Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2015
O înserare nepămînteană, de Aurel Pantea, Editura Arhipelag XXI, Tîrgu-Mureş, 2014, 82 pagini. „E o atît de mare seninătate/ de parcă toți şi-au răscolit cerurile/ din ei înşişi/ şi ajunge la noi privirea/ Feței Răbdătoare./ Cum fiecare lucru fără dragoste,/ cum se întoarce el, să-şi caute chipul,/ cum sîngerează el, fără să-l afle,/ cum lumea devine surdă,/ şi o pată însîngerată rămîne/ singura cale spre dezastru,/ ca spre unica salvare ce a rămas,/ şi nimeni nu mai are chip,/ precum, dacă ai vorbi de chipuri,/ ar da pe afară toate închisorile“ – dezastrul şi salvarea devin echivalente în teritoriul „fostelor surâsuri“ în care „îşi fac loc tinere umbre“, acelea atotstăpânitoare, despre care „nimeni nu ştie de unde răsar“. Numai chipul umbrei răsare şi creşte, pe măsură ce înserarea îşi pierde înțelesurile pământeşti, singurele de care ştiam până acum. „Aurel Pantea între drumul spre neant şi cel spre Emaus“ – aşa se intitulează paginile cu care Al. Cistelecan deschide acest volum, distins recent cu Premiul USR pentru poezie. Iulian Boldea vorbeşte în postfață despre „Negativitatea diafană“, iar Gh. Grigurcu distinge o nouă fază a creației poetului Pantea: „o iluminare a sumbreții însăşi. Desemnificația, dezordinea, părăsirea, oboseala reprezintă fețele unei energii ce n-a încetat a se proiecta în chip de desemnificație, dezordine, părăsire, oboseală“.
Sophia, de Silvia Beldiman, Editura Brumar, 2012, 180 pagini. Istoria, pe de o parte, sau instituțiile create de oameni – instituții care creează evenimente şi/sau revoluții – îți pot lua sau pângări tot ce ai mai drag. Soți, prieteni şi prietene. Fără drept de apel. Sophia îşi pierde tatăl, pe Filip, în Revoluția din 1989. Mama Sophiei rămâne un intelectual lucid, cu un destin fracturat, o femeie care vede în termeni fără echivoc societatea ultimilor 25 de ani: „I-am văzut în toată infatuarea şi golănia lor, cu măştile căzute, mediocri şi putrezi. De bogați. Credeam că văd un film în reluare. Nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nici nu-ți poți imagina în ce hal nu le pasă de nimeni şi de nimic. Am crezut că trebuie să crezi. Să pui umărul la a schimba lumea. La dracu! S-au pişat toți pe principiile mele! Le trebuia doar să spun zâmbitoare «da, Şefu’!» O lume a bărbaților mici şi flămânzi. Şi-n tot timpul ăsta în care eu scoteam împrumuturi de la C.A.R. ca să mă pot îmbrăca adecvat anturajului, ei îşi cumpărau sate întregi, îşi înzestrau curvele cu jeep-uri şi-şi construiau hoteluri pe Coasta de Azur şi mă scoteau în față când voiau să arate că mai sunt şi unii săraci şi cinstiți, deci proşti… Pentru ce a murit Filip, Ioana mea dragă?“. Mircea Bârsilă apreciază scriitura „nervoasă“ care „oglindeşte, în regimul prozei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepție a autoarei“.
Interviuri cu actori, regizori şi artişti plastici în slujba artei, de Ion Jianu, Editura Ramuri, 2014, 160 pagini. Aflat la a opta carte de publicistică, Ion Jianu lasă deoparte sportul şi politica şi reuneşte în acest volum, prefațat de Tudor Gheorghe, peste 30 de interviuri cu boemi olteni (nu, nu cu boieri olteni, că a trecut vremea culelor şi a ctitoririi mănăstirilor). Un volum care vorbeşte despre pasiune, despre monştri sacri la purtător şi despre o anumită prospețime perpetuă a creatorului de artă: „Cu Dan Werner făceam figurație la teatru. Îmi aduc aminte că în Hamlet-ul lui Vlad Mugur eram toboşari şi făclieri. Şi, pentru că Maestrul nu ne mai lăsa să stăm in sală în timpul repetițiilor, ne târâm pe genunchi şi coate pe sub practicabile până în mormântul Ofeliei şi de acolo ascultam, cu respirația întretăiată de emoții, cum se năştea minunea! Auzeam «vorbe, vorbe, vorbe» pe care nu le auzisem niciodată şi pe care nici nu aveam puterea de a le înțelege. Probabil că din acest motiv adormeam în păturile moi întinse Ofeliei. De învățat n-am prea învățat nimic de la ei pentru că, în primul rând, nu ne băgau în seamă, iar în al doilea rând pentru că noi ne uitam la ei ca la nişte Dumnezei, eram orbiți, striviți de măreția lor. Ş-apoi, ce putere de discernământ puteam să am la 15 ani ca să pot alege ce e bine în materie de teatru. Ce ne vindeau, aia cumpăram. Când aveau nevoie de țigări, aruncau moneda în sus şi, după o bătaie zdravănă între noi, câştigătorul pleca la cumpărat. Cam asta era relația între noi.“ Tot actorul Valer Dellakeza, referindu-se la prima promoție de aur din Bănie, spune: „Deosebirea dintre perioada de atunci şi cea a lui Purcărete – Boroghină este că ei n-au avut norocul unei revoluții care să le deschidă porțile şi spre lumea de afară, nu numai spre eternitate, cum am avut noi. Ca valoare actoricească, cu siguranță, ei au fost mai puternici.“ Printre intervievați regăsim nume ca: Emil Boroghină, Mircea Cornişteanu, Claudiu Bleonț, Iulia Lazăr-Bleonț, Janusz Wisniewscki (regizor polonez), Silviu Bârsanu, Vasile Buz, Vasile Fuiorea (pictori), Peter Jacobi (sculptor), Gina Călinoiu, Mirela Cioabă, Iulia Colan, Nataşa Raab (actrițe), Cornel Roşca (constructor şi restaurator de rame).
