O schimbare de Magritte

Se întâmplă, uneori, ca imaginea publică de care se bucură un creator şi care s-a fixat adânc în mentalul colectiv să nu fie chiar cea adevărată. Aceea care a stat ascunsă (de fapt, a fost deliberat ascunsă!) după fotografia veche, îngălbenită, a personajului în cauză. Iar, când, întâmplător sau nu, ea, imaginea reală, iese la lumină şi dezvăluie partea întunecată sau doar umbrită a personalității celui în cauză, opinia publică reacționează diferit la stupefacția provocată. Atunci, apare controversa. E bine? E rău? A fost aşa? Sau – vorba lui nenea Iancu – altminteri? Că tot veni vorba, multă lume s-a încruntat la auzul veştii insolite că veselul, ironicul Caragiale, pişicherul cu haz şi sarcasticul observator al viciilor unei societăți „care va să zică că (nu) le are…!“, a fost un neobosit „practicant“ al trădărilor morale, multe dintre prieteniile sale cu personalități ale epocii (Eminescu, Nottara) sfârşindu-se brusc din pricina unor hai să le spunem „neplăceri conjugale“ provocate de autorul „Scrisorii pierdute“. Deci, există cazuri în care portretul nu se suprapune chipului real al personajului… Este ceea ce reprezintă – deci, o repunere în drepturi a adevărului privind greşita notorietate a unui personaj – şi impresionantul volum al lui Jacques Roisin, intitulat „René Magritte. La première vie de l’homme au chapeau melon“ (făcând referire la faimosul personaj al tablourilor pictorului belgian!), apărut de curând la Impressions Nouvelles. Autorul – Jacques Roisin – este doctor în psihologie şi psihanalist. Conferențiar la Facultatea de Drept şi Criminologie a Universității din Louvain, el lucrează de ani buni în domeniul ajutorării persoanelor traumatizate sau a celor aflate în exil. Este, de asemenea, autorul studiului „De la supraviețuire la viață. Eseu despre traumatismul psihic şi vindecarea lui“ (PUF, 2010). Şi, ce este important pentru subiectul nostru, timp de treisprezece ani, a depus intense şi minuțioase eforturi de cercetare privind tinerețea lui René Magritte. Aşadar, cine a fost „René avant Magritte“? O enigmă pe care nimeni până acum nu s-a ostenit s-o rezolve, s-o lumineze. Este ceea ce a vrut să descopere Jacque Roisin, în cursul investigațiilor sale (aproape ca într-un roman polițist: cu piste false, cu probe care dispar, cu altele care apar brusc, cu martori peste timp, cu silogisme necruțătoare etc.). O anchetă efectuată de autor vreme îndelungată (între 1985 şi 1998), în timpul căreia, revenind în locurile unde Magritte a trăit primii 28 de ani din viață, a întâlnit martori încă în viață ai tinereții pictorului, precum şi probe, resturi sau mărturii ale trecerii acestuia prin acele locuri. Şi chiar aşa, „darea de seamă“ asupra acestei munci colosale a fost redactată pe tonul unei anchete polițiste. Povestea ne face să retrăim – în cadrul acelei „pete negre“ a biografiei lui Magritte, ce se întinde de la Charleroi la Bruxelles – şi să fim martori la năzbâtiile sale insolite, să descoperim cruzimile față de frații săi, fascinația pentru imagini, lecturile lui bizare şi nesfârşitele ore petrecute în sala de cinema, sedus de filmul mut, ca şi, nu în ultimul rând, circumstanțele suicidului mamei sale – adică tot acest trecut despre care pictorul a refuzat să vorbească – sau, în sfârşit, întâlnirea sa cu un pictor într-un cimitir şi şocul pe care l-a avut în fața celebrului tablou „Canto d’amore“ al lui Giorgio de Chirico. Pe parcursul întregii acestei cărți, scrise într-un stil viu ca un reportaj şi pasionant ca un roman, apare în copilăria zbuciumată şi tinerețea turbulentă ale lui René Magritte spiritul subversiv al faimoasei contestații „Ceci n’est pas une pipe“. Altfel spus, ceea ce vedeți nu e real. Scuze, dar nu vedeți bine! Sau, mai exact, vedeți numai ceea ce eu vă fac să vedeți. Mărturiile obținute de la cei care i-au stat în preajmă, numeroasele documente iconografice inedite despre René şi familia sa, descrierea cartierului în care a locuit în copilărie, locurile pe care le-a frecventat – toate acestea, adunate sub forma unei anchete de teren, nu doar întărâtă cititorul la lectura pasionantă a unei narațiuni, dar pune în lumină, prin ineditul portret al lui Magritte, o parte dintr-o biografie tulbure. De acum încolo, „omul cu melon“ se vede altfel!