Meridian
Alonso Cueto
Conflict şi utopie în literatura peruană
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
Este întotdeauna riscant să încerci să defineşti o literatură națională. A încerca să stabileşti o legătură între un concept estetic, cum e literatura, şi unul geografic şi politic, aşa cum e cel de națiune, este adesea difícil câtă vreme cei doi termeni provin din sfere diferite. Totuşi, în măsura în care importanța istoriei se răsfrânge asupra valorilor estetice şi a modului în care scriitorii percep realitatea, putem să ne asumăm acest risc în cazul literaturii peruane. Celebra definiție a națiunii enunțată de Benedict Andreson, „o comunitate constituită pe fundamente sociale“, adică imaginată de către cei care o compun, pe baza unei istorii comune, poate fi utilă nu doar pentru identificarea unor eventuale căi comune de înțelegere, ci mai cu seamă pentru a descoperi care sunt opțiunile particulare ale scriitorilor cu privire la temele care îi apropie.
În cazul spațiului cultural peruan, este clar că istoria şi forțele sociale au influențat mult întemeierea unei tradiții realiste. Literatura fantastică, inclusiv cea aparținând orientării realismului magic, poate cu excepția unor cazuri izolate, cum ar fi cel al lui Clemente Palma, nu are o tradiție prea vastă în rândul scriitorilor peruani. Nu pot să mă gândesc la alt motiv pentru această stare de lucruri decât la povara istoriei noastre şi la conflictele care ne-au marcat societatea. Suntem scriitori realişti pentru că realitatea a fost mereu, în lumea noastră, atât de densă şi de violentă, încât nu am putut să-i eludăm forța de seducție. E bine ştiut faptul că violența este unul dintre ingredientele preferate ale scriitorilor. Dacă am fi trăit într-o țară paşnică şi corectă din toate punctele de vedere, e foarte probabil că nici n-am fi avut atâția scriitori sau, în cel mai bun caz, e sigur că aceştia ar fi scris istorii foarte plictisitoare. În acest sens, povestitorii sunt într-adevăr, pentru a folosi expresia lui Vargas Llosa, „vulturi care se hrănesc cu hoituri“. Vreau să spun, prin asta, că istoria socială şi culturală peruană abundă în materia primă pentru orice fel de operă narativă: avem din belşug conflicte, căutări, tensiuni.
Dacă cineva trece în revistă proza peruană, predominant realistă, poate ajunge uşor la concluzia că aceasta a fost definită de două teme esențiale: conflictul şi utopia. E clar de la bun început că există o relație istorică şi culturală între cele două. Conflictul este determinant pentru istoria peruană. El a fost rezultatul întâlnirii pe continentul american, şi mai cu seamă în Perú, al unor culturi provenite din toate colțurile lumii. Conflictele culturale marchează însăşi originea continentului nostru, începând cu migrațiile asiatice, multiple şi de origini diverse, care au făcut loc, apoi, unei lupte între civilizațiile precolumbiene, până la sosirea spaniolilor şi europenilor, iar ulterior, a africanilor şi a altor asiatici, în special chinezi şi japonezi ajunşi aici în secolul al XIX-lea. Azi, după cum scria José María Arguedas în al său Jurnal ultim, „Perú este o țară unde conviețuiesc toate rasele pământului.“ Violența este inseparabilă de această realitate a imigrației. Europenii au sosit în calitate de conquistadori, iar secole mai târziu, africanii şi asiaticii au sosit ca sclavi sau servitori. Chiar şi în acest context al violenței avem de-a face cu mari dislocări ale unor vechi populații provenite din toate colțurile lumii, care şi-au găsit un sălaş în Perú. Din motive geografice şi istorice, suntem punctul în care s-au întâlnit asiatici, africani, locuitori din Oceania şi europeni. După părerea lui Arguedas, doar într-o țară de felul vechii Rusii am mai putea găsi o atât de mare diversitate. Iar această diversitate care este marea noastră bogăție e, de asemenea, punctul de plecare a numeroase dintre conflictele noastre. Rasismul, discriminarea, prejudecățile au fost întotdeauna constante ale istoriei peruane. Faliile sociale, culturale şi rasiale determinate încă din perioada Conquistei, şi care existau chiar din epoca precolumbiană, n-au făcut decât să se accentueze odată cu noile valuri ale imigrației. Această experiență esențială a conflictului s-a infiltrat în literatura peruană, cum era şi de aşteptat, iar acest lucru se vede încă de la Garcialso de la Vega, „El Inca“, cel dintâi autor al nostru.
Pe de altă parte, dacă conflictele au reprezentat o constantă în Perú şi în întreaga Americă Latină, la fel de adevărat este că utopia a reprezentat o alta. Într-un anume sens, utopiile au fost un răspuns dat realității bântuite de conflicte a continentului nostru şi, de asemenea, conflictelor de pe continentul european. Cu cât mai numeroase au fost conflictele, cu atât mai numeroase au fost şi utopiile apărute, iar acesta poate fi un adevărat laitmotiv al autorilor noştri, după cum vom vedea. Dar spiritul utopic al Americii are ca punct de plecare Europa.
Încă din momentul întâlnirii celor două lumi, la începutul secolului al XVI-lea, imaginea Americii Latine a fost inseparabilă de ideea de viitor. Soldații, clericii şi aventurierii spanioli care au ajuns pe continentul american erau dominați de spiritul individualist, tipic pentru epoca renascentistă care îi marcase pe toți: un spirit al întemeierii. Întemeiere a unui imperiu, a unei averi, a unei noi vieți, ideea viitorului personal sau colectiv pe care o aveau cei dintâi spanioli sosiți aici era de fiecare dată asociată cu aceea a unui nou început. Romanele cavalereşti au jucat cu siguranță un rol decisiv în constituirea acestei noțiuni specifice a aventurii şi a cuceririi de care erau dominați conquistadorii, alături de spiritul religios şi de lăcomie. Trebuie să ne amintim că termeni cum ar fi „California“ au fost preluați de conquistadori din romanul Las Sergas de Esplandián, care fusese publicat în 1510 şi că denumirea cartierului unde locuiesc eu însumi, „Miraflores“ din Lima, este numele castelului unde Amadis de Gaulas a întâlnit-o pe Oriana. Dar dacă romanele cavalereşti au servit drept sursă de inspirație pentru spiritul de aventură al acelei epoci, mai există un stimul care constă în permanenta nevoie de inventare a unui viitor pentru conquistadori. În toată această aventură, noțiunea de viitor a jucat un rol cu adevărat esențial. Când, în 1524, Pizarro se asocia cu Hernando de Luque şi cu Diego de Almagro pentru a duce la îndeplinire proiectul cuceririi definitive a Perú-ului, el avea deja 46 de ani, o vârstă destul de înaintată pentru acea vreme. Pizarro nu căuta, însă, doar averile fabuloase ale Lumii Noi, ci şi, mai ales, gloria. Dorința sa cea mai mare era aceea de a nu mai fi privit ca un om umil din Trujillo, Extremadura, de a deveni marchiz de Noua Castilie, altfel spus de a parcurge drumul de la un simplu urmaş al unui crescător de porci la statutul de guvernator. „Conquista“ şi „colonizare“ sunt nume pe care viitorul le va lua, deci, pentru imigrația spaniolă. Însă noțiunea de viitor este inseparabilă de acelea de nou şi de distinct. Nu e deloc întâmplător faptul că Utopia lui Thomas Morus (1516) şi Cetatea Soarelui, de Campanella (scrisă în 1602, dar publicată abia în 1623) sunt contemporane cu descoperirea Lumii Noi. Numeroşi spanioli ajung în America pentru a-şi croi o nouă viață şi a prinde rădăcini aici. De pildă, azi, aşa cum s-a întâmplat neîntrerupt de douăsprezece generații, familia Aliaga locuieşte în aceeaşi reşedință situată în Plaza Mayor în care au trăit strămoşii lor, conquistadorul Jerónimo de Aliaga, cel ajuns aici împreună cu Francisco Pizarro. Călătoria spre America însemna începutul unei noi vieți, însă nicidecum o negare a Spaniei. Utopia, acel loc perfect imposbil de descoperit pe vreo hartă, idealizarea viitorului, creație a imaginației lui Thomas Morus şi a lui Campanella, era exact conceptul adecvat pentru continentul nou descoperit. Renaşterea, care recuperase ideea timpului progresiv, propunea şi un sfârşit pentru acesta, şi anume societatea perfectă. Utopia, acel loc de nicăieri, era conceptul cel mai apropiat pentru a defini noile teritorii descoperite de Cristofor Columb. A întemeia înseamnă a inaugura, adică a creiona traseul viitorului. Utopia este tovarăşul natural al acestei noi realități. Deloc întâmplător, episcopul de Michoacán, Vasco de Quiroga, considera cartea lui Morus un text de căpătâi şi încerca să aplice regulile acesteia în comunitatea pe care o păstorea în Lumea Nouă. Din prima clipă, utopia a fost un vis al cărui leagăn era America. Dacă lumea americană părea o comunitate de ființe inocente a căror goliciune sau sărăcie a veşmintelor era „o dovadă a virtuții“, după cum afirma Columb în jurnalul său, această noțiune de a fi un soi de rezervă morală a Occidentului, locul în care viitorul ar fi menit să se întrupeze, a continuat să domine întreaga noastră istorie.
