromeții, Marin Preda e, înainte de toate, autorul unui prodigios roman citadin: Cel mai iubit dintre pământeni (1980), un roman ce s-a bucurat, la apariție, de un binemeritat succes de public. Este, într-adevăr, „o carte monumentală, care ridică prestigiul întregii proze româneşti, carte a unei conştiințe şi-a unei epoci“ (Marin Sorescu). Pe lângă caracterul ei social şi politic, această capodoperă – în adevăratul sens al cuvântului – e, în primul rând, monografia unui sentiment (iubirea) prezentat în toate etapele sale, de la instalarea năvalnică, la apogeul exuberant şi, apoi, la dureroasa năruire.
Deschizându-se, nu întâmplător, cu o meditație pe tema morții („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e-o dulce ispită.“) şi încheindu-se cu un celebru postulat („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.“), trilogia de față readuce în prim-plan o serie de proiecții feminine, unele eterice, altele diabolice. Mai întâi, se conturează, tandră şi diafană, imaginea mamei cu sufletul „împrăştiat în lucruri“ şi chipul său alb ce „n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint“. Acestei reprezentări angelice i se opune, în schimb, cinismul unui tată înzestrat cu mult simț practic şi chiar cu o inexplicabilă ură față de scriitori: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.“ Miezul cărții îl constituie, însă, lunga serie de eşecuri, în plan sentimental: Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy cărora protagonistul Victor Petrini, un reflexiv incurabil, nu li se poate sustrage, pentru că e – de fiecare dată! – marioneta unui destin implacabil. În opinia regretatului Mircea Zaciu, „fără s-o declare limpede, Petrini e condamnat să moară, nu de justiția oamenilor, ci de secătuirea erosului înțeles ca principiu vital al supraviețuirii.“ Altfel spus, dacă Joseph K. din Procesul lui Kafka e condamnat pentru că şi-a irosit viața, Victor Petrini – „filozoful“ care se confesează lăsând impresia unei cutremurătoare autenticități – e condamnat pentru incapacitatea lui (dovedită!) de a-şi găsi jumătatea. Reiterând mitul androginului, într-un roman captivant şi subtil (Nuntă în cer), Mircea Eliade afirma: „Omul nu poate trăi rupt în două.“ Realizând o galerie eterogenă de portrete feminine (enigmatice, explozive, rubensiene), autorul Vieții ca o pradă vrea doar să ne sugereze un asemenea adevăr, căci importantă e, până la urmă, nu găsirea iubirii adevărate, ci perpetua „căutare de negăsire“ (Noica).
De pildă, Nineta se poartă cu simplitate, „dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul dezgolit (…). Sufletul Ninetei era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viața noastră de oameni izvorul trebuie păstrat sau mai bine zis dat unuia singur?“ Reprezentând mai degrabă o treaptă inițiatică, traseul biografic al Ninetei este unul sinuos, presărat cu multe compromisuri. E o iubire telurică, lipsită de sens şi de strălucire. Cu toate acestea, ea reprezintă un prim eşec, greu suportabil până la revelarea unei alte ființe (în aparență) miraculoase: Căprioara. „Trebuie să spun că iubeam frumusețea acestei fete, atât, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atât mai puțin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toată viața, cu condiția, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult.“ Dar Căprioara e mai curând o ipostază a lui Eros, o altă Afrodită obştească. Sfârşind în mod tragic (moare în urma unui avort), ea nu face altceva decât să continue seria incredibilă a eşecurilor lui Victor Petrini. Din galeria pasagerelor eroine, se desprinde Matilda, care-l surprinde pe naratorul-personaj grație frumuseții ei mai puțin obişnuite: „Ceea ce luasem eu drept frumusețe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, față de bogăția strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieți a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă în transă privirea unui ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viață şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumusețe nu mai văzusem.“ Indefinibil ca tip de sensibilitate feminină, Matilda este, totuşi, superficială, perfidă, imprevizibilă şi, uneori, absurdă (susține că Tamara îl iubeşte pe „gringoletul“ ei tocmai fiindcă nu-l iubeşte). Mariajul lui Petrini cu o astfel de femeie (ce se transformă – peste noapte – din „prințesă“ în „cotoroanță“) nu e unul lipsit de controverse aprinse. Ba mai mult, el devine prilejul unor reflecții pline de amărăciune: „Sunt fericit în nefericirea mea.“ Sau: „Căsătoria e o temniță în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiți să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilat.“ Crudă şi autoritară, cicălitoare şi arțăgoasă precum Xantipa lui Socrates, Matilda pare să ilustreze o afirmație din romanul Numele trandafirului (Umberto Ecco): „…femeia este corabia diavolului.