Cartea de religie
Paul Aretzu
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârşirii (6)
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
Volumul al patrulea al Filocaliei Părintelui Stăniloae reuneşte zece autori preocupați în special de urmarea căii ascetice: Talasie Libianul, Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Ioan Carpatiul, Filimon, Sf. Ioan Damaschin, Teodor al Edessei, Teognost, Ilie Ecdicul şi Teofan Monahul.
Egumen al unei mânăstiri din pustia Libiei, Talasie este destinatarul unor scrisori ale Sfântului Maxim Mărturistorul, precum şi al renumitei lucrări a acestuia, Răspunsuri către Talasie. Legătura dintre cei doi nu este prea clară, dar Dumitru Stăniloae îl consideră pe Talasie drept ucenic al Sfântului Maxim, având ca argument faptul că multe idei se regăsesc la cei doi, dar scrisul Sfântului Maxim „este mult mai adânc şi cugetarea lui mult mai închegată“ (p. 9). Îi aparține lui Talasie termenul de isihia. Pe la 650, a scris cele 400 de capete ale lucrării Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte. Fiecare centurie conține un acrostih alcătuit din literele inițiale ale tuturor sentințelor. Scrierea este adresată lui Pavel presbiterul.
Dragostea pentru Dumnezeu îi uneşte pe toți credincioşii. Dragostea duhovnicească nu este fariseică. Ea nu-i cuprinde numai pe prieteni, ci şi pe duşmani: „Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă, în acelaşi cuget“ (Suta întâi: 5). Dragostea şi virtuțile nu se împlinesc decât prin rugăciunea curată. Stăpânirea de sine înseamnă eliminarea slavei deşarte, a mândriei, a mâniei, a poftei. Condițiile mântuirii sunt cardinale: „Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt o căruță cu patru roți, care suie mintea la ceruri“ (I: 24). Iubirea care produce plăcere este pătimaşă, fiindcă trebuie mereu reluată. Cele două etape ale vieții duhovniceşti sunt într-o relație de interdependență: „Întristarea după Dumnezeu stinge plăcerea; iar stingerea plăcerii înseamnă învierea sufletului“ (I: 39). Pentru obținerea mântuirii se recomandă înfrânarea şi dragostea, însoțite de rugăciune. Lumina sufletului se obține prin slobozirea de patimi şi prin sfânta cunoştință, conducând la contemplație. Astfel se urmează urcuşul duhovnicesc: „Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple atât când veghează trupul, cât şi în somn.“ „Mintea curățită la culme se simte strâmtorată de lucruri şi vrea să fie mereu afară de toate cele create.“ „Fericit este cel ce a ajuns la nesfârşirea fără margini; şi a ajuns acela care a trecut peste cele mărginite.“ (I: 54, 55, 56). Armele de bază ale virtuții sunt liniştea (isihia) şi rugăciunea, făcând mintea străvăzătoare. Conştiința este martorul dreptății. Talasie susține atingerea liniştii sufleteşti (isihia): „Împărăția lui Dumnezeu este bunătate şi înțelepciune. Cine le dobândeşte pe acestea viețuieşte în ceruri“ (I: 76). Prin întrupare, Dumnezeu a dăruit oamenilor dumnezeirea.
