Scriitori români în exil: SILVIU CRĂCIUNAŞ sau DESPRE ADEVĂRUL FICȚIUNII

Pînă în 1989, misteriosul Silviu Crăciunaş (13 februarie 1914 sau 1916, comuna Miluani, județul Sălaj – 1 februarie 1998, Hove, Brighton, Anglia) s-a ilustrat ca autor al unei singure cărți. Dar ce carte ! Se intitulează The Lost Footsteps, a fost publicată la Londra în 1961 şi s-a ştiut despre ea, pînă nu de mult, că a fost scrisă de autorul ei în limba română şi că apoi a fost tradusă în alte cîteva limbi, printre care şi în arabă. Mai întîi Mabel Nandriş, soția slavistului Grigore Nandriş, stabilit în Anglia din 1940, ar fi realizat o traducere în engleză, după care a urmat, tot în 1961, o ediție în limba franceză, pentru ca în 1962, o editură din Elveția să pună şi ea în circulație o traducere concepută pentru cititorii de limbă germană. Tot atunci, o ediție de buzunar, publicată în Statele Unite ale Americii, s-a vîndut în cîteva zeci de mii de exemplare. Iar de recenzat, cartea a fost recenzată în cîteva zeci de ziare şi de reviste răspîndite în lumea liberă. Şi bineînțeles, înainte de toate în revistele exilului românesc. Aşadar, un best-seller internațional, comparabil prin tiraj şi prin difuzare cu romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, La Vingt-Cinquième Heure (Paris, 1949) sau cu romanul lui Vintilă Horia, Dieu est né en exil (Paris, 1960). Însă cu cel puțin o importantă deosebire : C.V. Gheorghiu şi Vintilă Horia sînt autorii unor cărți de ficțiune, în timp ce cartea lui Crăciunaş s-a impus cititorilor ca o impresionantă mărturie documentară, aceasta fiind şi intenția autorului, mărturisită de la bun început :

Whilst every event described in this book is true, and none of the people in it are invented, I have deliberately altered the names, physical appearance, location and preofessions of those who are still living in Roumania, in the interest of their safety.
This book was begun after I escaped from Roumania, and each chapter was translated into English as it was drafted. The necessary editorial revision was then carried out with my close cooperation. I am grateful to Mabel Nandris, who did the work of translation.
S.C.

Toate evenimentele descrise în această carte sunt reale şi nu am inventat nici unul dintre personaje, dar, în mod deliberat, în interesul securității lor, am schimbat numele, înfățişarea fizică, domiciliul şi profesiunea acelora care se mai află în viață în Romania.
Am început cartea după ce am evadat din România şi, pe măsura scrierii ei, a fost tălmăcită în engleză. În continuare, revizuirea şi redactarea necesare editării s-au făcut cu directa mea colaborare. Îi sunt recunoscător lui Mabel Nandriş care a făcut traducerea.
S.C.

Dar de fapt, la ce se referă mărturia autorului ? La extrem de primejdioasa aventură a trecerilor clandestine de frontieră la sfîrşitul anilor ’40 (din România în Ungaria şi din Ungaria în Austria), la închisorile comuniste ale anilor ’50, cu tot ceea ce au presupus acestea (anchete, torturi, şantaj, regim alimentar de exterminare, tovarăşi de detenție introduşi de anchetatori în celula prizonierilor, pentru a-i trage de limbă) sau la aventura şi mai spectaculoasă a unei evadări de sub nasul unor paznici presupus vigilenți, urmată de încă o aventură : cea a unei existențe clandestine în R.P.R., prelungită timp de doi ani şi jumătate (din septembrie 1954 pînă în martie 1957, cînd o călăuză îl trece pe Crăciunaş în Ungaria), cu poliția politică pe urme, dar şi cu sprijinul unor susținători dezinteresați.
Nu-i lipsesc cărții lui Silviu Crăciunaş nici cîteva din caracteristicile propriu-zis literare. Între acestea, ritmul nu de puține ori trepidant, suspansul continuu sau capacitatea de a da viață unor personaje vii şi complexe. Un exemplu : Stelian Ionescu, „turnătorul“ care, muncit de remuşcări, se destăinuie în cele din urmă victimei sale, după ce a spionat-o în celula unei închisori, timp de aproape un an. Precumpănitoare sînt însă informațiile cu pretenție de document istoric sau biografic inedit, cum ar fi cea despre academicianul George/Geo Bogza, care se străduieşte să-l convingă pe acelaşi Stelian Ionescu să joace rolul unui „agent provocator“, pentru ca apoi să fie reabilitat şi repus în drepturi :

