Miscellanea
Marian Drăghici

Premiul "Mircea Ciobanu"

Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015

Premiul „Mircea Ciobanu“, al Uniunii Scriitorilor din România, instituit la ediția de anul acesta a premiilor USR, inițiat şi acordat de criticul Eugen Negrici cu susținerea fiilor Ciobanu, David Sandu şi Matei Şerban, a fost/este o surpriză plăcută sau, cum să spun, o realizare excepțională, pe deplin justificată: te miri că nu s-a făcut până acum! Numai că, mai puțin plăcut, adică de-a dreptul trist, ca să nu spun dezolant, mi s-a părut faptul că primul laureat al noii distincții literare, un tânăr prozator, întrebat de Nicolae Manolescu, s-a dovedit a nu avea habar de opera şi personalitatea lui Mircea Ciobanu – nu-l citise. Poate sună patetic, chiar sună, dar pe mine, urmaş de departe –, totuşi pe calea poeziei –, al marelui dispărut, poziția junelui, complet habarnamistă, pur şi simplu m-a siderat, ca simptom – dar ce spun simptom: act manifest, domnule! – al rupturii dintre generații, cu diferențe – de mentalitate/atitudine față de instituția scriitorului/meseria scrisului – radicale. Adică, eşti chemat să primeşti un premiu, încunoştințat, presupun, cu câteva zile mai devreme că iei Premiul „Mircea Ciobanu“, şi mătăluță, novicele, apari la festivitate absolut ghiocel, ca picat din lună, fără măcar să fi aruncat, în acele câteva zile-ore-minute, măcar o privire pe vreun volum al scriitorului de care se va lega, de-acum, înnobilând-o, întreaga ta carieră literară!? Că habarnamismul junilor, infam programatic sau nu, mult mai destructiv decât o evaluare critică de rea credință, despică lumea literară postdecembristă în epoci şi sublumi diferite, s-a tot spus. În ce mă priveşte, dată fiind situațiunea mai albastră decât ne-ar place să credem, recunosc că nu mă simt contemporan afin cu laureatul, ci cu dispărutul de care nu ştie, nu vrea să ştie, laureatul, oricum s-ar numi acesta şi oricât de talentat ar fi. Poet, prozator, eseist, memorialist, editor, monarhist, tată de familie, cult orfevru mistic şi om liber, strălucind inteligent de viață, creştin, da, creştin discret „de zile mari“, inegalabil cunoscător al Bibliei, pe scurt, o autoritate în literatura română de după război ca scriitor şi editor, pentru mine şi alții ca mine, mulți-puțini câți om fi, Mircea Ciobanu este viu şi trăieşte; nu m-ar mira să-l văd mâine pe stradă, fiindcă nu l-am văzut şi nu-l voi vedea nicicând mort ori uitat pe cel ce-a scris “Am fost poet pe vremea lui Ahab“ sau “Erau o dată vorbe şi plecam/ cu ele-n jurul capului“ sau un poem năucitor ca acesta, unul dintre atâtea, intitulat Unde s-a dus, de-o splendoare/forță/prospețime a limbii ca la nimeni altul, cred, de la Ion Barbu încoace: „Unde au dus-o e soră cu fluturii veşnici. Pulberea lor o-mpresoară; în păr i se lasă aurul zgurei de aur – şi râde când roua verde îi lacrimă gleznele, blândă se apără, roiuri la tronul de foc o petrec şi o-ndeamnă. Noapte era când s-a dus, în amiază o caut, uşile singure bat în canaturi şi hala sună de fugă desculță şi dală pustie. Numele nu i-l mai ştiu, la-ntâmplare sun altul, aflu s-o laud cu el şi-mpătrit îmi răspunde zidul cu vocea străinului: Domnule, du-te, unde s-a dus e cu fluturii, ei o ridică de la pământ, ei o pun între flăcări, dulcea cenuşă a ochilor ei o mănâncă.“