Cunoştiința sau rațiunea îl face pe om să devină virtuos: „Este o ruşine pentru omul rațional să se supună părții neraționale şi să slujească poftelor urâte ale ei“ (Suta a doua: 6). Isihia trebuie menținută cu stăruință: „Cele mai bune arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea, dragostea, rugăciunea, atenția şi citirea“ (II: 11). În stilu-i aforistic, Talasie esențializează: „Scripturile cuprind acestea patru: poruncile, dogmele, amenințările şi făgăduințele“ (II: 20). Atingerea nepătimirii trebuie îngemănată cu făptuirea. Dar la libertatea spirituală nu se poate ajunge fără mila lui Hristos. Cuviosul Talasie compară pământul făgăduinței cu Împărăția cerurilor. În acelaşi mod alegoric, Egiptul este întunecimea patimilor. Mintea se află la antipodul simțirii. Pentru îmbunătățirea omului, „Minte desăvârşită este aceea care s-a îmbibat de cunoştință; iar sufletul desăvârşit este acela care s-a țesut cu virtuțile“ (II: 54)
Ceea ce susține repetat Talasie Libianul este că simțurile conduc la patimi, că acestea pot fi îndepărtate prin asceză (fiindcă „Nevoința stăruitoare în înfrânare şi dragoste, prin răbdare şi linişte, scoate cele înrădăcinate“ – III: 8) şi prin rugăciunea necontenită a minții. Asceza nu poate fi formală: „Străduieşte-te să faci monah nu numai pe omul din afară, ci şi pe omul dinlăuntru, izbăvindu-l de patimi“ (III: 22). Patimile sunt declanşate de amintire, de starea mustului din trup (amestecarea, nesiguranța), de simțire. Izbăvirea minții de patimi duce la la contemplarea făpturilor şi la lumina veşnică. Patimile sunt produse de invidie, bârfă, ura față de aproapele, trândăvie, de lăcomia pântecelui, nepăsare, fățărnicie, slavă deşartă, mândrie, îngâmfare, viclenie, minciună, mânie, întristare, ținerea minte a răului, iubirea de argint, neştiința. Mântuirea sufletului se obține prin pătimire, smerenie, făptuire virtuoasă, înțelepciune, gânduri bune, deprinderea virtuților, gânduri despre Dumnezeu, dragostea către aproapele. Centuria a treia se încheie cu o rugăciune de mântuire.
Talasie diferențiază simțirea trupului de mintea sufletului: „Citirea, privegherea, rugăciunea şi psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor“ (IV: 19). Remediul este indiscutabil: „Păzeşte poruncile, şi vei afla pace; iubeşte pe Dumnezeu, şi vei afla cunoştința“ (IV: 21). Mintea este asemănată, pe rând, cu grădinarul care îşi curăță grădina de buruieni, cu monahul desprins de cele lumeşti, cu medicul vindecător. Ni se dă şi o ordine a virtuților câştigate: „Bunului credinței îi urmează pe rând acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plăceri, răbdarea ostenelilor, nădejdea în Dumnezeu, nepătimirea şi dragostea“ (IV: 61). Urcuşul duhovnicesc, ca şi la Sfântul Maxim, parcurge trei trepte, desprinderea de patimi şi obținerea virtuților, contemplarea făpturilor (cunoştința naturală) şi harul cunoştinței de Dumnezeu. Răsplata este una inexprimabilă: „Bunurile care aşteaptă pe moştenitorii făgăduinței sunt mai presus de veacuri, şi mai înainte de orice veac, şi mai presus de minte şi de cuvânt“ (IV: 71). Drumul înțelepciunii dumnezeieşti începe cu frica şi se termină cu iubirea. Cunoştința de Dumnezeu Treime (teologia) este „credința ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute“ (IV: 80), manifestându-se catafatic sau apofatic.
La Talasie se întâlnesc notații asemănătoare misticii Sfântului Maxim Mărturisitorul, al cărui prieten era şi, probabil, discipol.
Isihie Sinaitul face parte din spiritualitatea sinaită (alături de Diadoh, Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul) şi a fost egumen al mânăstirii „Rugul Aprins“, de pe Muntele Sinai. Faptul că citează în textele sale din Marcu Ascetul, Ioan Scărarul şi Maxim Mărturisitorul îl plasează spre sfârşitul secolului al VII-lea. A scris două sute de capete Despre trezvie şi virtute. Isihie se ocupă, în principal, de obținerea trezviei permanente (nepsis), necesară întregului urcuş duhovnicesc, menită să asigure paza curăției inimii. Menținerea trezviei se face prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos. Atenția trează asigură liniştea interioară (isihia). Cele două atitudini ale trezviei sunt atenția şi împotrivirea, susținute de rugăciunea neîncetată, care poate fi redusă numai la repetarea numelui lui Iisus. Paza minții, prin înlăturarea gândurilor şi a închipuirilor, conduce la vederea supraluminoasă a lui Iisus.
