La Şcoala optimismului rezonabil

La 7 noiembrie 2015, optimist şi cu mintea plină de proiecte, cum a fost toată viața, filosoful Mihai Şora va intra în anul centenarului său de viață. Simpla constatare a acestui fapt face ca mintea mea să fie asaltată de o mulțime de amintiri, mai ales din ultimul sfert de secol de când viața ne-a adus destule momente de proximitate fericită. Cel puțin în ce mă priveşte. De-a lungul timpului am şi relatat multe dintre aceste „întâlniri fundamentale”, inclusiv fabuloasa mea călătorie inițiatică spre inima Parisului, în care m-a învățat să privesc şi să înțeleg marea metropolă puțin altfel decât o fac milioanele de turişti care o vizitează în toate zilele anului. Memoria are însă capriciile ei şi de câteva zile mă obsedează o întâmplare pe cât de banală, pe atât de bizară, petrecută în anul 1993. Eram directorul de imagine al Partidului Alianței Civice, condus de Nicolae Manolescu. La un moment dat se deschide uşa şi pe ea intră Stelian Moțiu, fostul redactor-şef al revistelor Viața Studențească şi Amfiteatru (la care îmi făcusem ucenicia în presă), dat afară după scandalul publicării poemelor Anei Blandiana în 1985, dar care în mod surprinzător (dat fiind acest background al lui cu parfum de disidență) a devenit după revoluție inițiatorul sulfurosului ziar Azi şi, de aceea, o persoană de nefrecventat în cercurile ostile puterii de atunci, printre care se afla şi PAC. Uluit de apariția lui în sediul partidului, l-am întâmpinat cu toată cordialitatea (în anii ’80 ținuse de multe ori spatele nebuniilor noastre tinereşti, mergeam la bere împreună, ba chiar am şi dormit la el acasă, totul culminând cu publicarea poemelor Anei Blandiana), mi-a spus că are ceva foarte, foarte important să-mi spună, dar nu în momentul ăla şi că mă va căuta peste câteva zile, dar e foarte, foarte important ce vrea să-mi transmită. În timp ce discutam l-a văzut într-un alt colț al încăperii pe Mihai Şora. Acesta s-a comportat cu el la fel de cordial, i-a strâns mâna energic, au schimbat vreo două vorbe de complezență, după care Stelian Moțiu i-a spus: „Domnule Şora, nu mi-o luați în nume de rău, dar mor de curiozitate să vă pun o întrebare, dumneavoastră ce vârstă aveți?” „Şaptezeci şi şapte” - i-a răspuns filosoful cu aerul cel mai firesc din lume. „Cââââât?” – a exclamat Stelian Moțiu, iar acea combinație de uimire şi admirație din ochii lui nu o voi uita niciodată. Mai ales că a murit câteva zile mai târziu fără să ne mai revedem şi fără să fi aflat vreodată teribilul său secret, care îl făcuse să vină până în casa inamicului politic.
Această fulgurație de memorie, aparent fără nicio noimă în plan rațional, mi-a sugerat o latură a personalității lui Mihai Şora pe care nu am mai abordat-o până acum în scris: cea de cetățean implicat politic. Implicarea lui a însemnat mai mult decât „spectatorul angajat” al lui Raymond Aron şi mai puțin decât militantismul de cafenea, dar cu amplu efect social, al lui Sartre. Poate, cu alt nivel de receptare, Mihai Şora ar fi putut trimite cu gândul spre Stéphane Hessel şi celebra sa carte-manifest Indignez-vous. Cu diferența majoră că, dacă la Hessel, pe linia lui Étienne de La Boétie, miza cade pe „NU”, incitând până la revolta de stradă, la Mihai Şora îndemnul este orientat spre aflarea până la capăt a adevărului şi căutarea binelui comun. O miză explicită pe „DA” rod al unei viziuni eminamente pozitive şi integratoare. Ca şi Stéphane Hessel, filosoful român porneşte de le premisa că „îmi pasă”, dar de aici drumurile lor se despart fundamental. Francezul militează pentru rupere, desprindere, revoltă, negare. Românul are în vedere doar (re)construcția, repararea, optimizarea. Ambii militează pentru „deşteptarea”, „trezirea” cetățenilor dezamăgiți, atomizați, urmărind doar micile interese personale, indiferenți la dramele care se petrec în imediata lor apropiere pentru a se rupe de o realitate socială şi politică abuzivă şi străină de interesele reale ale națiunii (Hessel) sau în vederea căutării de soluții pentru transformarea în bine, din mers a stării de lucruri (Şora).