Primăvara trecută [Stelian Ionescu] fusese chemat la un interogatoriu. Acolo, spre marea lui surpriză, în locul anchetatorului, îl găsise pe George Bogza, academicianul care fusese ziarist şi bun prieten al lui în studenție. Discuția a început pe un ton prietenesc ; au vorbit despre revista pe care au scos-o cândva împreună şi despre evoluția ulterioară a fiecăruia, pe căile diferite pe care porniseră.
– Dacă ai fi făcut şi tu ca mine, dacă ai fi ascultat sfatul pe care ți l-am dat cu ani în urmă ! Cât de scump plăteşti acum !
Apoi i-a spus că, în semn de recunoaştință pentru generozitatea sa, când el însuşi fusese arestat, cu cincisprezece ani în urmă, intervenise pentru el pe lângă cineva din Biroul Politic. I se făcuse marea favoare de a i se promite că Ionescu va fi eliberat, cu condiția să-şi ispăşească „greşelile politice“. Pentru a şi le îndrepta şi a-şi arăta devotamentul față de partidul căruia i se împotrivise în trecut trebuia să îndeplinească o misiune pe care i-o indica acum George Bogza. Trebuia să acționeze ca agent provocator, pentru un deținut foarte încăpățânat, care dădea de furcă anchetatorilor. […] Bogza l-a asigurat că dacă reuşea în această chestiune, […] dosarul lui va fi închis şi procesul va fi anulat. Va fi eliberat şi reabilitat în plan social. Bogza l-a lămurit că regimul comunist va dăinui zeci de ani de-acum încolo şi asta l-a convins pe Ionescu să accepte.
În categoria relatărilor cu un cert caracter documentar intră şi episodul luptătorilor anticomunişti, paraşutați într-o noapte din primăvara anului 1955 în Bucureşti, secvențele referitoare la deținuții politici împuşcați pe la spate şi expuşi pe străzile capitalei („În toate cartierele şi chiar pe bulevardele centrale apăreau cadavre, lăsate la vedere câte o zi întreagă, intenționat“) sau epopeea mînăstirii călugărițelor din Vladimireşti, luată cu asalt de Securitate în mai 1956, desființată şi transformată apoi într-un spital de boli mintale. Cel din urmă episod fiind confirmat mai tîrziu de însuşi apărătorul măicuțelor din comuna Tudor Vladimirescu, avocatul Petre Pandrea, în Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954–1956 (Bucureşti, 2011).
„La o primă impresie, cartea aceasta pare un roman de groază, nota Salvador de Madariaga în prefața ei, [pentru ca treptat să-ți] dai seama că ceea ce se întâmplă aici nu este ficțiune, ci este istoria unor întâmplări reale, trăite de un european din preajma ta, în secolul XX“. Prin urmare, din nou borderline literature, cu evenimente confirmate şi din alte surse, cu personaje reale (Iuliu Maniu, Lucrețiu Pătrăşcanu, Ion Rațiu, George/Geo Bogza, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian, sau liderul comunist Gh. Apostol), dar şi cu personaje „cu cheie“, dintre care unele pot fi relativ uşor identificate (Alexandru Moga/Sabin Manuilă şi Mircea Mohan/pilotul Max Manolescu, ambii ajutați de autor să fugă din R.P.R.).
Şi totuşi, cît adevăr şi cîtă ficțiune cuprinde cartea lui Silviu Crăciunaş ? Sau mai exact, nu cumva vocația lui Crăciunaş a fost tocmai aceea proprie unui agent dublu, capabil să „spioneze“ ficțiunea în folosul adevărului, şi adevărul în folosul ficțiunii ? Adică să lucreze cu egal talent pentru ambele „tabere“ ?
Obligația de a ne pune acest gen de întrebări s-a impus mai ales după ce documentele strict secrete legate de colaborarea lui Silviu Crăciunaş cu Securitatea au fost desecretizate. S-a aflat cu această ocazie că autorul Urmelor pierdute a fost arestat încă din aprilie 1948. Că într-o primă fază a lucrat pentru serviciile secrete din R.P.R., care l-au instruit, i-au dat misiuni precise şi i-au creat „legenda“ (adică biografia falsă) cu care să se prezinte în Occident, unde a fost ajutat să ajungă în 1949 („clandestin“, prin Ungaria şi prin Austria). Sau că după ce s-a întors şi a fost încă o dată arestat în septembrie 1950, spre a i se verifica fidelitatea, evadarea lui din septembrie 1954 a fost înscenată, pentru ca în martie 1957 să fie din nou trimis în Vest. Şi ceea ce îl poate interesa mai ales pe istoricul literar, că volumul intitulat The Lost Footsteps a fost scris „în colaborare“ strînsă nu doar cu Securitatea, dar şi cu serviciile secrete britanice, care la rîndul lor l-au monitorizat foarte atent pe autor. Tot cu acest prilej s-a mai aflat că pînă şi recenzia pe care Gh. Ardeleanu a publicat-o la 10 aprilie 1961 în Glasul patriei („« Paşi pierduți » şi identificați... Cum se încearcă reabilitarea unui... contrabandist de criminali şi răufăcători“), plină de toate clişeele retorice ale limbii de lemn din epoca războiului rece („Sub presiunea trecutului său pătat de sînge şi nelegiuiri…“, „baliverne melodramatizate“, „ca în cel mai răsuflat roman în fascicule“, „faună de răufăcători amenințată de Tribunalul Poporului“, „foştii gangsteri politici“), a fost scrisă la cererea lui Silviu Crăciunaş, pentru ca „legenda“ lui să devină şi mai convingătoare în ochii celor care l-ar fi suspectat în Occident.
Istoria (cît de reală ?, cît de fictivă ?) a redactării Urmelor pierdute poate fi scoasă din raportul pe care Silviu Crăciunaş, aflat în Anglia, l-a înaintat la 11 iulie 1960 serviciilor secrete româneşti. Unic în felul său, documentul acesta trebuie citat in extenso, cu atît mai mult cu cît el trimite spre tipul de activitate literară prestată în epoca războiului rece de cîțiva importanți scriitori (austro-maghiarul Arthur Koestler sau britanicul George Orwell), în atrînsă colaborare cu serviciile secrete americane. Un subiect examinat pe larg de istoricul Frances Stonor Saunders în volumul Who Paid the Piper ? CIA and the cultural cold war (Granta Books, Londra, 1999) :

