Platon, în halat şi papuci

Câteodată, un exercițiu de întoarcere în timp, de privire în depărtare spre surprinderea umbrei originilor nu poate fi decât binefăcătoare pentru omul prea obosit de elanul neobosit al cotidianului. Mi s-a făcut dor de Platon, dar cumva nu de cel din Dialoguri, pe care le-am tot studiat în studenție şi, de bunăvoie, mai târziu. Şi de un Platon pe care l-am intuit ceva mai uman. Dacă nu de un Platon intim, măcar de unul „în halat şi papuci“. Lectura Scrisorilor lui, cărora şi astăzi li se mai dispută autenticitatea, a făcut dorul frate cu tristețea, cu tristețea unei vieți atinse de o îndelungă dezamăgire. Platon este un exemplu perfect pentru un spirit care şi-a depăşit viața, care a ales bine, care a ales eternitatea filosofiei în pofida deziluziei politicii. A ales cu greutate, târziu într-un fel şi pentru el, dar, pentru istoria lumii, devreme şi pentru totdeauna.

Literatura epistolară îşi are rădăcinile adânc înfipte în lumea greacă, cu deosebire în epoca alexandrină, un timp se pare mai mult al interiorizării. Dar e greşit să ne imaginăm că atunci scrisorile exprimau, ca în vremurile de după, sentimente intime, că erau formule ale emoției personale. Pentru acest fapt, ar fi fost necesară o vreme de detaşare vizavi de treburile publice, care să aibă aşadar răgazul să se individualizeze. Abundența epistolară (din secolul III î.e.n. până în secolul VI e.n.) se explică mai degrabă printr-o (firească ori stranie?) nevoie de exprimare a fanteziei, aşa-zisele epistole fictive, o formă pe care astăzi o denumim nuvelă, schiță sau chiar roman. Scopul altor scrisori era de a satisface curiozitatea celor ce voiau să cunoască pe cineva în intimitatea dusă până la vulgaritatea cotidiană. Aşa este cea de-a 13-a dintre scrisorile atribuite lui Platon.
Egiptul a fructificat îndelung epistolele de afaceri, utile pentru cel care ar dori să studieze diverse aspecte ale traiului din epoca Ptolemeilor până în primele secole după Christos, dar în niciun fel confesive. Cum nu sunt confesive scrisorile formulate ca discursuri publice, ceea ce astăzi am numi „scrisoare deschisă“. Parte din scrisorile lui Platon asta sunt, manifeste politice. Totuşi, modelul prin excelență al acestui gen de scrisoare este retorul atenian Isocrate.