Deşi a fost ministrul învățământului, iar eu l-am cunoscut în interiorul unui partid politic, Mihai Şora a fost mereu un raisonneur dublat de o conştiință civică. Un activist civic, mai mult decât un militant politic. La Partidul Alianței Civice, în toiul celor mai aprige dispute, vocea sa era puntea necesară de legătură dintre pozițiile aparent ireconciliabile, vocea rațiunii şi a compromisului necesar pentru a se putea păşi înainte fără pierderi iremediabile. Într-un articol scris pe la sfârşitul anilor ’90, numeam civismul său unul de „sotto voce”, diferit de cel al manifestațiilor publice şi mitingurilor gălăgioase cu participarea a zeci de mii de oameni, specifice perioadei foarte încinse din primii ani ai tranziției. Civismul lui Mihai Şora este unul calm, luminat, al unui înțelept care în momentele de maximă confuzie socială poate să indice calea de urmat, mintea limpede, greu de clintit, chiar şi în toiul isteriei generale. Civismul filosofului român este, până la urmă, unul al gândirii profunde şi nuanțate, al dialogului articulat, al opiniei care nu are ambiția de a ieşi triumfătoare, ci pe aceea de a deschide unghiuri noi de interpretare, pe care interlocutorul să le poată apoi analiza şi compara cu propriile sale argumente. Un civism care ar trebui să se difuzeze pe orizontală, din om în om, ale cărui elemente să se cumuleze în conştiința fiecărui membru al societății pentru a face din el un om apt să observe hibele societății în care trăieşte, dispus să se implice în rezolvarea lor şi să aibă permanent în vedere binele comun. Din păcate pentru noi, vedem că multe dintre instituțiile care trebuiau să sprijine acest proces de trezire socială şi de formare a spiritului civic la nivelul fiecărui membru al cetății (şcoala, în primul rând, dar şi mass-media, ca să nu mai vorbim de instituțiile politice) au demisionat de la rosturile lor, menținând cu bună ştiință confuzia, indiferența, deziluzia, atomizarea socială, dezinteresul pentru binele comun şi dedicarea tuturor energiilor pentru atingerea unui foarte discutabil bine personal.
Mihai Şora este cea mai tonică persoană pe care am cunoscut-o în viața mea. Mereu cu zâmbetul pe buze, egal cu sine, imposibil de scos din calmul raționamentelor sale, atent la tot ce se întâmplă în jurul său, gata oricând să despice firul în patru până la esența sa cea mai ascunsă privirii, capabil să detensioneze prin liniştea sa olimpiană cele mai aprige dispute, deschis spre dialog şi orientat spre partea luminoasă a lumii, este un om al îndoielilor şi raționamentelor de acord fin, care, în mod paradoxal îți oferă confortul de neegalat al unei reconfortante certitudini. Atât timp cât eşti în compania acestui optimist rezonabil, timpul pare abolit, ai certitudinea că nimic rău nu ți se poate întâmpla, că ziua de mâine va fi la fel de liniştită ca şi clipa de acum. Zgomotele asurzitoare, dar dezarticulate ale cetății dispar ca prin farmec şi te poți bucura în voie de armonia existenței, de spectacolul ideilor care te ține cu sufletul la gură, afli că frumusețea vieții se află mult mai aproape de locurile în care o caută cei mai mulți dintre oameni. Pentru mine patria ideală, imaginată de Platon, ar fi una în care Mihai Şora ar fi rege sau măcar judecător suprem.
La mulți ani, drag prieten şi fie ca toate zilele din anul centenarului să-ți fie prilej de sărbătoare.