„În ce priveşte cartea pregătită de editura Collins despre aventurile mele, situația în momentul de față este următoarea :
Aşa cum am descris în rapoartele mele precedente, în primăvara 1957, I. Rațiu mi-a cerut să-i povestesc amănunțit întâmplările prin care am trecut în România în anii 1950–1957. […]
În aceeaşi lună mai 1957 am primit de la I. Rațiu o scrisoare prin care mă anunța că editura Collins Press Ltd. din Londra doreşte să-mi publice o carte despre aventurile mele în România. (Scrisoarea aceasta şi altele din partea lui I. Rațiu şi Collins, din Londra, referitor la o asemenea carte, le-am remis în film anexate la raportul meu din octombrie 1957.)
În primăvara 1958, Michael Bonham Carter, director la editura Collins, m-a vizitat la Viena şi în locuința lui Ronald Boueogh (şeful Int.[elligence] Service la Ambasada din Viena) [şi] mi-a cerut să-i istorisesc întâmplările trăite în România, între 1950–1957, cu cât mai multe detalii posibile. Acest material a servit ca bază pentru redactarea unui prim manuscris, făcută de către directorul şi consilierul literar al editurii Collins, anume Milton Waldman, în colaborare cu d-na Harrari Maria (cea care a redactat şi retuşat cartea : Dr. Jivago — Boris Pasternak) şi cu d-na Margosie Villiers […].
Manuscrisul acesta, care număra aproximativ 675 pagini scrise la maşină şi peste două sute mii de cuvinte, a fost terminat în noiembrie 1957. Pe tema aventurilor mele — care urmează în mod strict linia legendei cu care am plecat în străinătate în martie 1957 — redactorii au introdus în text fragmente şi capitole întregi de interpretări filozofice şi politice, ca cartea să constituie un atac ideologic la adresa lumii comuniste […].
Când manuscrisul astfel « împodobit » a fost terminat, editura l-a trecut lordului Osborne, pentru a fi supus studiului de către experții Int. Service-ului. După vreo două luni, aceştia şi-au dat avizul : cartea, încărcată de asemenea fragmente de idei, va fi apreciată doar de o minoritate a publicului, cu un nivel de cultură şi de interes politic ridicat ; dacă însă cartea va povesti doar partea de aventuri, în stil de roman de aventuri, cu un minim de idei « neobositoare » pentru publicul obişnuit, în acest caz ar putea pătrunde în mase. Acesta fiind interesul esențial al Int. Service-ului, decizia luată de forurile conducătoare a determinat trimiterea manuscrisului din nou la editură, pentru a i se da o nouă redactare, care să elimine aproape complet partea de ideologie şi filozofie din viitoarea carte. Operațiunea a durat aproximativ două luni, până la finele lunii februarie 1960. Manuscrisul astfel epurat a mulțumit forurile Int. Service-ului, care l-au aprobat ca fiind bun de tipar. În martie manuscrisul a fost dat marelui scriitor Sommerset (sic) Maugham, care l-a stilizat şi pus la punct literar, dându-i o formă excelentă. Operațiunea aceasta s-a terminat abia prin mai, iar decizia finală de a fi trimis la tipar a fost luată abia pe la jumătatea lunii iunie. […]
Intenția Int. Service-ului este să lanseze cartea concomitent în Anglia şi Statele Unite în primăvara 1961, în aceeaşi manieră şi proporție ca Dr. Jivago a lui Boris Pasternak […]. În acest scop, au trimis pe Collins în Statele Unite, în martie anul acesta, unde a încheiat un aranjament cu marea casă americană de editură Farrar, Strauss and Cutahy, în vederea tipăririi şi publicării acestei cărți în S.U.A. […]
Ca urmare a raportului meu din oct. 1957, tov. Ardeleanu mi-a adus în martie 1958 aprobarea conducătorilor Securității R.P.R. că o carte de natura aceasta poate fi scrisă şi publicată. Ca urmare, în lunile care au urmat, în scrisorile schimbate cu I. Rațiu şi în convorbirile avute cu el la Viena în toamna 1958, mi-am dat consimțământul la scrierea cărții în mod definitiv.
[Pe de altă parte] nu aş dori în nici un caz ca această carte (pe care eu nu am scris-o, ci a fost scrisă de alții, cum am arătat mai sus) să fie interpretată de Securitatea R.P.R. ca un atac al meu împotriva noii societăți din țara noastră, construită cu atâtea sacrificii glorioase în ani de mari eforturi şi realizând un imens progres pe toate planurile.“

