Poetica formelor. Două cazuri grave

… semnalate în două locuri diferite, aflate la o distanță de 1.872 de km. Unul, la Accademia di Romania din Roma. Celălalt, pe Calea Victoriei din Bucureşti, la galeria Galateea.
Primul caz s-ar putea numi „Un bestiar cu circuit închis“ şi-l priveşte strict pe Nikolaus-Otto Kruch, român trăitor în Germania, de meserie sculptor, născut în 1954. Iar, pe dosarul celui de-al doilea, ar sta bine să fie scris „Deliciul angoasei liniştite“, unde subiectul de studiu este Aurel Vlad, de meserie tot sculptor, născut tot în 1954(!).
Prima expoziție se deschide pe 6 octombrie şi se numeşte „Memoria Bronzului“, a doua a avut vernisajul la 10 septembrie, se cheamă „Martor tăcut. Sculptură în pământuri arse“ şi durează o lună de zile.
Un bestiar cu circuit închis. Prezența inedită a lui Nikolaus-Otto Kruch la Accademia di Romania / Instituto Culturale Romeno di Roma – cu expoziția La memoria del Bronzo – sculture, oggetti, pensieri, argumentată straşnic de sugestii peremptorii ale unei opere care, altminteri, debordează de o fabuloasă prolificitate – rezonează, în opinia mea, în două note perfect concordante (ce sunt, de fapt, premisa unei simfonii in statu nascendi!). O pereche.
Mai întâi, aduce cu ea nimbul unui fantastic ajuns astăzi la stadiul de vânjos, puternic, masiv, solid, planturos. Cunosc bine începuturile ce țin de inconfundabila plastică existențială a artistului ivit nu în Imperiu, ci la marginile lui – atenție! însă periculos de aproape de parfumurile nastratineşti ale Isarlâkului (de mierea sfârâind peste baclavalele încinse şi de dulceața intraductibilă a versului barbian: „sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el“!); un tărâm unde, a bate câmpii semantici cu năduf e o stare de vis, ca o narcoză pururi năvalnic-şugubeață. Ştiu, apoi, că destinul nemilos l-a translatat brutal, cu arme, bagaje şi mistuiri, în misteriosul mega-spațiu wunderschön-carolingian, acolo unde norii niebelungi pe şesuri nu se mişcă niciodată. Ei bine, dacă n-aş avea cunoştință de toate aceste fibre din muşchiul demiurgic al lui Otto Kruch, aş susține fără nicio ezitare că sorgintea himerelor sale s-ar ascunde printre pliurile grele ale unui E.T.A Hoffmann, de pildă. La artistul nostru, însă influențele contradictorii ale genuinului personal, dubla subordonare a epicului ontic şi presiunile greu suportabile din afara învelişului natural, l-au supus unei torturi interioare, sunt convins, atroce.
Poate şi tocmai de aceea, plăsmuirile lui Otto Kruch suferă. Şi cu asta, trecem la a doua dimensiune armonică a prezenței lui – ca o reparație târzie – la Roma, capitala Imperiului. Imaginarul său este diform. Fiarele, oamenii, portretele, obiectele bizare, ba chiar şi umbrele sau luminile, sunt mereu surprinse în toiul crizei. Lovite de o durere ce se desfăşoară în climax. Gradat, în ritmul liniuțelor de la termometru. De la temperatura călâie, până la incandescență. Căreia îi pune capăt, finis coronat opus, stadiul final: calcinarea. Avem, aşadar, de-a face cu o ardere completă. Eminescul lovit de piatra care-i creşte-n cap (ca un Sisif ce-şi ticluieşte stânca din interior, din craniu, acolo unde el izvodeşte nălucile sale neprețuite – „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!“, exclamă Camus), apoi basoreliefurile ce parcă transsubstanțiază profunzimea, mâna cu două degete din cinci transformate în fişicuri de monede aurite, puzderia de călăreți donchişoteşti ori menajeria de bestii infiorător de descompuse, descărnate şi destrăbălate într-un joc tragic de destituire a normalului – toate acestea sunt simptome de boală. Prin încenuşarea manifestă a sensului, asistăm, de fapt, la invitația de a vizita un bestiar cu circuit închis. Inițiatic. Cine pricepe, bine. Cine nu, e (mult) mai liber. Maladia bronzului capabil să modeleze parcă singur lumea, după regulile retoricii ei strâmbe, aproximative şi primejdios de schimonosite – pe care le resimțim teribil de opresive – nu poate fi vindecată decât prin vis agresiv-devastator. De-coşmarizarea prin coşmar. Acesta cred că e panaceul descoperit de Otto Kruch, spre a ne înzdrăveni cât de cât.