Conflictul şi utopia au însoțit cultura peruană de-a lungul istoriei sale. Unul dintre semnele acestei relații a fost retragerea înspre trecut. Este ceea ce am putea numi „utopia tecutului“. Confruntați cu problemele şi conflictele prezentului, avem tendința de a ne gândi că tot ceea ce s-a petrecut în epocile anterioare a fost mai bun. Ne amintim, astfel, de Imperiul Incaş, de bogățiile sale, de resursele naturale şi, implicit, de expresia consacrată în perioada colonială în Spania, „Vale un Perú“, care făcea trimitere la marile rezerve de argint de aici. Conflictul, revoluțiile, războaiele civile, şi eternele divizări ce domină viața noastră politică au sfârşit prin a face parte din însăşi istoria noastră, mult după cucerirea Independenței. În fața acestei realități care pare a ne lua mereu prin surprindere şi a ne asedia, au apărut utopiile pentru a ne răscumpăra sau, cel puțin, pentru a ne (re)compensa.
Gândirea utopică ne-a fost întotdeauna caracteristică, de la utopiile lui Garcilaso „El Inca“ şi până la cele ale revoluționarilor marxişti care au dominat continentul nostru în anii ‘60. Chiar şi astăzi, cei care încă mai visează să reînvie spiritul revoluționar în Chiappas ori în alte zone nu sunt deloc străini de această tradiție utopică. Urmaş al pozitivismului şi al raționalismului secolului al XIX-lea, marxismul (în toate variantele sale) a fost, aşa cum bine ştim, şi o expresie a gândirii utopice. Marx e, la un anumit nivel, o reîncarnare a lui Thomas Morus. Promisiunea unui viitor perfect şi ideea că un scop superior justifică mijloacele, orice mijloace, a susținut decenii întregi crime incredibile, cum au fost cele comise în Perú de către gruparea „Sendero Luminoso“, iar înainte de ea de alte grupări teroriste. În discursurile tuturor guvernanților latino-americani au apărut frevent expresii ca „promisiunea zilei de mâine“, „luminoasa auroră“, „un nou răsărit“, „un nou început“, nimic altceva, în fond, decât ideea (iluzia?) unui viitor luminos şi măreț care ne-ar aştepta. Speranța utopică în viitor sau refugiul utopic în trecut au reprezentat întotdeauna o parte componentă a tradiției noastre culturale, menită a ne ajuta să eludăm conflictele prezentului.
Garcialso de la Vega, „El Inca“, de pildă, unul dintre cei mai desăvârşiti stilişti ai prozei noastre, a fost pe deplin conştient de originea conflictului esențial ce marca țara şi cultura noastră şi a construit în jurul acestuia, pentru a-l soluționa în plan estetic, o utopie menită să exprime armonia contrariilor (Spania şi America), dar şi tensiunile existente chiar in Imperiul Incaş. În relatarea pe care o face el cu privire la realitățile acestui imperiu, observația astronomică, formele de irigație a pământului precum şi sistemul politic şi social erau considerate impecabile în timpul guvernării marilor regi incaşi. Trecutul îndepărtat apărea, astfel, asemenea unui paradis. Trecutul ce domina această tradiție era, astfel, o realitate imposibil de pus sub semnul întrebării, tocmai pentru că era la fel de imposibil de atins ca şi viitorul.
O primă lectură a Comentariilor regale pe care le-a scris el poate duce la concluzia că este vorba de încercarea de a armoniza cele două lumi, cea spaniolă şi cea incaşă. Dar o necesară revenire asupra celei de-a doua părți a cărții ne va permite să afirmăm că, în realitate, unica utopie (în adevăratul sens al cuvântului!) era pierderea Imperiului Incaş. „El Inca“, cel care a trăit între anii 1539 şi 1616, a fost fiul căpitanului Sebastián Garcilaso şi al prințesei Chimpu Ocllo, care făcea parte din neamul lui Huayna Capac. După o copilărie în timpul căreia trăieşte atât alături de familia din Cuzco a mamei sale, cât şi alături de tatăl său spaniol şi îi cunoaşte pe fiii lui Gonzalo Pizarro şi Francisco Pizarro, „El Inca“ călătoreşte la douăzeci de ani în Spania unde solicită a i se acorda drepturile cuvenite tatălui său. După ce acestea îi sunt refuzate, se hotărăşte să scrie „La Florida del Inca“, carte care va fi publicată la Lisabona, în anul 1605. Los Comentarios Reales apar între 1609 şi 1617. Garcilaso scrie istoria imperiului, dar, deopotrivă, şi pe aceea a câtorva persoane de seamă. Aici apar Pachacutec şi Pedro Serrano (veritabil predecesor al lui Robinson Crusoe), sunt descrise agricultura şi astronomia, aşa cum erau ele practicate în Imperiul Incaş. De inspirație platonică, Garcilaso caută armonia în integrarea contrariilor, adică spaniolii şi incaşii. Fără îndoială, dacă cineva cercetează textul cu mai multă atenție, îşi va da seama de rădăcinile conflictului identificabile dincolo de această utopie aparentă. În capitolul dedicat morții principelui Tupac Amaru, Garcilaso relatează istorisirea unchiului său care afirmă că în Perú „în toate a fost o tragedie“. În realitate, deci, conflictul nu se încheie prin punerea în armonie a tuturor contrariilor, ci în refugiul în utopia incaşă. Garcilaso „El Inca“ se situează mai degrabă de partea incaşilor decât de cea a spaniolilor. El este un autor de utopii care, confruntat cu conflictele istoriei, se refugiază într-un timp revolut.
La mai bine de trei secole după Garcialso, un alt mare scriitor peruan, don Ricardo Palma, a scris o altă utopie despre trecut atunci când a descris ambianța perfectă a vieții coloniale într-un oraş primitor şi frumos cum e Lima. Ricardo Palma, într-un anume sens, prin intermediul operei sale de căpătâi, Tradiții peruane, publicată începând cu anul 1889, a pus bazele unei adevărate utopii coloniale. Palma (1833 – 1919) a fost martorul unei perioade de mari frământări în lumea peruană. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă prima sa jumătate, a fost caracterizat de o mare instabilitate politică. Între 1840, an când este preşedinte Agustín Gamarra şi 1845, când Castilla ajunge în această funcție, avem nu mai puțin de unsprezece preşedinți, amănunt care ne poate face să înțelegem mai bine climatul tensionat şi numeroasele revoluții care au marcat epoca. Acum avem datele necesare pentru a afima că în răstimpul unui singur an, între 1829 şi 1830, la conducerea statului s-au aflat nu mai puțin de patru preşedinți. Poate că tocmai aceast climat şi vocația întemeietoare a unei națiuni marcate de semnul romantismului au dus la impunerea conceptului de națiune aşa cum a fost el teoretizat de către un scriitor. Acesta a fost Ricardo Palma, care a înnoit noțiunea de națiune peruană, în lucrarea sa intitulată Tradiciones peruanas. Textul, care relata mici anecdote, istorii scurte şi aparent lipsite de importanță, reprezintă utopia națiunii peruane, bazată pe coexistența tuturor „lumilor“ care o compun, dar mai cu seamă pe îmbinarea lor armonioasă. Perú şi mai ales Lima erau o patrie primitoare, blândă, bună care putea fi cu uşurință acceptată şi transmisă mai departe ca atare de către cititori.