Gravimetrul, de Marian Ilea, colecția „Romanul românesc al secolului XXI“, Editura Limes, 2015, 140 pag. Medio Monte este un ținut cu filoane de proză/teatru încă neepuizate. Gravimetrul este în căutarea lor. Sau, cum ar spune Lutz Korodi cu prilejul decernării Premiului Brenner: „e firesc ca noi, locuitorii din Medio Monte, să propunem ceva deosebit Imperiului, Europei. De aceea m-am dedicat, timp scurt, dar intens, realizării acestui gravimetru care astăzi constituie prilej de întâlnire şi satisfacțiune. A căuta şi a afla cu siguranță cum e alcătuit pământul, roca şi filoanele, a citi fără să vezi cu ochiul, aceasta a fost mereu ambiția şi reuşita acelor zile când m-am privit înăuntrul meu, pentru a ieşi la suprafață mai bine ştiutor.
Trăim în aceste zile tristeți, căci prețul muncii noastre e rău socotit la bursele de metale ale străinătății. Suntem şi-n vremea alegerii unor conducători care să ne reprezinte şi să ne apere. N-avem a ne lăsa, ca locuitori ai oraşului, pradă stricăciunii unor domni. Fără să-i vedem, citindu-le doar acțiunile, folosind un gravimetru care să le cântărească opera, cred că nu ne vom lăsa stricați de cei rău croiți.“ Chiar dacă, pe-aproape de drumul Gutâiului şi de Valea Cavnicului, s-a reuşit inventarea unui gravimetru care să optimizeze căutarea, în minele de aur şi argint intră tot aceiaşi verkeri şi lucrători săpători, cu burțile lor „rotunjite nesănătos ori supte până la coloana vertebrală“, în vreme ce, la bursa metalelor din Viena, în mod total neprevăzut, „prețul argintului a urcat douăzeci şi şase de liniuțe“. Sau asta scriu ziarele generaliste. Cele din Budapesta.
Sophia, de Silvia Beldiman, Editura Brumar, 2012, 180 pagini. Istoria, pe de o parte, sau instituțiile create de oameni – instituții care creează evenimente şi/sau revoluții – îți pot lua sau pângări tot ce ai mai drag. Soți, prieteni şi prietene. Fără drept de apel. Sophia îşi pierde tatăl, pe Filip, în Revoluția din 1989. Mama Sophiei rămâne un intelectual lucid, cu un destin fracturat, o femeie care vede în termeni fără echivoc societatea ultimilor 25 de ani: „I-am văzut în toată infatuarea şi golănia lor, cu măştile căzute, mediocri şi putrezi. De bogați. Credeam că văd un film în reluare. Nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nici nu-ți poți imagina în ce hal nu le pasă de nimeni şi de nimic. Am crezut că trebuie să crezi. Să pui umărul la a schimba lumea. La dracu! S-au pişat toți pe principiile mele! Le trebuia doar să spun zâmbitoare «da, Şefu’!» O lume a bărbaților mici şi flămânzi. Şi-n tot timpul ăsta în care eu scoteam împrumuturi de la C.A.R. ca să mă pot îmbrăca adecvat anturajului, ei îşi cumpărau sate întregi, îşi înzestrau curvele cu jeep-uri şi-şi construiau hoteluri pe Coasta de Azur şi mă scoteau în față când voiau să arate că mai sunt şi unii săraci şi cinstiți, deci proşti… Pentru ce a murit Filip, Ioana mea dragă?“. Mircea Bârsilă apreciază scriitura „nervoasă“ care „oglindeşte, în regimul prozei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepție a autoarei“.