Asigurând curăția inimii, trezvia împlineşte preceptul exprimat de Iisus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Isihie Sinaitul explică: „Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte apoi cunoştința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putință, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse.“ (I: 1). Mai departe, adaugă: „Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită, până la golirea de orice nălucire, e tot ea şi pază a minții.“ (I: 3). Trezvia se realizează şi se menține prin eliminarea atacului fantaziei, prin liniştirea inimii în urma îndepărtării gândurilor, prin rugăciunea lui Iisus, prin smerenie, prin amintirea neîncetată a morții. Isihie Sinaitul explică tânărului Teodul, căruia îi adresează acest tratat, toată mişcarea duhovnicească: „Lucrul înfrânării e să mişte pururea mânia spre războiul dinlăuntru şi spre disprețuirea de sine; al înțelepciunii, să mişte rațiunea spre trezvie deplină şi necontenită şi spre contemplare duhovnicească; al dreptății, să îndrepte partea poftitoare spre virtute şi Dumnezeu; iar al bărbăției, să călăuzească cele cinci simțuri şi să le păzească să nu se întineze prin ele omul nostru cel dinlăuntru, care este inima, şi cel din afară, care este trupul“ (I: 34). Diavolul îşi întinde momelile, atrăgând pe cei nehotărâți, transferând gândul nelegiuit din cugetare în faptă. Etapele parcurse sunt: aruncarea momelii, însoțirea sau amestecarea gândurilor, consimțirea şi fapta dinafară. Leacul îl dă mintea prin trezvie, împotrivire şi chemarea Domnului Iisus. În acest sens, Părintele face o comparație concludentă: „Trezvia se aseamănă scării lui Iacov, deasupra căreia stă Dumnezeu şi pe care umblă sfinții îngeri“ (I:51). Patimile care afectează mintea sunt iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. Iar: „Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nu poate nici să creadă cu adevărat“ (I: 60).
Rugăciunea neîncetată (argumentele sunt luate din Sfânta Scriptură) duce la curățirea inimii şi deci la vederea lui Dumnezeu, după cum spune Domnul, în Fericiri. Prin asceză şi prin împărtăşirea cu dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, lumina minții se va face asemenea unei stele. Vorbind despre mântuire, Isihie Sinaitul desparte rolul Sfintei Scripturi: „Vechiul Testament este chipul nevoinței trupeşti, exterioare şi sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenției, adică al curăției inimii“ (II: 10). La fel, Aaron este socotit chip al omului din afară, în timp ce Moise este chip al minții. Chemarea Domnului, adică rugăciunea lui Iisus, este cea care menține trezvia fără încetare. Se adaugă şi amintirea necontenită a morții. Atunci, „Inima golită desăvârşit de închipuiri va naşte înțelesuri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în mijlocul ei cum saltă peştii şi se dau peste cap delfinii în marea liniştită. Şi precum marea e mişcată de adierea subțire, aşa adâncul inimii, de Duhul Sfânt.“ (II: 54). Iar urmările mistice ale trezviei, ale rugăciunii lui Iisus lipite de răsuflare, ale gândului neîncetat la moarte şi ale smereniei conduc la isihie, care se măsoară în contemplație a luminii: „Celor ce suntem întăriți în Hristos şi am început să umblăm în trezvie fără greş, întâi ea ni se arată în minute ca un sfeşnic, ținut oarecum de mâna minții noastre, şi călăuzindu-ne pe cărările cugetării; pe urmă, ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arată ca soarele Iisus însuşi, împrăştiind raze de dreptate, adică arătându-Se pe Sine şi pe ale Sale ca nişte lumini atotstrălucitoare ale vederilor.“ (II: 64).
Filotei Sinaitul a fost, ca şi Isihie, monah la mânăstirea Rugului, de pe Muntele Sinai. I se atribuie două scrieri: Capete despre trezvie (prezente în Filocalia lui Nicodim Aghioritul) şi Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că a trăit după secolul al XIV-lea, dar că este înrudit în preocupări cu Isihie şi, amândoi, cu Ioan Scărarul.