În Lima colonială descrisă de Palma nu există mari probleme ale colectivității, ci doar anecdote şi crochiuri, spirituale, comice sau dramatice. Se petrec câteva crime care sunt, însă, întotdeauna rezolvate la granița dintre buna înțelegere şi mica intrigă. Utopia lui Ricardo Palma este, aşadar, un răspuns dat numeroaselor conflicte care marcau pe atunci viața politică şi socială peruană. Însă acest adevărat haos instituțional s-a extins în întreaga Americă Latină şi a creat, prin replica dată conflictelor, un teren fertil în ceea ce priveşte discursul utopic. Pe atunci, în Argentina, Domingo Faustino Sarmiento făcuse deja şi el un pas însemnat în privința gândirii utopice. Susținuse că utopia Americii Latine nu ar fi întreagă în absența „replicii civilizației în fața barbariei“, deci ținând seama de civilizația europeană. Iar în 1900, José Enrique Rodó proclama „superioritatea culturii latine“, întemeiată pe o profundă spiritualitate, în fața culturii anglo-saxone, axată pe aspectele materiale, în celebrul său eseu, Ariel. În cazul tuturor acestor autori există un permanent apel la o lume ideală, aflată departe de contingențele istoriei şi mai presus de condiționările criticii. De atunci încoace, deci, în mod aproape tradițional, atât trecutul, cât şi viitorul au început să fie privite ca locuri de refugiu, spații propice evaziunii. O expresie întâlnită la tot pasul în zilele noastre, „Tot trecutul era mai bun“, exprimă utopia unui timp în care ne puteam adăposti de prezentul atât de neîndurător.
Opera lui José María Arguedas, al cărui centenar l-am sărbătorit anul trecut, este un exemplu de remarcabilă formulare a temelor conflictului şi utopiei, identificabile, practic, în toate romanele sale. Născut la Andahuaylas în anul 1911, Arguedas creşte într-o lume conflictuală, marcată de cele mai diverse dualități şi opoziții, reprezentate în perioada copilăriei sale de servitorii din casa mamei sale vitrege, dar care aduceau, pentru el, căldura şi alinarea de care copilul avea nevoie. Dialectul quechua e limbajul virtuților culturale şi umane, iar Arguedas oferă o versiune armonică a geografiei, culturii şi lumii andine, deşi aceasta nu e complet lipsită de puncte de tensiune şi de amenințări. În marele său roman, Fluvii adânci (Los ríos profundos), Arguedas descrie un univers marcat de intensitate şi armonie, dominat de o viziune panteistă a naturii, în stilul caracteristic culturii andine. În această lume, indivizii apar ca fiind pe deplin integrați în universul natural, spre deosebire de viziunile occidentale care separau oamenii de mediul natural. Într-una dintre povestirile sale cele mai importante, Agonia lui Rasu Ñiti, moartea e prezentată drept o consumare naturală a existenței, un veritabil exemplu de extaz al vieții. Această viziune, pe care scriitorul o rezolvă estetic cu mare măiestrie şi naturalețe, validează la rândul ei noțiunea unei viziuni utopice specifice. Arguedas şi-a dedicat viața impunerii acestei viziuni a unei utopii andine printre cititorii săi. Fără îndoială, însă, şi la Arguedas utopia reprezintă, de asemenea, un răspuns dat conflictelor de tot felul. Scriitorul a fost pe deplin conştient, mai întâi la nivelul propriei sale existențe, iar apoi la acela al operei lui, de scindarea fundamentală a societății peruane, în care lumea andină părea discriminată în fața influenței şi forței politice şi culturale a capitalei. De-a lungul întregii sale vieți, obsesia sa tutelară a fost să facă cunoscută cultura andină în zona de coastă, să-i promoveze muzica şi dansul, deopotrivă cu literatura caracteristică. Între prieteni, Arguedas spunea adesea că țelul său era ca posturile de radio din Lima să înceapă să-i difuzeze pe muzicienii din Anzi; cu instrumentele lor specifice, cu harpele şi tobele lor inconfundabile.
Acest adevărat cult al naturii şi culturii specific latino-americane are şi alți reprezentanți de seamă şi întemeietori de construcții literare utopice în anii ‘50. Consider ca cei mai importanți sunt Alejo Carpentier şi Pablo Neruda. Atât în Paşii pierduți, cât şi în Canto General, cred că se pot identifica accente ale unei construcții utopice bazate pe fundamentele continentului american, de care Arguedas nu era deloc străin. Dar Arguedas este, cu siguranță, cel din urmă constructor de utopii colective în literatura peruană. Lumea andină pe care scriitorul o pune în fața cititorilor săi e un univers binecuvântat de armonie şi plin de magie, pe care acest scriitor a contribuit mult ca şi alții să-l cunoască. Numeroase fragmente din Fluvii adânci sunt un exemplu perfect cu privire la modul în care proza sa a reuşit să transmită un mesaj menit să înlesnească valorizarea universului andin. Totuşi, încă din opera lui Arguedas se întrevăd amenințările esențiale care se apropie vertiginos de această lume şi viziune utopice. Pe de altă parte, în plan personal, Alfredo Bryce a impus, o dată cu O lume pentru Julius, noțiunea de copilărie înțeleasă ca utopie, un paradis încă neatins de adulți. Conflictul copilului cu lumea celor mari se vădeşte, la acest autor, prin adeziunea sa clară la universul utopic. Paradisul personal al lui Bryce este, în acest roman, amenințat de lumea socială a oamenilor mari. Micul Julius încearcă să se pună la adăpost, însă amenințările reprezentate de servitorii din casă sfârşesc prin a-i distruge paradisul. Unul dintre textele cele mai reuşite ale lui Bryce, Cu Jimmy în Paracas, accentuează din nou această viziune utopică a copilăriei, mereu amenințată de lumea adulților.
Aceste construcții utopice din literatura noastră au coincis în anii ‘60 cu o serie de construcții utopice politice şi sociale. Anii ‘50 şi ‘60 au fost martorii ideii generale vizând un socialism văzut ca veritabilă utopie în numele căruia ființele umane puteau să-şi îmbunătățească existența. Cred că cel care întrerupe această tradiție utopică a literaturii peruane Mario Vargas Llosa.
Vargas Llosa, mai tânăr decât Arguedas, aparține erei de sfârşit a utopiilor. Încă de la începuturile sale literare, zonele realității în care se mişcă personajele lui nu admit nici o posibilă evaziune sau cale de salvare. Noul Perú, adesea nenorocit şi blestemat, din opera lui Vargas Llosa este expresia unei realități marcate de o origine viciată. Unicul spațiu utopic e cel personal, adică acela al artei. Acesta este spațiul pe care îl străbat protagoniştii săi artişti: povestaşul, condeierul şi Gauguin; ori îndrăgostiții săi, Rigoberto şi fata nesăbuită. Numai în aceste teritorii personale mai e posibilă utopia. La nivelul realității politice şi sociale, utopia poate conduce doar la dezastru, aşa cum se întâmplă în Războiul sfârşitului lumii. Totuşi, Vargas Llosa nu renunță niciodată la personajele care întreprind acțiuni utopice ori caută spațiile utopice. Căutătorii utopiilor sunt esențiali în toate scrierile sale, cu toate că aceştia sfârşesc, fără excepție, înstrăinându-se de realitate. Pantaleón Pantoja, Bruno Rosselli şi atâția alții sunt astfel de protagonişti, personaje caracteristice pentru opera lui Vargas Llosa, marcată de o explorare permanentă şi de un elogiu adus spiritului, element care îi domină cu adevărat opera, mai presus de toate.
Un alt autor de povestiri, Julio Ramón Ribeyro, este la rândul său un scriitor antiutopic – prin excelență. Dacă putem găsi un element care să definească textele lui Ribeyro, acela este imposibilitatea acțiunii în fața ostilității realului. În povestirea sa intitulată, Silvio en el Rosedal, protagonistul, Silvio, înțelege imposibilitatea iubirii pe care o simte pentru nepoata sa, Roxana. În plus, e conştient şi de imposibilitatea de a înțelege până la capăt universul exterior, lumea din jur, de a nu putea descifra corect şi complet mesajele care intuieşte că îi sunt, totuşi, transmise. Ultimul pasaj al povestirii, cu adevărat memorabil, îl prezintă pe Silvio cântând la vioară în singurătate. Şi doar atunci înțelege el că acesta e momentul când a cântat cel mai bine în viață.