Aidoma biografiei şi aidoma cărții lui Silviu Crăciunaş, echivoc este şi sensul acestui document, în care, de exemplu, traducătoarea Mabel Nandriş nu e menționată, dar din care aflăm că Somerset Maugham ar fi fost cel care a stilizat întregul text, „dându-i o formă excelentă“. Însă atîta timp cît Securitatea şi-a pierdut încet-încet încrederea în agentul ei, care a refuzat să se mai întoarcă în România, ceva mai clar pare a fi orizontul spre care ne trimite însuşi titlul cărții din 1961 : Urme pierdute. Un titlu „cu cheie“. Pe bună dreptate, prefațatorii volumului în care au fost adunate cîteva din documentele secrete referitoare la „cazul Crăciunaş“ (Urme pierdute, urme regăsite : cazul Silviu Crăciunaş, ediție îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre şi Iulia Moldovan ; studiu introductiv de Iulia Moldovan şi Dumitru Dobre, Bucureşti, 2008) n-au ignorat una dintre ipotezele de neocolit în cazul mai tuturor spionilor internaționali : „Nu excludem posibilitatea ca, peste un număr de ani, să apară documente revelatoare, din arhivele vreunui serviciu secret occidental, care să arunce o altă lumină asupra cazului Crăciunaş.“
Poate că la fel ar trebui înțeleasă şi „povestea“ pe care un anchetator i-a spus-o lui Silviu Crăciunaş în aprilie 1953, atunci cînd acesta a fost supus unor severe verificări. O poveste pilduitoare, scoasă „din scrierile unui istoric antic roman“ :