“ Spre final, ea nutreşte o aversiune înverşunată față de Petrini şi declanşează irevocabila despărțire. Datorită forței sale de mistificare şi spiritului malefic, mai rar întâlnite, Matilda poate fi considerată, pe bună dreptate, un personaj feminin singular în literatura română. Un alt tip de feminitate îl reprezintă Suzy Culala, caracterizată – cum bine intuia, la un moment dat, criticul Eugen Simion – prin fuga ei continuă de identitate, prin glisarea la suprafața evenimentelor cotidiene. Ascunzându-i lui Petrini statutul conjugal (e căsătorită cu un inginer), Suzi provoacă deznodământul grav al noii idile. Încăierarea din teleferic şi uciderea soțului dipsoman îl trimit pe Victor Petrini, din nou, după gratii. Aflându-i identitatea, Suzy devine pentru fostul „şef“ al echipei de deratizare a oraşului o proiecție feminină calpă şi ternă, fapt ce-l determină, după ieşirea din închisoare, să se dedice exclusiv ocrotirii fiicei sale, Silvia. Meritul lui Suzy Culala este, însă, acela de a-l fi definit, cu exactitate, pe Victor Petrini: „un îndrăgostit de dragoste.“
Cele patru personaje feminine echivalează cu o experiență dulce-amară pusă, în permanență, sub semnul neîmplinirii, al nenorocului în dragoste. Dominat de o libertate absolută pe care i-o conferă deopotrivă sinceritatea față de sine şi dorința acută de a se raporta la rostul unei lumi care n-a fost niciodată „cea mai bună cu putință“ (Leibniz), Petrini vede în scris o salvare existențială („scriind, simt că trăiesc“) şi consideră, în pofida eşecurilor suferite, că „iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întâni vreodată cu clipele acelea“. Intelectualul „născut pentru paguba lui“ (Joyce) ar putea fi un învins, dacă viața lui n-ar dura – aşa cum s-a spus – cît viața propriilor lui cuvinte; dacă trecând „prin gurile iadului“ n-ar fi înțeles că „două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconştiente şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul…“
Marii scriitori nu s-au cantonat într-o direcție literară ori într-o anumită tematică. Este şi cazul prozatorului Marin Preda, care probează, în acest roman total, natura lui proteică, finețea analizei psihologice şi modernitatea construcției. Capodoperă a genului, Cel mai iubit dintre pământeni – titlu uşor ironic şi impropriu, căci nu poți fi „cel mai iubit“, trăind în Era ticăloşilor! – rămâne, în esență, un roman al cuplului prezentat prin intermediul acestui acaparant şi mistuitor sentiment: Iubirea. O iubire fără limite şi fără farduri…
Dincolo de „amintirea copilăriei“, de fascinanta lume a satului Siliştea Gumeşti, evocată – inconfundabil – în Moromeții, Marin Preda e, înainte de toate, autorul unui prodigios roman citadin: Cel mai iubit dintre pământeni (1980), un roman ce s-a bucurat, la apariție, de un binemeritat succes de public. Este, într-adevăr, „o carte monumentală, care ridică prestigiul întregii proze româneşti, carte a unei conştiințe şi-a unei epoci“ (Marin Sorescu). Pe lângă caracterul ei social şi politic, această capodoperă – în adevăratul sens al cuvântului – e, în primul rând, monografia unui sentiment (iubirea) prezentat în toate etapele sale, de la instalarea năvalnică, la apogeul exuberant şi, apoi, la dureroasa năruire.
Deschizându-se, nu întâmplător, cu o meditație pe tema morții („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e-o dulce ispită.“) şi încheindu-se cu un celebru postulat („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.“), trilogia de față readuce în prim-plan o serie de proiecții feminine, unele eterice, altele diabolice. Mai întâi, se conturează, tandră şi diafană, imaginea mamei cu sufletul „împrăştiat în lucruri“ şi chipul său alb ce „n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint“. Acestei reprezentări angelice i se opune, în schimb, cinismul unui tată înzestrat cu mult simț practic şi chiar cu o inexplicabilă ură față de scriitori: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.“ Miezul cărții îl constituie, însă, lunga serie de eşecuri, în plan sentimental: Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy cărora protagonistul Victor Petrini, un reflexiv incurabil, nu li se poate sustrage, pentru că e – de fiecare dată! – marioneta unui destin implacabil. În opinia regretatului Mircea Zaciu, „fără s-o declare limpede, Petrini e condamnat să moară, nu de justiția oamenilor, ci de secătuirea erosului înțeles ca principiu vital al supraviețuirii.“ Altfel spus, dacă Joseph K. din Procesul lui Kafka e condamnat pentru că şi-a irosit viața, Victor Petrini – „filozoful“ care se confesează lăsând impresia unei cutremurătoare autenticități – e condamnat pentru incapacitatea lui (dovedită!) de a-şi găsi jumătatea. Reiterând mitul androginului, într-un roman captivant şi subtil (Nuntă în cer), Mircea Eliade afirma: „Omul nu poate trăi rupt în două.“ Realizând o galerie eterogenă de portrete feminine (enigmatice, explozive, rubensiene), autorul Vieții ca o pradă vrea doar să ne sugereze un asemenea adevăr, căci importantă e, până la urmă, nu găsirea iubirii adevărate, ci perpetua „căutare de negăsire“ (Noica).