Cred că dacă există ceva anume care să diferențieze cei de pe urmă ani ai secolului XX la nivelul literaturii peruane, acel element este sfârşitul utopiilor. Unul dintre motivele pentru care putem privi cu încredere spre noul mileniu început de curând este, cred, tocmai acela că nu mai avem scenarii idealizate care să ne îndrepte nostalgic sau exaltat spre trecut ori spre viitor. Relația noastră cu realitatea e mult mai directă şi mai practică acum. Nu mai luptăm pentru idealuri intangibile şi nu mai credem în promisiunile frumoase ale unei lumi perfecte care ne-ar aştepta undeva.
„Viitorul nu mai e ceea ce era“, a spus cu puțină vreme în urmă un conducător latino-american. Nici trecutul nu mai e ce era. Dacă am reuşit să facem cu adevărat ceva după atâtea veacuri de literatură este tocmai să ne situăm în sfârşit în prezent pentru a ne putea gândi şi construi viitorul, iar nu în viitor pentru a a găsi justificări sau consolări pentru prezentul mereu insuficient şi niciodată satisfăcător. Prezentul nu este niciodată utopic, nu este niciodată perfect, ci e întotdeauna un timp gata să se transforme. Astăzi pornim de la o mai clară definire a însuşi prezentului. Suntem mai puțin asemenea lui Don Quijote şi mai mult asemenea lui Robinson Crusoe, am ajuns să ne transformăm în inventatori ai propriei noastre supraviețuiri, ajutându-ne de puținele materiale pe care le avem la îndemână. La Lima, în numeroase cartiere sărace, oamenii nu mai aşteaptă soluțiile guvernului. Au început să-şi caute propriile soluții, găsindu-şi, adesea, locuri de muncă neaşteptate. Modelul utopiei a lăsat locul guvernelor, atât la nivelul meditației istorice, cât şi la acela al romanelor. Nu se mai scriu azi romane utopice asemenea celor ale lui José María Arguedas sau Alejo Carpentier. Cred că ultimul astfel de roman din literatura peruană este minunata carte País de Jaula, a lui Edgardo Rivera Martínez. Apoi, utopiile au devenit din ce în ce mai greu de construit şi cu atât mai greu credibile într-o țară şi pe un continent unde toate călătoriile sunt la îndemână. Nu mai există realități îndepărtate şi cu atât mai puțin mitice.
Unul dintre motivele acestei schimbări este dezvoltarea jurnalismului pe continentul latino-american. Corespondenții de presă, autorii de reportaje ori de eseuri de investigație au creat rapid o infinitate de spații prin intermediul cărora am reuşit să cunoaştem (în mod cel puțin aparent nemijlocit) multe dintre problemele specifice societății în care trăim. Teme cum ar fi sărăcia, rasismul, discriminarea femeilor, corupția membrilor guvernelor şi altele de acest gen au fost cauza pentru care ne-am apropiat de o cunoaştere a majorității chestiunilor la ordinea zilei şi care anterior ne frământau. Însă acest avânt în domeniul mijloacelor de informare în masă exprimă şi o dezvoltare evidentă la nivelul structurilor societății. Au apărut noi clase sociale, vechile „scheme verticale“ ale puterii nu mai funcționează aşa cum fuseserăm învățați să credem. Relația pe care o avem cu şefii, cu conducătorii, cu preşedinții s-a schimbat şi ea mult în ultima jumătate de secol. Iar dacă am progresat cu adevărat într-un domeniu, atunci acela este în suprimarea distanței față de lideri. Toleranța, supunerea nu mai sunt văzute şi înțelese drept caracteristici comune în relația dintre un anumit grup social şi conducătorii săi. Multe cazuri de corpuție care anterior ar fi putut să fie considerate ca şi normale au fost descoperite şi făcute publice de organele de presă şi de o putere juridică cu adevărat independentă în ultimii ani. Cred că unele dintre conflictele sociale care au fost extrem de grave în trecut s-au redus în ultima vreme. Şi cred că de aceea utopiile, atât în literatură, cât şi în viața culturală şi politică, au manifestat tendința de a dispărea. Acum nimeni nu mai crede că am putea ajunge la societatea sau lumea perfectă, dacă o astfel de iluzie a putut fi vreodată crezută până la capăt...
În acest nou context, în care cred că grupurile sociale din Perú sunt mai importante decât erau înainte, globalizarea reprezintă pentru noi deopotrivă o promisiune şi un risc. Riscul e ca lumea să sărăcească într-o diversitate uluitoare de forme culturale, să devenim cu toții clienții unicelor lanțuri de magazine care vor comercializa pizza, hamburgeri sau muzică rock. Dar e şi o promisiune implicită aici, căci s-ar putea deschide noi piețe şi ar putea apărea un nou public pentru producția culturală ibero-americană. Îmi place să cred că, dacă doi mari artişti peruani, José María Arguedas şi Martín Chambi, ar fi trăit în această epocă a globalizării, operele lor ar fi ajuns în mai multe spații culturale şi ar fi fost mult mai cunoscute decât au fost cu câteva decenii înainte. Depinde de noi, de ibero-americani mai ales, ca globalizarea să devină o fereastră deschisă sau să se transforme exclusiv într-o amenințare. Cred că, în ciuda acelor caracteristici care ne lipsesc, avem parte de o societate cu o mai mare coeziune culturală decât alții. Cred, de asemenea, că imaginea pe care o oferim lumii nu mai este doar aceea a bărbaților purtând un sombrero alb şi dormind la ora siestei ori aceea a femeilor cu veşminte multicolore dansând cu coşuri de fructe pe cap. Pentru prima dată în istorie, grație răspândirii pe glob a artiştilor şi oamenilor de litere latino-americani, lumea renunță treptat la această viziune fals arhetipală, rezultată şi ea din tensiunile dintre conflict şi utopie. Dar putem realiza ceea ce ne propunem doar dacă vom şti să rezolvăm conflictele – nu numai pe cele literare – şi să anulăm (ori măcar să atenuăm) viziunea utopică ce ne-a condus adesea doar la iluzia şi speranța deşartă într-o lume perfectă, fie ea din trecut sau din viitor.
Dacă există vreo temă generală ori vreo orientare esențială care să definească literatura peruană actuală, care să înglobeze tema conflictului şi a utopiei, cred că aceea este breşa fundamentală dintre instituțiile statului şi oameni. Toate romanele peruane au dat seamă, într-un fel sau altul, de această ruptură între lege şi voință, între stat şi indivizii care-l compun. Distanța care se menține între indivizi şi biserică sau armată, instituțiile canonice ale culturii peruane, a definit două mari romane ale noastre, Fluvii adânci şi Oraşul şi câinii. Nici populația andină din opera lui Arguedas, nici cadeții colegiului militar al lui Llosa, nici Julius, băiețelul, nici vulturii pleşuvi ai lui Ribeyro nu se mai pot recunoaşte în instituțiile pe care societatea le-a consolidat în jurul său. Instituția familiei pare de asemenea lipsită de consistență, oarecum dezagregată, în romanele contemporane. În acest context general, în mijlocul acestei singurătăți a personajelor eliberate de ele însele, lăsate cumva orfane într-o lume fără instituții credibile sau având de-a face doar cu nişte instituții stranii şi de natură a înstrăina individul de însăşi ființa sa, au loc experiențele cele mai relevante ale conflictelor şi utopiilor, ca un răspuns dat peste timp întemeietorilor genului utopic. Într-un fel sau altul, căutarea scenariilor utopice, cu sau fără iluzii, a definit şi a marcat această literatură. Fără de lege sau în afara acesteia, conflictele şi utopiile au determinat acțiunile personajelor literare până la începutul secolului XX. Însă în cazul scriitorilor contemporani cum sunt Iván Thays, Luis Hernán Castañeda, Katya Adahui şi alții, aspectul cel mai evident este că vechea dualitate a fost suprimată. La suficientă vreme după anularea modelelor utopice peruane prin opera lui Vargas Llosa, aceşti scriitori mai tineri au optat pentru o literatură ne-realistă care a exclus vechile teme şi le-a înlocuit cu o literatură de atmosferă, de esență individualistă şi, desigur, de bună calitate. Cu toate astea, chiar dacă şi-a anulat înclinațiile inițiale spre literatura utopică, sociatatea peruană nu şi-a rezolvat şi problemele, a se citi conflictele, şi continuă să reprezinte un cadru fascinant pentru orice scriitor care ştie cum să se inspire din ele. Viitorul unui scriitor peruan e acelaşi cu al conflictelor ce marchează societatea în care trăieşte. E un viitor care are încă multe de spus – şi de scris.