– Pe vremea când Italia era divizată în mici regate, regele Romei a declanşat un război împotriva unui regat vecin cu care avea vechi şi amarnice duşmănii. Şi-a trimis fiul să invadeze țara inamicului. În ziua decisivă a bătăliei, zeii au înclinat soarta în favoarea tânărului prinț. Fericit, prințul a trimis un mesager la Roma să vestească izbânda şi să ceară sfatul regelui ce să facă cu cei înfrânți. Bătrânul rege i-a trimis vorbă că sunt două căi de urmat : „Prima este să laşi cetatea timp de trei zile pe mâna oştenilor tăi, cu îngăduința să jefuiască, să violeze după bunul lor plac ; după aceea să-l aduci la Roma pe regele învins, ca sclav, să distrugi oraşul până la ultima cărămidă, în aşa fel încât în vecii vecilor să nu se mai aleagă nimic de el. Alternativa este să respecți cetatea, pe locuitorii ei şi armata înfrântă ; dă libertate regelui captiv, acordă-i încredere şi prietenie, împreună cu un tratat de alianță şi o pace durabilă… Dar fereşte-te ca de ciumă de calea de mijloc !“ Prințul, dorind să-şi mulțumească oştenii, le-a dat cetatea pe mână, apoi, dorind să-şi mulțumească tatăl, a oferit regelui învins un tratat de alianță şi prietenie. Acesta a acceptat şi, timp de cinci ani, totul părea că este bine. Dar în toți acei ani, învinşii au plănuit cum să-şi răzbune umilința şi să-şi acopere pierderile. Într-o noapte, au atacat Roma, pe când romanii dormeau adânc, şi i-au trecut prin foc şi sabie.
Comuniştii au învățat bine lecțiile istoriei şi ştiu cum să-şi trateze duşmanii învinşi, a încheiat anchetatorul.
(Urme pierdute, traducere de Sînziana Dragoş şi Gheorghe Dragoş)

Să fie vorba de o „poveste“ pe care misteriosul Silviu Crăciunaş („regele“ umilit, dar legat de învingător printr-un „tratat de alianță“) a strecurat-o în cartea sa, pentru a da de înțeles că nu va uita înfrîngerea şi că, în cele din urmă, îşi va lua revanşa ?
Oricum ar fi, după ce părți din dosarul de Securitate al lui Crăciunaş au fost date publicității, Nicolae Rațiu, fiul lui Ion Rațiu, a dat următorul verdict referitor la volumul Urme pierdute, editat la Londra cu ajutorul tatălui său : „Indiferent dacă Silviu avea sau nu misiune de la Securitate, cartea sa a deschis ochii multora asupra atrocităților comise de regimul de la Bucureşti.“