Scrisorile lui Platon interesează atâta vreme cât completează ideile filosofice din Dialoguri, cât povestesc ceva despre epoca în care autorul a trăit, despre organizarea socială, politică de atunci. O „mahala“ literară avea se pare de lucru şi pe vremea aceea. Sunt câteva dintre motivele numite de Şt. Bezdechi în prefața la traducerea în limba română a Scrisorilor. Dar, în primul rând, scrisorile incită prin surprinderea dezamăgirii filosofului de a fi crezut prea mult în idealul său politic, prin argumentele de artist folosite în contra asprei lumi politice, prin regretul profund de a fi dorit să fie de folos patriei şi de a o transforma în propria utopie, pe de o parte, şi deziluzia pierderii acestui ideal, pe de altă parte.
Tragedia vieții lui Platon, atât de evidentă în scrisori, a fost discrepanța imensă între ceea ce era în adevăr şi ceea ce voia să fie. Era un poet şi se voia reformator politic. Visul singur nu-i ajungea, spaimele artistului nu-l îndestulau. Nu a putut renunța la idealul lui de a fi un om politic, dar, fire sensibilă, nu a avut nici curajul, nici puterea să-i reziste până la capăt.
Un mod de a vedea viața, unul cu oarecare relevanță pentru a înțelege posibilitatea de confesiune, de raportare la sine, este prins în Scrisoarea a IX-a a lui Platon. Adresată lui Arhytas din Tarent, aceasta surprinde gândul că omul nu s-a născut doar pentru sine, că viața lui e împărțită. Pentru o parte din ea are drepturi patria, pentru alta familia, o parte e dedicată prietenilor, iar alta e jertfită în tot felul de împrejurări din traiul cotidian. Puțin aşadar, prea puțin îi rămâne omului numai pentru sine!
În prima scrisoare atribuită filosofului, el răspunde cu poezie la dezamăgirea politică. E şi aceasta o retragere în sine, ieşirea dintr-o amăgire a tinereții pentru cufundarea într-o stare de suflet. Spre bătrânețe abia, Platon realizează că s-a născut prea târziu, că a apucat un popor obişnuit cu răul, cu rădăcini puternice în rău, care nu poate fi deschis noutății concepției lui despre stat. E decepționat şi recunoaşte că politica a fost o ambiție a tinereții, o ambiție care a slăbit în timp, prin eşecurile repetate ale aplicării ei. A înțeles în cele din urmă că statele sunt stăpânite de un rău incurabil. Şi dacă doar filosofia e capabilă să vadă dreptatea, indiferent că e vorba de spațiul public sau de aspectele particulare ale vieții, popoarele se vor zbate în suferință până ce cârmuirea va fi a filosofilor. Ori până când conducătorii se vor orândui după adevărata filosofie. Scrisoarea a V-a şi a VII-a.
Deziluzia repetată din viața lui politică îl prinde mai abitir pe Platon în arca filosofiei. O slăveşte şi o foloseşte deopotrivă ca scut şi terapie în fața eşecului său de om de stat. Realizează, în Scrisoarea a VII-a, că cei cu adevărat făcuți pentru filosofie îi consideră drumul minunat şi pornesc pe el fără îndoieli, după ce au luat seamă la cât de larg e domeniul filosofiei, care îi este natura, la câte dificultăți te supune şi câte sacrificii îți cere. După o perioadă de învățare, ajungi să te călăuzeşti singur, fără cârje. O viață care îi înspăimântă pe cei mai mulți, cărora drumul filosofiei li se pare imposibil şi nici măcar nu țin să-l încerce. Pentru cei puțini, care alcătuiesc elita filosofică, e o cale sigură, statornică, definitivă.
Platon cel dezamăgit de neîmplinirea visului politic. O latură. Platon cel atât de conştient de valoarea sa, de filosofia sa. Cealaltă latură. Mai profund, mai ingenios şi poate mai frumos în gânduri decât Socrate, nu a putut totuşi să atingă înălțimea etică a celui din urmă. Era suficient sacrificiul maestrului, s-a conservat el intact pentru filosofie? Speculații…
Peste secole, descopăr şi mai puțină intimitate, şi mai puțină confesiune. O corespondență filosofică prin excelență, şi poate cel mai renumit schimb epistolar din iluminatul secol al XVIII-lea, este cea dintre filosoful Leibniz şi teologul Clarke. Omniprezența şi eternitatea lui Dumnezeu, relația Divinității cu lumea, sufletul şi uniunea lui cu trupul, problema liberului arbitru, natura miracolelor, analiza spațiului şi timpului, sunt o parte din problemele analizate de cei doi savanți-filosofi. Argumente tăioase, care însă nu depăşesc cadrul rațiunii, discursuri perfect controlate, care nu trec dincolo de natura subiectului abordat, iată în ce stă valoarea acestei celebre corespondențe!
Epistolele pe care şi le trimit sunt vii pentru că le trădează pasiunea teoretică intactă, rațiunea puternică, viguroasă. Dar scrisorile acestea, atât de importante în rezolvarea unor probleme care au suscitat mințile filosofice dintotdeauna şi cu atât mai mult în ştiințificul secol XVIII, nu sunt totuşi confesive, nu au acea dimensiune intimă, decât la limită, întrucât şi problemele gândirii fac parte dintr-o ființă umană, îi definesc într-un fel modul de a-şi duce viața. Dar atât!
Oare când, atunci, a devenit scrisoarea confesivă? O dată cu emanciparea femeilor, când le-a fost şi lor permis să scrie, să corespondeze şi, astfel, să umanizeze genul epistolar? Şi când scrisoarea a fost bucurie intimă pentru destinatar? Scrisoarea este o vizită neanunțată, deci nepoliticoasă, care ne murdăreşte ființa. Aşa o anunță Nietzsche în Călătorul şi umbra sa. Se impune o ordine în această privință. O oră la opt zile pentru primirea corespondenței. După acea oră, o baie trupească pentru curățarea de gândurile interlocutorilor. Aşa să fi dispărut scrisoarea pur şi simplu din viețile noastre, ale celor târzii şi grăbiți?