În cazul spațiului cultural peruan, este clar că istoria şi forțele sociale au influențat mult întemeierea unei tradiții realiste. Literatura fantastică, inclusiv cea aparținând orientării realismului magic, poate cu excepția unor cazuri izolate, cum ar fi cel al lui Clemente Palma, nu are o tradiție prea vastă în rândul scriitorilor peruani. Nu pot să mă gândesc la alt motiv pentru această stare de lucruri decât la povara istoriei noastre şi la conflictele care ne-au marcat societatea. Suntem scriitori realişti pentru că realitatea a fost mereu, în lumea noastră, atât de densă şi de violentă, încât nu am putut să-i eludăm forța de seducție. E bine ştiut faptul că violența este unul dintre ingredientele preferate ale scriitorilor. Dacă am fi trăit într-o țară paşnică şi corectă din toate punctele de vedere, e foarte probabil că nici n-am fi avut atâția scriitori sau, în cel mai bun caz, e sigur că aceştia ar fi scris istorii foarte plictisitoare. În acest sens, povestitorii sunt într-adevăr, pentru a folosi expresia lui Vargas Llosa, „vulturi care se hrănesc cu hoituri“. Vreau să spun, prin asta, că istoria socială şi culturală peruană abundă în materia primă pentru orice fel de operă narativă: avem din belşug conflicte, căutări, tensiuni.
Dacă cineva trece în revistă proza peruană, predominant realistă, poate ajunge uşor la concluzia că aceasta a fost definită de două teme esențiale: conflictul şi utopia. E clar de la bun început că există o relație istorică şi culturală între cele două. Conflictul este determinant pentru istoria peruană. El a fost rezultatul întâlnirii pe continentul american, şi mai cu seamă în Perú, al unor culturi provenite din toate colțurile lumii. Conflictele culturale marchează însăşi originea continentului nostru, începând cu migrațiile asiatice, multiple şi de origini diverse, care au făcut loc, apoi, unei lupte între civilizațiile precolumbiene, până la sosirea spaniolilor şi europenilor, iar ulterior, a africanilor şi a altor asiatici, în special chinezi şi japonezi ajunşi aici în secolul al XIX-lea. Azi, după cum scria José María Arguedas în al său Jurnal ultim, „Perú este o țară unde conviețuiesc toate rasele pământului.“ Violența este inseparabilă de această realitate a imigrației. Europenii au sosit în calitate de conquistadori, iar secole mai târziu, africanii şi asiaticii au sosit ca sclavi sau servitori. Chiar şi în acest context al violenței avem de-a face cu mari dislocări ale unor vechi populații provenite din toate colțurile lumii, care şi-au găsit un sălaş în Perú. Din motive geografice şi istorice, suntem punctul în care s-au întâlnit asiatici, africani, locuitori din Oceania şi europeni. După părerea lui Arguedas, doar într-o țară de felul vechii Rusii am mai putea găsi o atât de mare diversitate. Iar această diversitate care este marea noastră bogăție e, de asemenea, punctul de plecare a numeroase dintre conflictele noastre. Rasismul, discriminarea, prejudecățile au fost întotdeauna constante ale istoriei peruane. Faliile sociale, culturale şi rasiale determinate încă din perioada Conquistei, şi care existau chiar din epoca precolumbiană, n-au făcut decât să se accentueze odată cu noile valuri ale imigrației. Această experiență esențială a conflictului s-a infiltrat în literatura peruană, cum era şi de aşteptat, iar acest lucru se vede încă de la Garcialso de la Vega, „El Inca“, cel dintâi autor al nostru.
Pe de altă parte, dacă conflictele au reprezentat o constantă în Perú şi în întreaga Americă Latină, la fel de adevărat este că utopia a reprezentat o alta. Într-un anume sens, utopiile au fost un răspuns dat realității bântuite de conflicte a continentului nostru şi, de asemenea, conflictelor de pe continentul european. Cu cât mai numeroase au fost conflictele, cu atât mai numeroase au fost şi utopiile apărute, iar acesta poate fi un adevărat laitmotiv al autorilor noştri, după cum vom vedea. Dar spiritul utopic al Americii are ca punct de plecare Europa.
Încă din momentul întâlnirii celor două lumi, la începutul secolului al XVI-lea, imaginea Americii Latine a fost inseparabilă de ideea de viitor. Soldații, clericii şi aventurierii spanioli care au ajuns pe continentul american erau dominați de spiritul individualist, tipic pentru epoca renascentistă care îi marcase pe toți: un spirit al întemeierii. Întemeiere a unui imperiu, a unei averi, a unei noi vieți, ideea viitorului personal sau colectiv pe care o aveau cei dintâi spanioli sosiți aici era de fiecare dată asociată cu aceea a unui nou început. Romanele cavalereşti au jucat cu siguranță un rol decisiv în constituirea acestei noțiuni specifice a aventurii şi a cuceririi de care erau dominați conquistadorii, alături de spiritul religios şi de lăcomie. Trebuie să ne amintim că termeni cum ar fi „California“ au fost preluați de conquistadori din romanul Las Sergas de Esplandián, care fusese publicat în 1510 şi că denumirea cartierului unde locuiesc eu însumi, „Miraflores“ din Lima, este numele castelului unde Amadis de Gaulas a întâlnit-o pe Oriana. Dar dacă romanele cavalereşti au servit drept sursă de inspirație pentru spiritul de aventură al acelei epoci, mai există un stimul care constă în permanenta nevoie de inventare a unui viitor pentru conquistadori. În toată această aventură, noțiunea de viitor a jucat un rol cu adevărat esențial. Când, în 1524, Pizarro se asocia cu Hernando de Luque şi cu Diego de Almagro pentru a duce la îndeplinire proiectul cuceririi definitive a Perú-ului, el avea deja 46 de ani, o vârstă destul de înaintată pentru acea vreme. Pizarro nu căuta, însă, doar averile fabuloase ale Lumii Noi, ci şi, mai ales, gloria. Dorința sa cea mai mare era aceea de a nu mai fi privit ca un om umil din Trujillo, Extremadura, de a deveni marchiz de Noua Castilie, altfel spus de a parcurge drumul de la un simplu urmaş al unui crescător de porci la statutul de guvernator. „Conquista“ şi „colonizare“ sunt nume pe care viitorul le va lua, deci, pentru imigrația spaniolă. Însă noțiunea de viitor este inseparabilă de acelea de nou şi de distinct. Nu e deloc întâmplător faptul că Utopia lui Thomas Morus (1516) şi Cetatea Soarelui, de Campanella (scrisă în 1602, dar publicată abia în 1623) sunt contemporane cu descoperirea Lumii Noi. Numeroşi spanioli ajung în America pentru a-şi croi o nouă viață şi a prinde rădăcini aici. De pildă, azi, aşa cum s-a întâmplat neîntrerupt de douăsprezece generații, familia Aliaga locuieşte în aceeaşi reşedință situată în Plaza Mayor în care au trăit strămoşii lor, conquistadorul Jerónimo de Aliaga, cel ajuns aici împreună cu Francisco Pizarro. Călătoria spre America însemna începutul unei noi vieți, însă nicidecum o negare a Spaniei. Utopia, acel loc perfect imposbil de descoperit pe vreo hartă, idealizarea viitorului, creație a imaginației lui Thomas Morus şi a lui Campanella, era exact conceptul adecvat pentru continentul nou descoperit. Renaşterea, care recuperase ideea timpului progresiv, propunea şi un sfârşit pentru acesta, şi anume societatea perfectă. Utopia, acel loc de nicăieri, era conceptul cel mai apropiat pentru a defini noile teritorii descoperite de Cristofor Columb. A întemeia înseamnă a inaugura, adică a creiona traseul viitorului. Utopia este tovarăşul natural al acestei noi realități. Deloc întâmplător, episcopul de Michoacán, Vasco de Quiroga, considera cartea lui Morus un text de căpătâi şi încerca să aplice regulile acesteia în comunitatea pe care o păstorea în Lumea Nouă. Din prima clipă, utopia a fost un vis al cărui leagăn era America. Dacă lumea americană părea o comunitate de ființe inocente a căror goliciune sau sărăcie a veşmintelor era „o dovadă a virtuții“, după cum afirma Columb în jurnalul său, această noțiune de a fi un soi de rezervă morală a Occidentului, locul în care viitorul ar fi menit să se întrupeze, a continuat să domine întreaga noastră istorie.