Scrierea Capete despre trezvie este alcătuită din 40 de capete. S-a păstrat în mai multe variante şi D. Stăniloae face o adevărată detectivistică filologică, pentru a o stabili pe cea genuină. În războiul minții „Trebuie să lepădăm toate, să disprețuim şi trupul, şi însăşi viața de acum, ca să dobândim în inimă numai pe Dumnezeu“ (1). Pentru aceasta, trebuie culese puteri duhovniceşti din Sfintele Scripturi, ținută neîntrerupt rugăciunea lui Iisus în suflet, vigilență în străjuirea minții, pentru îndepărtarea gândurilor, precum şi amintirea continuă a morții: „Căci ştim că este şi în sudorile minții o lucrare şi o rânduială dumnezeiască“ (2). Făcând acestea cu perseverență, se obține credință, nădejde şi dragoste. Iar trezvia este asemănată cu „o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, Se arată minții“ (3). După îndepărtarea păcatelor văzute (ale omului din afară), prin tăcere (stoparea mâncărimii de limbă), prin înfrânarea de la mâncăruri şi băuturi, urmează curățirea inimii, prin smerenie (față de Dumnezeu şi față de oameni), prin amintirea păcatelor vechi şi prin neîncetata prezență în minte a morții, prin pomenirea Patimilor Domnului Iisus Hristos. Mândria este păcatul capital, care a dus la căderea lui Lucifer, dar şi a omenirii: „[...] să ne smerim din toată puterea cu sufletul şi trupul, cu cugetul şi cu voința, în cuvinte, în gânduri şi în înfățişare, în afară şi înlăuntru“ (14). Filotei consideră că vrăjmaşul acționează asupra celor trei manifestări ale sufletului, iuțimea (mânia), pofta şi rațiunea. Când rațiunea urmează calea cea dreaptă, ea poate să le controleze pe celelalte două. În caz contrar, acestea devin supuse simțurilor. Lăsându-se conduse de ispite, „Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înțelepciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăție“ (18), tulburând, adică, cele patru virtuți generale. Mintea pururea trează are menirea de a asigura echilibrul sufletesc, de a se menține statornică în virtute şi în trezvie. Alături de ostenelile nevoinței trupeşti, conştiința, curățită prin trezvia minții, este sfătuitoarea care provoacă pocăirea mântuitoare.
Atât Isihie Sinaitul, cât şi Filotei Sinaitul au fost monahi în Muntele Sinai, preocupați de menținerea minții în stare de trezvie, de curăția inimii, de chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Amândoi descriu, în amănunțime, pericolele pe care credinciosul trebuie să le înlăture, atacul sau momeala, însoțirea cu gândul ispitei, consimțirea, robirea şi, la urmă, instalarea patimei. Trezvia este o luptă continuă, care ține mintea trează şi inima curată. Scopul este obținerea liniştii interioare (isihia), prin menținerea smereniei şi a străpungerii, conducând la contemplarea luminii necreate.
Egumen al unei mânăstiri din pustia Libiei, Talasie este destinatarul unor scrisori ale Sfântului Maxim Mărturistorul, precum şi al renumitei lucrări a acestuia, Răspunsuri către Talasie. Legătura dintre cei doi nu este prea clară, dar Dumitru Stăniloae îl consideră pe Talasie drept ucenic al Sfântului Maxim, având ca argument faptul că multe idei se regăsesc la cei doi, dar scrisul Sfântului Maxim „este mult mai adânc şi cugetarea lui mult mai închegată“ (p. 9). Îi aparține lui Talasie termenul de isihia. Pe la 650, a scris cele 400 de capete ale lucrării Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte. Fiecare centurie conține un acrostih alcătuit din literele inițiale ale tuturor sentințelor. Scrierea este adresată lui Pavel presbiterul.
Dragostea pentru Dumnezeu îi uneşte pe toți credincioşii. Dragostea duhovnicească nu este fariseică. Ea nu-i cuprinde numai pe prieteni, ci şi pe duşmani: „Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă, în acelaşi cuget“ (Suta întâi: 5). Dragostea şi virtuțile nu se împlinesc decât prin rugăciunea curată. Stăpânirea de sine înseamnă eliminarea slavei deşarte, a mândriei, a mâniei, a poftei. Condițiile mântuirii sunt cardinale: „Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt o căruță cu patru roți, care suie mintea la ceruri“ (I: 24). Iubirea care produce plăcere este pătimaşă, fiindcă trebuie mereu reluată. Cele două etape ale vieții duhovniceşti sunt într-o relație de interdependență: „Întristarea după Dumnezeu stinge plăcerea; iar stingerea plăcerii înseamnă învierea sufletului“ (I: 39). Pentru obținerea mântuirii se recomandă înfrânarea şi dragostea, însoțite de rugăciune. Lumina sufletului se obține prin slobozirea de patimi şi prin sfânta cunoştință, conducând la contemplație. Astfel se urmează urcuşul duhovnicesc: „Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple atât când veghează trupul, cât şi în somn.“ „Mintea curățită la culme se simte strâmtorată de lucruri şi vrea să fie mereu afară de toate cele create.“ „Fericit este cel ce a ajuns la nesfârşirea fără margini; şi a ajuns acela care a trecut peste cele mărginite.“ (I: 54, 55, 56). Armele de bază ale virtuții sunt liniştea (isihia) şi rugăciunea, făcând mintea străvăzătoare. Conştiința este martorul dreptății. Talasie susține atingerea liniştii sufleteşti (isihia): „Împărăția lui Dumnezeu este bunătate şi înțelepciune. Cine le dobândeşte pe acestea viețuieşte în ceruri“ (I: 76). Prin întrupare, Dumnezeu a dăruit oamenilor dumnezeirea.