Interviuri cu actori, regizori şi artişti plastici în slujba artei, de Ion Jianu, Editura Ramuri, 2014, 160 pagini. Aflat la a opta carte de publicistică, Ion Jianu lasă deoparte sportul şi politica şi reuneşte în acest volum, prefațat de Tudor Gheorghe, peste 30 de interviuri cu boemi olteni (nu, nu cu boieri olteni, că a trecut vremea culelor şi a ctitoririi mănăstirilor). Un volum care vorbeşte despre pasiune, despre monştri sacri la purtător şi despre o anumită prospețime perpetuă a creatorului de artă: „Cu Dan Werner făceam figurație la teatru. Îmi aduc aminte că în Hamlet-ul lui Vlad Mugur eram toboşari şi făclieri. Şi, pentru că Maestrul nu ne mai lăsa să stăm in sală în timpul repetițiilor, ne târâm pe genunchi şi coate pe sub practicabile până în mormântul Ofeliei şi de acolo ascultam, cu respirația întretăiată de emoții, cum se năştea minunea! Auzeam «vorbe, vorbe, vorbe» pe care nu le auzisem niciodată şi pe care nici nu aveam puterea de a le înțelege. Probabil că din acest motiv adormeam în păturile moi întinse Ofeliei. De învățat n-am prea învățat nimic de la ei pentru că, în primul rând, nu ne băgau în seamă, iar în al doilea rând pentru că noi ne uitam la ei ca la nişte Dumnezei, eram orbiți, striviți de măreția lor. Ş-apoi, ce putere de discernământ puteam să am la 15 ani ca să pot alege ce e bine în materie de teatru. Ce ne vindeau, aia cumpăram. Când aveau nevoie de țigări, aruncau moneda în sus şi, după o bătaie zdravănă între noi, câştigătorul pleca la cumpărat. Cam asta era relația între noi.“ Tot actorul Valer Dellakeza, referindu-se la prima promoție de aur din Bănie, spune: „Deosebirea dintre perioada de atunci şi cea a lui Purcărete – Boroghină este că ei n-au avut norocul unei revoluții care să le deschidă porțile şi spre lumea de afară, nu numai spre eternitate, cum am avut noi. Ca valoare actoricească, cu siguranță, ei au fost mai puternici.“ Printre intervievați regăsim nume ca: Emil Boroghină, Mircea Cornişteanu, Claudiu Bleonț, Iulia Lazăr-Bleonț, Janusz Wisniewscki (regizor polonez), Silviu Bârsanu, Vasile Buz, Vasile Fuiorea (pictori), Peter Jacobi (sculptor), Gina Călinoiu, Mirela Cioabă, Iulia Colan, Nataşa Raab (actrițe), Cornel Roşca (constructor şi restaurator de rame).
Gravimetrul, de Marian Ilea, colecția „Romanul românesc al secolului XXI“, Editura Limes, 2015, 140 pag. Medio Monte este un ținut cu filoane de proză/teatru încă neepuizate. Gravimetrul este în căutarea lor. Sau, cum ar spune Lutz Korodi cu prilejul decernării Premiului Brenner: „e firesc ca noi, locuitorii din Medio Monte, să propunem ceva deosebit Imperiului, Europei. De aceea m-am dedicat, timp scurt, dar intens, realizării acestui gravimetru care astăzi constituie prilej de întâlnire şi satisfacțiune. A căuta şi a afla cu siguranță cum e alcătuit pământul, roca şi filoanele, a citi fără să vezi cu ochiul, aceasta a fost mereu ambiția şi reuşita acelor zile când m-am privit înăuntrul meu, pentru a ieşi la suprafață mai bine ştiutor.
Trăim în aceste zile tristeți, căci prețul muncii noastre e rău socotit la bursele de metale ale străinătății. Suntem şi-n vremea alegerii unor conducători care să ne reprezinte şi să ne apere. N-avem a ne lăsa, ca locuitori ai oraşului, pradă stricăciunii unor domni. Fără să-i vedem, citindu-le doar acțiunile, folosind un gravimetru care să le cântărească opera, cred că nu ne vom lăsa stricați de cei rău croiți.“ Chiar dacă, pe-aproape de drumul Gutâiului şi de Valea Cavnicului, s-a reuşit inventarea unui gravimetru care să optimizeze căutarea, în minele de aur şi argint intră tot aceiaşi verkeri şi lucrători săpători, cu burțile lor „rotunjite nesănătos ori supte până la coloana vertebrală“, în vreme ce, la bursa metalelor din Viena, în mod total neprevăzut, „prețul argintului a urcat douăzeci şi şase de liniuțe“. Sau asta scriu ziarele generaliste. Cele din Budapesta.