Conflictul şi utopia au însoțit cultura peruană de-a lungul istoriei sale. Unul dintre semnele acestei relații a fost retragerea înspre trecut. Este ceea ce am putea numi „utopia tecutului“. Confruntați cu problemele şi conflictele prezentului, avem tendința de a ne gândi că tot ceea ce s-a petrecut în epocile anterioare a fost mai bun. Ne amintim, astfel, de Imperiul Incaş, de bogățiile sale, de resursele naturale şi, implicit, de expresia consacrată în perioada colonială în Spania, „Vale un Perú“, care făcea trimitere la marile rezerve de argint de aici. Conflictul, revoluțiile, războaiele civile, şi eternele divizări ce domină viața noastră politică au sfârşit prin a face parte din însăşi istoria noastră, mult după cucerirea Independenței. În fața acestei realități care pare a ne lua mereu prin surprindere şi a ne asedia, au apărut utopiile pentru a ne răscumpăra sau, cel puțin, pentru a ne (re)compensa.
Gândirea utopică ne-a fost întotdeauna caracteristică, de la utopiile lui Garcilaso „El Inca“ şi până la cele ale revoluționarilor marxişti care au dominat continentul nostru în anii ‘60. Chiar şi astăzi, cei care încă mai visează să reînvie spiritul revoluționar în Chiappas ori în alte zone nu sunt deloc străini de această tradiție utopică. Urmaş al pozitivismului şi al raționalismului secolului al XIX-lea, marxismul (în toate variantele sale) a fost, aşa cum bine ştim, şi o expresie a gândirii utopice. Marx e, la un anumit nivel, o reîncarnare a lui Thomas Morus. Promisiunea unui viitor perfect şi ideea că un scop superior justifică mijloacele, orice mijloace, a susținut decenii întregi crime incredibile, cum au fost cele comise în Perú de către gruparea „Sendero Luminoso“, iar înainte de ea de alte grupări teroriste. În discursurile tuturor guvernanților latino-americani au apărut frevent expresii ca „promisiunea zilei de mâine“, „luminoasa auroră“, „un nou răsărit“, „un nou început“, nimic altceva, în fond, decât ideea (iluzia?) unui viitor luminos şi măreț care ne-ar aştepta. Speranța utopică în viitor sau refugiul utopic în trecut au reprezentat întotdeauna o parte componentă a tradiției noastre culturale, menită a ne ajuta să eludăm conflictele prezentului.
Garcialso de la Vega, „El Inca“, de pildă, unul dintre cei mai desăvârşiti stilişti ai prozei noastre, a fost pe deplin conştient de originea conflictului esențial ce marca țara şi cultura noastră şi a construit în jurul acestuia, pentru a-l soluționa în plan estetic, o utopie menită să exprime armonia contrariilor (Spania şi America), dar şi tensiunile existente chiar in Imperiul Incaş. În relatarea pe care o face el cu privire la realitățile acestui imperiu, observația astronomică, formele de irigație a pământului precum şi sistemul politic şi social erau considerate impecabile în timpul guvernării marilor regi incaşi. Trecutul îndepărtat apărea, astfel, asemenea unui paradis. Trecutul ce domina această tradiție era, astfel, o realitate imposibil de pus sub semnul întrebării, tocmai pentru că era la fel de imposibil de atins ca şi viitorul.
O primă lectură a Comentariilor regale pe care le-a scris el poate duce la concluzia că este vorba de încercarea de a armoniza cele două lumi, cea spaniolă şi cea incaşă. Dar o necesară revenire asupra celei de-a doua părți a cărții ne va permite să afirmăm că, în realitate, unica utopie (în adevăratul sens al cuvântului!) era pierderea Imperiului Incaş. „El Inca“, cel care a trăit între anii 1539 şi 1616, a fost fiul căpitanului Sebastián Garcilaso şi al prințesei Chimpu Ocllo, care făcea parte din neamul lui Huayna Capac. După o copilărie în timpul căreia trăieşte atât alături de familia din Cuzco a mamei sale, cât şi alături de tatăl său spaniol şi îi cunoaşte pe fiii lui Gonzalo Pizarro şi Francisco Pizarro, „El Inca“ călătoreşte la douăzeci de ani în Spania unde solicită a i se acorda drepturile cuvenite tatălui său. După ce acestea îi sunt refuzate, se hotărăşte să scrie „La Florida del Inca“, carte care va fi publicată la Lisabona, în anul 1605. Los Comentarios Reales apar între 1609 şi 1617. Garcilaso scrie istoria imperiului, dar, deopotrivă, şi pe aceea a câtorva persoane de seamă. Aici apar Pachacutec şi Pedro Serrano (veritabil predecesor al lui Robinson Crusoe), sunt descrise agricultura şi astronomia, aşa cum erau ele practicate în Imperiul Incaş. De inspirație platonică, Garcilaso caută armonia în integrarea contrariilor, adică spaniolii şi incaşii. Fără îndoială, dacă cineva cercetează textul cu mai multă atenție, îşi va da seama de rădăcinile conflictului identificabile dincolo de această utopie aparentă. În capitolul dedicat morții principelui Tupac Amaru, Garcilaso relatează istorisirea unchiului său care afirmă că în Perú „în toate a fost o tragedie“. În realitate, deci, conflictul nu se încheie prin punerea în armonie a tuturor contrariilor, ci în refugiul în utopia incaşă. Garcilaso „El Inca“ se situează mai degrabă de partea incaşilor decât de cea a spaniolilor. El este un autor de utopii care, confruntat cu conflictele istoriei, se refugiază într-un timp revolut.
La mai bine de trei secole după Garcialso, un alt mare scriitor peruan, don Ricardo Palma, a scris o altă utopie despre trecut atunci când a descris ambianța perfectă a vieții coloniale într-un oraş primitor şi frumos cum e Lima. Ricardo Palma, într-un anume sens, prin intermediul operei sale de căpătâi, Tradiții peruane, publicată începând cu anul 1889, a pus bazele unei adevărate utopii coloniale. Palma (1833 – 1919) a fost martorul unei perioade de mari frământări în lumea peruană. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă prima sa jumătate, a fost caracterizat de o mare instabilitate politică. Între 1840, an când este preşedinte Agustín Gamarra şi 1845, când Castilla ajunge în această funcție, avem nu mai puțin de unsprezece preşedinți, amănunt care ne poate face să înțelegem mai bine climatul tensionat şi numeroasele revoluții care au marcat epoca. Acum avem datele necesare pentru a afima că în răstimpul unui singur an, între 1829 şi 1830, la conducerea statului s-au aflat nu mai puțin de patru preşedinți. Poate că tocmai aceast climat şi vocația întemeietoare a unei națiuni marcate de semnul romantismului au dus la impunerea conceptului de națiune aşa cum a fost el teoretizat de către un scriitor. Acesta a fost Ricardo Palma, care a înnoit noțiunea de națiune peruană, în lucrarea sa intitulată Tradiciones peruanas. Textul, care relata mici anecdote, istorii scurte şi aparent lipsite de importanță, reprezintă utopia națiunii peruane, bazată pe coexistența tuturor „lumilor“ care o compun, dar mai cu seamă pe îmbinarea lor armonioasă. Perú şi mai ales Lima erau o patrie primitoare, blândă, bună care putea fi cu uşurință acceptată şi transmisă mai departe ca atare de către cititori.