Cunoştiința sau rațiunea îl face pe om să devină virtuos: „Este o ruşine pentru omul rațional să se supună părții neraționale şi să slujească poftelor urâte ale ei“ (Suta a doua: 6). Isihia trebuie menținută cu stăruință: „Cele mai bune arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea, dragostea, rugăciunea, atenția şi citirea“ (II: 11). În stilu-i aforistic, Talasie esențializează: „Scripturile cuprind acestea patru: poruncile, dogmele, amenințările şi făgăduințele“ (II: 20). Atingerea nepătimirii trebuie îngemănată cu făptuirea. Dar la libertatea spirituală nu se poate ajunge fără mila lui Hristos. Cuviosul Talasie compară pământul făgăduinței cu Împărăția cerurilor. În acelaşi mod alegoric, Egiptul este întunecimea patimilor. Mintea se află la antipodul simțirii. Pentru îmbunătățirea omului, „Minte desăvârşită este aceea care s-a îmbibat de cunoştință; iar sufletul desăvârşit este acela care s-a țesut cu virtuțile“ (II: 54)
Ceea ce susține repetat Talasie Libianul este că simțurile conduc la patimi, că acestea pot fi îndepărtate prin asceză (fiindcă „Nevoința stăruitoare în înfrânare şi dragoste, prin răbdare şi linişte, scoate cele înrădăcinate“ – III: 8) şi prin rugăciunea necontenită a minții. Asceza nu poate fi formală: „Străduieşte-te să faci monah nu numai pe omul din afară, ci şi pe omul dinlăuntru, izbăvindu-l de patimi“ (III: 22). Patimile sunt declanşate de amintire, de starea mustului din trup (amestecarea, nesiguranța), de simțire. Izbăvirea minții de patimi duce la la contemplarea făpturilor şi la lumina veşnică. Patimile sunt produse de invidie, bârfă, ura față de aproapele, trândăvie, de lăcomia pântecelui, nepăsare, fățărnicie, slavă deşartă, mândrie, îngâmfare, viclenie, minciună, mânie, întristare, ținerea minte a răului, iubirea de argint, neştiința. Mântuirea sufletului se obține prin pătimire, smerenie, făptuire virtuoasă, înțelepciune, gânduri bune, deprinderea virtuților, gânduri despre Dumnezeu, dragostea către aproapele. Centuria a treia se încheie cu o rugăciune de mântuire.
Talasie diferențiază simțirea trupului de mintea sufletului: „Citirea, privegherea, rugăciunea şi psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor“ (IV: 19). Remediul este indiscutabil: „Păzeşte poruncile, şi vei afla pace; iubeşte pe Dumnezeu, şi vei afla cunoştința“ (IV: 21). Mintea este asemănată, pe rând, cu grădinarul care îşi curăță grădina de buruieni, cu monahul desprins de cele lumeşti, cu medicul vindecător. Ni se dă şi o ordine a virtuților câştigate: „Bunului credinței îi urmează pe rând acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plăceri, răbdarea ostenelilor, nădejdea în Dumnezeu, nepătimirea şi dragostea“ (IV: 61). Urcuşul duhovnicesc, ca şi la Sfântul Maxim, parcurge trei trepte, desprinderea de patimi şi obținerea virtuților, contemplarea făpturilor (cunoştința naturală) şi harul cunoştinței de Dumnezeu. Răsplata este una inexprimabilă: „Bunurile care aşteaptă pe moştenitorii făgăduinței sunt mai presus de veacuri, şi mai înainte de orice veac, şi mai presus de minte şi de cuvânt“ (IV: 71). Drumul înțelepciunii dumnezeieşti începe cu frica şi se termină cu iubirea. Cunoştința de Dumnezeu Treime (teologia) este „credința ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute“ (IV: 80), manifestându-se catafatic sau apofatic.