Expoziția de la Accademia di Romania (cu aerul ei uşor melancolic-retrospectiv!), a unui artist aflat în plenitudinea forței creatoare (lupta cu fierul consumă drastic, de aceea, sculptorul e musai să aibă contract de suplinire cu Titan!) – un artist care, iată, a ajuns la 60 de ani – nu doar încoronează şi omagiază o operă, cum spuneam, de o eminentă abundență. Ci aş îndrăzni să spun că e mult mai mult decât atât. Onorează Cetatea Eternă cu memoria bronzului personal, turnat în bestiarul său cu circuit inițiatic.
Deliciul angoasei liniştite. Aurel Vlad este un bonom născut la Galați, România. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, în 1984 (la secția Sculptură, clasa prof. Geta Caragiu-Gheorghiță), iar, din 2005, este doctor în arte vizuale şi conferențiar la Universitatea Națională de Artă. Notăm. Telegrafic. Zeci de participări la expoziții de grup. Laureat al premiului Omnia pentru sculptură, al Academiei Române. Expoziții personale în țară şi în străinătate, din 1990 până în prezent. Lucrări de artă monumentală, expuse în spații publice, la Câmpulung Muscel, Sighetul Marmației, Beratzhausen (Germania), Ploieşti, Bucureşti. Autor al unor lucrări de scenografie, precum şi al volumului (2006) „Gestul în sculptură între expresie şi simbol“ (Ed. Paideia). Nu este străin de niciunul dintre materialele din care se pot năluci forme: de la tablă şi bronz, la lut şi ipsos. Dincolo de operă, e personajul. Artistul din atelier, uman, modest, discret şi cuviincios. Omul prezent, alcătuit de carne, oase şi duh, care a făcut din rânduială, bună cuviință şi generozitate o artă de a ființa în Cetate.
De asemenea, aş sublinia că este tăcut. Apoi, ca reprezentant de seamă al generației ’80, el dezvoltă în arta formelor un program foarte coerent. Pe care l-aş numi „Angoasa liniştită“! În metal sau lemn, el sondează neabătut fântânile sufletului omenesc şi, cu căldarea plină ochi de har, scoate de acolo neliniştile ancestrale, pe care le transformă în „obiecte estetice“. Interesant este că în fața fiecărei sculpturi de-a lui, simți nevoia să colaborezi, nu doar să te emoționezi. Ci să transformi percepția într-o re-creare din ce în ce mai rafinată. Mai esențială. Până la totem. Apoi, până la semn. Abia ajunşi la acest semn, nu-ți rămâne decât să te întrebi – ca orice animal plăpând dotat cu simțire – cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepți. La asta te îndeamnă Aurel Vlad. Personajele sale plutesc în autonomie. Nu se leagă de nimic. Ele nu conexează. Nici cu universul, nici între ele. Sunt doar aluzive. Atât. Însă arhetipal.