În Lima colonială descrisă de Palma nu există mari probleme ale colectivității, ci doar anecdote şi crochiuri, spirituale, comice sau dramatice. Se petrec câteva crime care sunt, însă, întotdeauna rezolvate la granița dintre buna înțelegere şi mica intrigă. Utopia lui Ricardo Palma este, aşadar, un răspuns dat numeroaselor conflicte care marcau pe atunci viața politică şi socială peruană. Însă acest adevărat haos instituțional s-a extins în întreaga Americă Latină şi a creat, prin replica dată conflictelor, un teren fertil în ceea ce priveşte discursul utopic. Pe atunci, în Argentina, Domingo Faustino Sarmiento făcuse deja şi el un pas însemnat în privința gândirii utopice. Susținuse că utopia Americii Latine nu ar fi întreagă în absența „replicii civilizației în fața barbariei“, deci ținând seama de civilizația europeană. Iar în 1900, José Enrique Rodó proclama „superioritatea culturii latine“, întemeiată pe o profundă spiritualitate, în fața culturii anglo-saxone, axată pe aspectele materiale, în celebrul său eseu, Ariel. În cazul tuturor acestor autori există un permanent apel la o lume ideală, aflată departe de contingențele istoriei şi mai presus de condiționările criticii. De atunci încoace, deci, în mod aproape tradițional, atât trecutul, cât şi viitorul au început să fie privite ca locuri de refugiu, spații propice evaziunii. O expresie întâlnită la tot pasul în zilele noastre, „Tot trecutul era mai bun“, exprimă utopia unui timp în care ne puteam adăposti de prezentul atât de neîndurător.
Opera lui José María Arguedas, al cărui centenar l-am sărbătorit anul trecut, este un exemplu de remarcabilă formulare a temelor conflictului şi utopiei, identificabile, practic, în toate romanele sale. Născut la Andahuaylas în anul 1911, Arguedas creşte într-o lume conflictuală, marcată de cele mai diverse dualități şi opoziții, reprezentate în perioada copilăriei sale de servitorii din casa mamei sale vitrege, dar care aduceau, pentru el, căldura şi alinarea de care copilul avea nevoie. Dialectul quechua e limbajul virtuților culturale şi umane, iar Arguedas oferă o versiune armonică a geografiei, culturii şi lumii andine, deşi aceasta nu e complet lipsită de puncte de tensiune şi de amenințări. În marele său roman, Fluvii adânci (Los ríos profundos), Arguedas descrie un univers marcat de intensitate şi armonie, dominat de o viziune panteistă a naturii, în stilul caracteristic culturii andine. În această lume, indivizii apar ca fiind pe deplin integrați în universul natural, spre deosebire de viziunile occidentale care separau oamenii de mediul natural. Într-una dintre povestirile sale cele mai importante, Agonia lui Rasu Ñiti, moartea e prezentată drept o consumare naturală a existenței, un veritabil exemplu de extaz al vieții. Această viziune, pe care scriitorul o rezolvă estetic cu mare măiestrie şi naturalețe, validează la rândul ei noțiunea unei viziuni utopice specifice. Arguedas şi-a dedicat viața impunerii acestei viziuni a unei utopii andine printre cititorii săi. Fără îndoială, însă, şi la Arguedas utopia reprezintă, de asemenea, un răspuns dat conflictelor de tot felul. Scriitorul a fost pe deplin conştient, mai întâi la nivelul propriei sale existențe, iar apoi la acela al operei lui, de scindarea fundamentală a societății peruane, în care lumea andină părea discriminată în fața influenței şi forței politice şi culturale a capitalei. De-a lungul întregii sale vieți, obsesia sa tutelară a fost să facă cunoscută cultura andină în zona de coastă, să-i promoveze muzica şi dansul, deopotrivă cu literatura caracteristică. Între prieteni, Arguedas spunea adesea că țelul său era ca posturile de radio din Lima să înceapă să-i difuzeze pe muzicienii din Anzi; cu instrumentele lor specifice, cu harpele şi tobele lor inconfundabile.
Acest adevărat cult al naturii şi culturii specific latino-americane are şi alți reprezentanți de seamă şi întemeietori de construcții literare utopice în anii ‘50. Consider ca cei mai importanți sunt Alejo Carpentier şi Pablo Neruda. Atât în Paşii pierduți, cât şi în Canto General, cred că se pot identifica accente ale unei construcții utopice bazate pe fundamentele continentului american, de care Arguedas nu era deloc străin. Dar Arguedas este, cu siguranță, cel din urmă constructor de utopii colective în literatura peruană. Lumea andină pe care scriitorul o pune în fața cititorilor săi e un univers binecuvântat de armonie şi plin de magie, pe care acest scriitor a contribuit mult ca şi alții să-l cunoască. Numeroase fragmente din Fluvii adânci sunt un exemplu perfect cu privire la modul în care proza sa a reuşit să transmită un mesaj menit să înlesnească valorizarea universului andin. Totuşi, încă din opera lui Arguedas se întrevăd amenințările esențiale care se apropie vertiginos de această lume şi viziune utopice. Pe de altă parte, în plan personal, Alfredo Bryce a impus, o dată cu O lume pentru Julius, noțiunea de copilărie înțeleasă ca utopie, un paradis încă neatins de adulți. Conflictul copilului cu lumea celor mari se vădeşte, la acest autor, prin adeziunea sa clară la universul utopic. Paradisul personal al lui Bryce este, în acest roman, amenințat de lumea socială a oamenilor mari. Micul Julius încearcă să se pună la adăpost, însă amenințările reprezentate de servitorii din casă sfârşesc prin a-i distruge paradisul. Unul dintre textele cele mai reuşite ale lui Bryce, Cu Jimmy în Paracas, accentuează din nou această viziune utopică a copilăriei, mereu amenințată de lumea adulților.
Aceste construcții utopice din literatura noastră au coincis în anii ‘60 cu o serie de construcții utopice politice şi sociale. Anii ‘50 şi ‘60 au fost martorii ideii generale vizând un socialism văzut ca veritabilă utopie în numele căruia ființele umane puteau să-şi îmbunătățească existența. Cred că cel care întrerupe această tradiție utopică a literaturii peruane Mario Vargas Llosa.
Vargas Llosa, mai tânăr decât Arguedas, aparține erei de sfârşit a utopiilor. Încă de la începuturile sale literare, zonele realității în care se mişcă personajele lui nu admit nici o posibilă evaziune sau cale de salvare. Noul Perú, adesea nenorocit şi blestemat, din opera lui Vargas Llosa este expresia unei realități marcate de o origine viciată. Unicul spațiu utopic e cel personal, adică acela al artei. Acesta este spațiul pe care îl străbat protagoniştii săi artişti: povestaşul, condeierul şi Gauguin; ori îndrăgostiții săi, Rigoberto şi fata nesăbuită. Numai în aceste teritorii personale mai e posibilă utopia. La nivelul realității politice şi sociale, utopia poate conduce doar la dezastru, aşa cum se întâmplă în Războiul sfârşitului lumii. Totuşi, Vargas Llosa nu renunță niciodată la personajele care întreprind acțiuni utopice ori caută spațiile utopice. Căutătorii utopiilor sunt esențiali în toate scrierile sale, cu toate că aceştia sfârşesc, fără excepție, înstrăinându-se de realitate. Pantaleón Pantoja, Bruno Rosselli şi atâția alții sunt astfel de protagonişti, personaje caracteristice pentru opera lui Vargas Llosa, marcată de o explorare permanentă şi de un elogiu adus spiritului, element care îi domină cu adevărat opera, mai presus de toate.
Un alt autor de povestiri, Julio Ramón Ribeyro, este la rândul său un scriitor antiutopic – prin excelență. Dacă putem găsi un element care să definească textele lui Ribeyro, acela este imposibilitatea acțiunii în fața ostilității realului. În povestirea sa intitulată, Silvio en el Rosedal, protagonistul, Silvio, înțelege imposibilitatea iubirii pe care o simte pentru nepoata sa, Roxana. În plus, e conştient şi de imposibilitatea de a înțelege până la capăt universul exterior, lumea din jur, de a nu putea descifra corect şi complet mesajele care intuieşte că îi sunt, totuşi, transmise. Ultimul pasaj al povestirii, cu adevărat memorabil, îl prezintă pe Silvio cântând la vioară în singurătate. Şi doar atunci înțelege el că acesta e momentul când a cântat cel mai bine în viață.
Cred că dacă există ceva anume care să diferențieze cei de pe urmă ani ai secolului XX la nivelul literaturii peruane, acel element este sfârşitul utopiilor. Unul dintre motivele pentru care putem privi cu încredere spre noul mileniu început de curând este, cred, tocmai acela că nu mai avem scenarii idealizate care să ne îndrepte nostalgic sau exaltat spre trecut ori spre viitor. Relația noastră cu realitatea e mult mai directă şi mai practică acum. Nu mai luptăm pentru idealuri intangibile şi nu mai credem în promisiunile frumoase ale unei lumi perfecte care ne-ar aştepta undeva.