De pildă, Nineta se poartă cu simplitate, „dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul dezgolit (…). Sufletul Ninetei era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viața noastră de oameni izvorul trebuie păstrat sau mai bine zis dat unuia singur?“ Reprezentând mai degrabă o treaptă inițiatică, traseul biografic al Ninetei este unul sinuos, presărat cu multe compromisuri. E o iubire telurică, lipsită de sens şi de strălucire. Cu toate acestea, ea reprezintă un prim eşec, greu suportabil până la revelarea unei alte ființe (în aparență) miraculoase: Căprioara. „Trebuie să spun că iubeam frumusețea acestei fete, atât, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atât mai puțin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toată viața, cu condiția, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult.“ Dar Căprioara e mai curând o ipostază a lui Eros, o altă Afrodită obştească. Sfârşind în mod tragic (moare în urma unui avort), ea nu face altceva decât să continue seria incredibilă a eşecurilor lui Victor Petrini. Din galeria pasagerelor eroine, se desprinde Matilda, care-l surprinde pe naratorul-personaj grație frumuseții ei mai puțin obişnuite: „Ceea ce luasem eu drept frumusețe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, față de bogăția strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieți a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă în transă privirea unui ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viață şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumusețe nu mai văzusem.“ Indefinibil ca tip de sensibilitate feminină, Matilda este, totuşi, superficială, perfidă, imprevizibilă şi, uneori, absurdă (susține că Tamara îl iubeşte pe „gringoletul“ ei tocmai fiindcă nu-l iubeşte). Mariajul lui Petrini cu o astfel de femeie (ce se transformă – peste noapte – din „prințesă“ în „cotoroanță“) nu e unul lipsit de controverse aprinse. Ba mai mult, el devine prilejul unor reflecții pline de amărăciune: „Sunt fericit în nefericirea mea.“ Sau: „Căsătoria e o temniță în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiți să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilat.“ Crudă şi autoritară, cicălitoare şi arțăgoasă precum Xantipa lui Socrates, Matilda pare să ilustreze o afirmație din romanul Numele trandafirului (Umberto Ecco): „…femeia este corabia diavolului.“ Spre final, ea nutreşte o aversiune înverşunată față de Petrini şi declanşează irevocabila despărțire. Datorită forței sale de mistificare şi spiritului malefic, mai rar întâlnite, Matilda poate fi considerată, pe bună dreptate, un personaj feminin singular în literatura română. Un alt tip de feminitate îl reprezintă Suzy Culala, caracterizată – cum bine intuia, la un moment dat, criticul Eugen Simion – prin fuga ei continuă de identitate, prin glisarea la suprafața evenimentelor cotidiene. Ascunzându-i lui Petrini statutul conjugal (e căsătorită cu un inginer), Suzi provoacă deznodământul grav al noii idile. Încăierarea din teleferic şi uciderea soțului dipsoman îl trimit pe Victor Petrini, din nou, după gratii. Aflându-i identitatea, Suzy devine pentru fostul „şef“ al echipei de deratizare a oraşului o proiecție feminină calpă şi ternă, fapt ce-l determină, după ieşirea din închisoare, să se dedice exclusiv ocrotirii fiicei sale, Silvia. Meritul lui Suzy Culala este, însă, acela de a-l fi definit, cu exactitate, pe Victor Petrini: „un îndrăgostit de dragoste.“
Cele patru personaje feminine echivalează cu o experiență dulce-amară pusă, în permanență, sub semnul neîmplinirii, al nenorocului în dragoste. Dominat de o libertate absolută pe care i-o conferă deopotrivă sinceritatea față de sine şi dorința acută de a se raporta la rostul unei lumi care n-a fost niciodată „cea mai bună cu putință“ (Leibniz), Petrini vede în scris o salvare existențială („scriind, simt că trăiesc“) şi consideră, în pofida eşecurilor suferite, că „iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întâni vreodată cu clipele acelea“. Intelectualul „născut pentru paguba lui“ (Joyce) ar putea fi un învins, dacă viața lui n-ar dura – aşa cum s-a spus – cît viața propriilor lui cuvinte; dacă trecând „prin gurile iadului“ n-ar fi înțeles că „două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconştiente şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul…“
Marii scriitori nu s-au cantonat într-o direcție literară ori într-o anumită tematică. Este şi cazul prozatorului Marin Preda, care probează, în acest roman total, natura lui proteică, finețea analizei psihologice şi modernitatea construcției. Capodoperă a genului, Cel mai iubit dintre pământeni – titlu uşor ironic şi impropriu, căci nu poți fi „cel mai iubit“, trăind în Era ticăloşilor! – rămâne, în esență, un roman al cuplului prezentat prin intermediul acestui acaparant şi mistuitor sentiment: Iubirea. O iubire fără limite şi fără farduri…