Neverosimil!

Nu, neverosimilă nu e vârsta (99 de ani) la care a ajuns Dl Mihai Şora. Pentru mine neverosimile în ceea ce-l priveşte pe Domnia-Sa sunt mai multe lucruri. De pildă, neverosimil mi s-a părut faptul că mica “falangă” de ardeleni care a aterizat în Bucureşti la sfârşitul anilor şaptezeci ai secolului trecut (Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, George Țâra, Eugen Suciu, subsemnatul, la care se adăugau din când în când Ion Mureşan, venit de la Cluj, şi Marius Ghica, de la Craiova) a fost imediat acceptată la masa şi-n anturajul Dlui Şora, de parcă eram toți de aceeaşi generație! Firescul, căldura, înțelegerea cu care ne-a primit au fost pentru noi (obişnuiți să fim priviți mai degrabă chiorâş) neverosimile. Stăteam la o şuetă cu un mare spirit, cu omul care a fondat şi a desăvârşit colecția “Biblioteca pentru toți”, din care toți, ani în şir, ne-am hrănit, cu personalitatea care ştia să poarte nu numai un “dialog interior”, ci şi unul absolut normal, cu fiecare, căruia îi plăcea (şi-i place!) să râdă, să asculte şi să savureze poezia de valoare etc. Apoi, neverosimil a fost pentru toată lumea că atunci când l-am invitat la fotbal, la o miuță, pe terenul azi dispărut de lângă Casa Scriitorilor sau în Complexul Tei, Dl Şora a venit nu să ne privească, ci, perfect echipat, să joace! Şi, la cei şaptezeci şi ceva de ani ai dânsului, abia te puteai ține, “la firul ierbii”, de el. (Pe Virgil Mazilescu, de exemplu, care nu făcea nici o mişcare, dar totuşi voiam să-l integrăm cumva în joc, l-am pus... bară) Şi a jucat nu numai fotbal, ci şi într-o piesă, în premieră de lectură, a lui Matei Vişniec.
Neverosimile au fost şi serile şi nopțile din livada casei Ioanei Crăciunescu de la Bulbucata când la optzeci, optzeci şi cinci, nouăzeci şi nouăzeci şi cinci de ani bătuți pe muche Dl Şora, după un pahar de vin roşu şi un grătar, a dansat de ne-a băgat pe toți pe sub mese.
Nu cred să mai existe nimeni, azi, care să poată să-i evoce pe Nae Ionescu, pe Mircea Vulcănescu, pe Emil Cioran, pe Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu la fel de profund, de substanțial cum a făcut-o Domnia-Sa în Crochiuri şi evocări. Iată, de pildă, aceste rânduri esențiale despre autorul Rinocerilor: “Ionescu era histrion şi tragic. Filonul tragic era la Eugen Ionescu fundamental. Şi, după părerea mea, în cadrul culturii române, este tipul însuşi de gândire existențială. Mai spre rădăcina existenței... Eliade a proclamat conceptul de “autenticitate”, Ionescu l-a trăit. Manifestarea spontană, camuflată, a unui gând tragic. De aici histrionismul lui”.
(Citind aceste rânduri, mi-am adus aminte de o frază tragic-uluitoare a lui Eugen Ionescu din Testamentul lui publicat în Le Figaro cu puțin înainte de dispariția sa pământească: “Dumnezeu n-a abrogat moartea de dragul meu, ceea ce e inadmisibil”. Cutremurător! Ți se face pielea de găină...).
Pentru faptul că ați transformat, cel puțin pentru generația noastră, toate aceste neverosimilități în realități benefice, vă dorim, Dle Mihai Şora, numai bine! La Mulți Ani cu bucurii!