„Viitorul nu mai e ceea ce era“, a spus cu puțină vreme în urmă un conducător latino-american. Nici trecutul nu mai e ce era. Dacă am reuşit să facem cu adevărat ceva după atâtea veacuri de literatură este tocmai să ne situăm în sfârşit în prezent pentru a ne putea gândi şi construi viitorul, iar nu în viitor pentru a a găsi justificări sau consolări pentru prezentul mereu insuficient şi niciodată satisfăcător. Prezentul nu este niciodată utopic, nu este niciodată perfect, ci e întotdeauna un timp gata să se transforme. Astăzi pornim de la o mai clară definire a însuşi prezentului. Suntem mai puțin asemenea lui Don Quijote şi mai mult asemenea lui Robinson Crusoe, am ajuns să ne transformăm în inventatori ai propriei noastre supraviețuiri, ajutându-ne de puținele materiale pe care le avem la îndemână. La Lima, în numeroase cartiere sărace, oamenii nu mai aşteaptă soluțiile guvernului. Au început să-şi caute propriile soluții, găsindu-şi, adesea, locuri de muncă neaşteptate. Modelul utopiei a lăsat locul guvernelor, atât la nivelul meditației istorice, cât şi la acela al romanelor. Nu se mai scriu azi romane utopice asemenea celor ale lui José María Arguedas sau Alejo Carpentier. Cred că ultimul astfel de roman din literatura peruană este minunata carte País de Jaula, a lui Edgardo Rivera Martínez. Apoi, utopiile au devenit din ce în ce mai greu de construit şi cu atât mai greu credibile într-o țară şi pe un continent unde toate călătoriile sunt la îndemână. Nu mai există realități îndepărtate şi cu atât mai puțin mitice.
Unul dintre motivele acestei schimbări este dezvoltarea jurnalismului pe continentul latino-american. Corespondenții de presă, autorii de reportaje ori de eseuri de investigație au creat rapid o infinitate de spații prin intermediul cărora am reuşit să cunoaştem (în mod cel puțin aparent nemijlocit) multe dintre problemele specifice societății în care trăim. Teme cum ar fi sărăcia, rasismul, discriminarea femeilor, corupția membrilor guvernelor şi altele de acest gen au fost cauza pentru care ne-am apropiat de o cunoaştere a majorității chestiunilor la ordinea zilei şi care anterior ne frământau. Însă acest avânt în domeniul mijloacelor de informare în masă exprimă şi o dezvoltare evidentă la nivelul structurilor societății. Au apărut noi clase sociale, vechile „scheme verticale“ ale puterii nu mai funcționează aşa cum fuseserăm învățați să credem. Relația pe care o avem cu şefii, cu conducătorii, cu preşedinții s-a schimbat şi ea mult în ultima jumătate de secol. Iar dacă am progresat cu adevărat într-un domeniu, atunci acela este în suprimarea distanței față de lideri. Toleranța, supunerea nu mai sunt văzute şi înțelese drept caracteristici comune în relația dintre un anumit grup social şi conducătorii săi. Multe cazuri de corpuție care anterior ar fi putut să fie considerate ca şi normale au fost descoperite şi făcute publice de organele de presă şi de o putere juridică cu adevărat independentă în ultimii ani. Cred că unele dintre conflictele sociale care au fost extrem de grave în trecut s-au redus în ultima vreme. Şi cred că de aceea utopiile, atât în literatură, cât şi în viața culturală şi politică, au manifestat tendința de a dispărea. Acum nimeni nu mai crede că am putea ajunge la societatea sau lumea perfectă, dacă o astfel de iluzie a putut fi vreodată crezută până la capăt...
În acest nou context, în care cred că grupurile sociale din Perú sunt mai importante decât erau înainte, globalizarea reprezintă pentru noi deopotrivă o promisiune şi un risc. Riscul e ca lumea să sărăcească într-o diversitate uluitoare de forme culturale, să devenim cu toții clienții unicelor lanțuri de magazine care vor comercializa pizza, hamburgeri sau muzică rock. Dar e şi o promisiune implicită aici, căci s-ar putea deschide noi piețe şi ar putea apărea un nou public pentru producția culturală ibero-americană. Îmi place să cred că, dacă doi mari artişti peruani, José María Arguedas şi Martín Chambi, ar fi trăit în această epocă a globalizării, operele lor ar fi ajuns în mai multe spații culturale şi ar fi fost mult mai cunoscute decât au fost cu câteva decenii înainte. Depinde de noi, de ibero-americani mai ales, ca globalizarea să devină o fereastră deschisă sau să se transforme exclusiv într-o amenințare. Cred că, în ciuda acelor caracteristici care ne lipsesc, avem parte de o societate cu o mai mare coeziune culturală decât alții. Cred, de asemenea, că imaginea pe care o oferim lumii nu mai este doar aceea a bărbaților purtând un sombrero alb şi dormind la ora siestei ori aceea a femeilor cu veşminte multicolore dansând cu coşuri de fructe pe cap. Pentru prima dată în istorie, grație răspândirii pe glob a artiştilor şi oamenilor de litere latino-americani, lumea renunță treptat la această viziune fals arhetipală, rezultată şi ea din tensiunile dintre conflict şi utopie. Dar putem realiza ceea ce ne propunem doar dacă vom şti să rezolvăm conflictele – nu numai pe cele literare – şi să anulăm (ori măcar să atenuăm) viziunea utopică ce ne-a condus adesea doar la iluzia şi speranța deşartă într-o lume perfectă, fie ea din trecut sau din viitor.
Dacă există vreo temă generală ori vreo orientare esențială care să definească literatura peruană actuală, care să înglobeze tema conflictului şi a utopiei, cred că aceea este breşa fundamentală dintre instituțiile statului şi oameni. Toate romanele peruane au dat seamă, într-un fel sau altul, de această ruptură între lege şi voință, între stat şi indivizii care-l compun. Distanța care se menține între indivizi şi biserică sau armată, instituțiile canonice ale culturii peruane, a definit două mari romane ale noastre, Fluvii adânci şi Oraşul şi câinii. Nici populația andină din opera lui Arguedas, nici cadeții colegiului militar al lui Llosa, nici Julius, băiețelul, nici vulturii pleşuvi ai lui Ribeyro nu se mai pot recunoaşte în instituțiile pe care societatea le-a consolidat în jurul său. Instituția familiei pare de asemenea lipsită de consistență, oarecum dezagregată, în romanele contemporane. În acest context general, în mijlocul acestei singurătăți a personajelor eliberate de ele însele, lăsate cumva orfane într-o lume fără instituții credibile sau având de-a face doar cu nişte instituții stranii şi de natură a înstrăina individul de însăşi ființa sa, au loc experiențele cele mai relevante ale conflictelor şi utopiilor, ca un răspuns dat peste timp întemeietorilor genului utopic. Într-un fel sau altul, căutarea scenariilor utopice, cu sau fără iluzii, a definit şi a marcat această literatură. Fără de lege sau în afara acesteia, conflictele şi utopiile au determinat acțiunile personajelor literare până la începutul secolului XX. Însă în cazul scriitorilor contemporani cum sunt Iván Thays, Luis Hernán Castañeda, Katya Adahui şi alții, aspectul cel mai evident este că vechea dualitate a fost suprimată. La suficientă vreme după anularea modelelor utopice peruane prin opera lui Vargas Llosa, aceşti scriitori mai tineri au optat pentru o literatură ne-realistă care a exclus vechile teme şi le-a înlocuit cu o literatură de atmosferă, de esență individualistă şi, desigur, de bună calitate. Cu toate astea, chiar dacă şi-a anulat înclinațiile inițiale spre literatura utopică, sociatatea peruană nu şi-a rezolvat şi problemele, a se citi conflictele, şi continuă să reprezinte un cadru fascinant pentru orice scriitor care ştie cum să se inspire din ele. Viitorul unui scriitor peruan e acelaşi cu al conflictelor ce marchează societatea în care trăieşte. E un viitor care are încă multe de spus – şi de scris.
În româneşte de Rodica Grigore