La Talasie se întâlnesc notații asemănătoare misticii Sfântului Maxim Mărturisitorul, al cărui prieten era şi, probabil, discipol.
Isihie Sinaitul face parte din spiritualitatea sinaită (alături de Diadoh, Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul) şi a fost egumen al mânăstirii „Rugul Aprins“, de pe Muntele Sinai. Faptul că citează în textele sale din Marcu Ascetul, Ioan Scărarul şi Maxim Mărturisitorul îl plasează spre sfârşitul secolului al VII-lea. A scris două sute de capete Despre trezvie şi virtute. Isihie se ocupă, în principal, de obținerea trezviei permanente (nepsis), necesară întregului urcuş duhovnicesc, menită să asigure paza curăției inimii. Menținerea trezviei se face prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos. Atenția trează asigură liniştea interioară (isihia). Cele două atitudini ale trezviei sunt atenția şi împotrivirea, susținute de rugăciunea neîncetată, care poate fi redusă numai la repetarea numelui lui Iisus. Paza minții, prin înlăturarea gândurilor şi a închipuirilor, conduce la vederea supraluminoasă a lui Iisus.
Asigurând curăția inimii, trezvia împlineşte preceptul exprimat de Iisus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Isihie Sinaitul explică: „Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte apoi cunoştința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putință, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse.“ (I: 1). Mai departe, adaugă: „Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită, până la golirea de orice nălucire, e tot ea şi pază a minții.“ (I: 3). Trezvia se realizează şi se menține prin eliminarea atacului fantaziei, prin liniştirea inimii în urma îndepărtării gândurilor, prin rugăciunea lui Iisus, prin smerenie, prin amintirea neîncetată a morții. Isihie Sinaitul explică tânărului Teodul, căruia îi adresează acest tratat, toată mişcarea duhovnicească: „Lucrul înfrânării e să mişte pururea mânia spre războiul dinlăuntru şi spre disprețuirea de sine; al înțelepciunii, să mişte rațiunea spre trezvie deplină şi necontenită şi spre contemplare duhovnicească; al dreptății, să îndrepte partea poftitoare spre virtute şi Dumnezeu; iar al bărbăției, să călăuzească cele cinci simțuri şi să le păzească să nu se întineze prin ele omul nostru cel dinlăuntru, care este inima, şi cel din afară, care este trupul“ (I: 34). Diavolul îşi întinde momelile, atrăgând pe cei nehotărâți, transferând gândul nelegiuit din cugetare în faptă. Etapele parcurse sunt: aruncarea momelii, însoțirea sau amestecarea gândurilor, consimțirea şi fapta dinafară. Leacul îl dă mintea prin trezvie, împotrivire şi chemarea Domnului Iisus. În acest sens, Părintele face o comparație concludentă: „Trezvia se aseamănă scării lui Iacov, deasupra căreia stă Dumnezeu şi pe care umblă sfinții îngeri“ (I:51). Patimile care afectează mintea sunt iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. Iar: „Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nu poate nici să creadă cu adevărat“ (I: 60).