Am avut ocazia, mai demult, la Simeza, să văd o serie de miniaturi umane – în volume din tablă – care aveau fizionomie. Înțelegeți? Oamenii aceia nu numai că aveau chip, dar pur şi simplu chipul lor exprima şi o stare, o atitudine: spaimă, bucurie, nepăsare, sfială, smerenie… Nu mai ştiu. În fața unor astfel de exemple de succes în „ramura forajului estetic“, de expresionism gestual, nici nu poate fi vorba să rămâi distant, rece sau detaşat. Ci ştii că trebuie să te apropii. Să vezi. Să pipăi cu ochii. Să intri înlăuntrul ființei pe care o resuscitează artistul. Ca să simți. Mărturiseşte undeva Aurel Vlad: „Un alt fel de a deschide ochii oamenilor mă preocupă în lucrul meu: îmi doresc să creez acele lucrări capabile să reuşească să „lumineze“, să creeze o vedere interioară chiar şi pentru aceia care se uită, dar nu văd.“
Să ne oprim o clipă la angoasa lui molcomă, dar delicioasă precum un fel de mâncare (hrană existențială, fireşte!), pe care o vedem la emisiunile culinare de la tv. Savuroasă. Îmbietoare. Pofticioasă. Desfătătoare. Apetisantă. Nu e dramatică, nu e sfâşietoare, nu e spăimoasă, nu e paralizantă, n-au loc uriaşe cataclisme pe dinăuntru, cu pierderi incalculabile. Nu se freacă plăcile seismice ale sufletului cu o aşa tensiune, încât starea de disconfort (nici stază nu mai e, este meta-stază!) să se transforme într-o mistuitoare anxioză generalizată. Nu e kierkegaardiană sau stră-luciferică. Este o angoasă senină. Aproape apolinică. Meditativă (adică „faci meditații“, înveți ceva de la ea!). Este doar, preluând o formulare extraordinară a unui personaj de-al lui Teodor Mazilu, „o zguduire metafizică“.
Mai sunt două lucruri de observat la sculptura lui Aurel Vlad. Mai întâi, metaforizarea durerii, prin dimensionarea atent-simbolică a mulțimilor. Poetizarea caznei. Supliciul devine categorie estetică (ce ironie!). El scoate suferința (spre exemplu, impresionantul grup statuar „Cortegiul Sacrificaților“, din incinta Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenței Anticomuniste, de la Sighetul Marmației!) deci, o scoate din paradigma strict naturalistă, carnal-umană şi o aşază pe etajera Spiritului. A Poeticului. A Spiritului Poetic. Aurel Vlad reuşeşte astfel ceea ce puțini artişti ai formelor izbândesc prin har: să esențializeze durerea. Ce devine totemul necesar exorcizării Răului. Trupurile celor care poartă cu ei torturi neînchipuite, durerea fizică şi psihică, dez-umanizarea, decăderea din Uman, trupurile acelea (deşi pieile curg de pe ele ca nişte zdrențe!) sunt acum limpezi. Frumoase. Au devenit embleme. S-au concentrat într-un singur icon. S-au purificat. De aceea, lucrarea de la Sighet este aproape operă sincretică. Sculptură ambientală şi sacramentală, dacă se poate spune aşa!
Apoi, câinii. Altă obsesie artistică a lui Aurel Vlad. Încleştarea omului cu ființa canină. Canohomiomahia! – cum ar zice un Budai-Deleanu mai sofisticat. Câinii sunt peste tot, în diverse compoziții şi iscusite puneri în scenă. Cum a fost, de pildă, lucrarea absolut spectaculoasă din expoziția de la Galateea: un uriaş de lemn, statuia unui om de peste doi metri, iar jos, pe pământ, întinsă pieziş, umbra lui (din suprafețe de piele îmbinate!). Umbra dedusă din el. Dar, mai rămâne un detaliu. Unul singur (aici e jocul frapant, observabil însă abia mai târziu, nu-ți dai seama de prima dată!): ea are forma unui… câine. Deci, umbra omului este cea a unui câine. Caz grav de adecvare!