Rugăciunea neîncetată (argumentele sunt luate din Sfânta Scriptură) duce la curățirea inimii şi deci la vederea lui Dumnezeu, după cum spune Domnul, în Fericiri. Prin asceză şi prin împărtăşirea cu dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, lumina minții se va face asemenea unei stele. Vorbind despre mântuire, Isihie Sinaitul desparte rolul Sfintei Scripturi: „Vechiul Testament este chipul nevoinței trupeşti, exterioare şi sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenției, adică al curăției inimii“ (II: 10). La fel, Aaron este socotit chip al omului din afară, în timp ce Moise este chip al minții. Chemarea Domnului, adică rugăciunea lui Iisus, este cea care menține trezvia fără încetare. Se adaugă şi amintirea necontenită a morții. Atunci, „Inima golită desăvârşit de închipuiri va naşte înțelesuri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în mijlocul ei cum saltă peştii şi se dau peste cap delfinii în marea liniştită. Şi precum marea e mişcată de adierea subțire, aşa adâncul inimii, de Duhul Sfânt.“ (II: 54). Iar urmările mistice ale trezviei, ale rugăciunii lui Iisus lipite de răsuflare, ale gândului neîncetat la moarte şi ale smereniei conduc la isihie, care se măsoară în contemplație a luminii: „Celor ce suntem întăriți în Hristos şi am început să umblăm în trezvie fără greş, întâi ea ni se arată în minute ca un sfeşnic, ținut oarecum de mâna minții noastre, şi călăuzindu-ne pe cărările cugetării; pe urmă, ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arată ca soarele Iisus însuşi, împrăştiind raze de dreptate, adică arătându-Se pe Sine şi pe ale Sale ca nişte lumini atotstrălucitoare ale vederilor.“ (II: 64).
Filotei Sinaitul a fost, ca şi Isihie, monah la mânăstirea Rugului, de pe Muntele Sinai. I se atribuie două scrieri: Capete despre trezvie (prezente în Filocalia lui Nicodim Aghioritul) şi Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că a trăit după secolul al XIV-lea, dar că este înrudit în preocupări cu Isihie şi, amândoi, cu Ioan Scărarul.
Scrierea Capete despre trezvie este alcătuită din 40 de capete. S-a păstrat în mai multe variante şi D. Stăniloae face o adevărată detectivistică filologică, pentru a o stabili pe cea genuină. În războiul minții „Trebuie să lepădăm toate, să disprețuim şi trupul, şi însăşi viața de acum, ca să dobândim în inimă numai pe Dumnezeu“ (1). Pentru aceasta, trebuie culese puteri duhovniceşti din Sfintele Scripturi, ținută neîntrerupt rugăciunea lui Iisus în suflet, vigilență în străjuirea minții, pentru îndepărtarea gândurilor, precum şi amintirea continuă a morții: „Căci ştim că este şi în sudorile minții o lucrare şi o rânduială dumnezeiască“ (2). Făcând acestea cu perseverență, se obține credință, nădejde şi dragoste. Iar trezvia este asemănată cu „o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, Se arată minții“ (3). După îndepărtarea păcatelor văzute (ale omului din afară), prin tăcere (stoparea mâncărimii de limbă), prin înfrânarea de la mâncăruri şi băuturi, urmează curățirea inimii, prin smerenie (față de Dumnezeu şi față de oameni), prin amintirea păcatelor vechi şi prin neîncetata prezență în minte a morții, prin pomenirea Patimilor Domnului Iisus Hristos. Mândria este păcatul capital, care a dus la căderea lui Lucifer, dar şi a omenirii: „[...] să ne smerim din toată puterea cu sufletul şi trupul, cu cugetul şi cu voința, în cuvinte, în gânduri şi în înfățişare, în afară şi înlăuntru“ (14). Filotei consideră că vrăjmaşul acționează asupra celor trei manifestări ale sufletului, iuțimea (mânia), pofta şi rațiunea. Când rațiunea urmează calea cea dreaptă, ea poate să le controleze pe celelalte două. În caz contrar, acestea devin supuse simțurilor. Lăsându-se conduse de ispite, „Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înțelepciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăție“ (18), tulburând, adică, cele patru virtuți generale. Mintea pururea trează are menirea de a asigura echilibrul sufletesc, de a se menține statornică în virtute şi în trezvie. Alături de ostenelile nevoinței trupeşti, conştiința, curățită prin trezvia minții, este sfătuitoarea care provoacă pocăirea mântuitoare.
Atât Isihie Sinaitul, cât şi Filotei Sinaitul au fost monahi în Muntele Sinai, preocupați de menținerea minții în stare de trezvie, de curăția inimii, de chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Amândoi descriu, în amănunțime, pericolele pe care credinciosul trebuie să le înlăture, atacul sau momeala, însoțirea cu gândul ispitei, consimțirea, robirea şi, la urmă, instalarea patimei. Trezvia este o luptă continuă, care ține mintea trează şi inima curată. Scopul este obținerea liniştii interioare (isihia), prin menținerea smereniei şi a străpungerii, conducând la contemplarea luminii necreate.