Lecturile obligatorii Şi alergia la contemporani

Într-o discuție găzduită de studiourile Radio România Actualități, aud exprimată o idee ce mi se pare, deopotrivă, simptomatică şi superficială. Problema relației tinerilor cu literatura ar fi, în opinia moderatorului, că se citesc prea mulți autori contemporani în dauna celor intrați deja în canon. În felul acesta, o serie de valori inestimabile ale literaturii române rămân necunoscute tinerei generații. O astfel de afirmație readuce în discuție o veche şi, din păcate, mereu nouă prejudecată legată de literatură: anume aceea că ea are un nucleu dur, constituit din capodopere, nucleu ce trebuie obligatoriu explorat de cititor. Or, asta contrazice, în spiritul ei profund, însăşi ideea de capodoperă. Capodopera literară nu are nevoie de sprijinul constant al muritorilor de rând pentru a putea rezista, nu are, adică, nevoie ca cineva s-o pună în manuale, în programe şcolare şi universitare sau pe liste de lecturi obligatorii. Capodopera a ajuns capodoperă tocmai pentru că ea are, în structura ei internă, elemente care-i asigură nemurirea şi actualitatea. A asocia termenului de capodoperă adjectivul „obligatoriu” nu înseamnă altceva decât a transforma rezultatul unui act artistic de excepție într-o pură realitate birocratică. Sigur că, pentru a ajunge la Camil Petrescu, e nevoie să ştii că el există, e, deci, nevoie ca scriitura lui să fie parte a unui curriculum, a unui corpus fundamental de texte, dar de aici şi până la a forța cititorul să-i parcurgă textele pe unicul criteriu al valorii lor estetice e cale lungă.
Orice lectură obligatorie scurtcircuitează aberant şi absurd noțiunea de „plăcere a lecturii”. Cititorul nespecializat nu are şi nu cred că trebuie să aibă alt criteriu pertinent în a-şi alege lecturile decât pe acela, subiectiv, al gustului personal. Orice act de lectură izbutit se recunoaşte prin aceea că generează o sete de alte lecturi. În felul acesta, până şi cel mai banal roman senzaționalist, dacă îl face pe cititorul lui să vrea să deschidă încă o carte şi, apoi, încă una, îşi are rostul şi rolul lui. La capodopere nu se ajunge decât la capătul unui lung şir de lecturi care înlesnesc drumul către ele. Altfel, forțând cititorul să asimileze mecanic doar capodopere, atunci când el fie nu are vârsta, fie nu are gustul, fie nu are starea necesare pentru a le internaliza şi asimila, se reuşeşte, în primul rând, îndepărtarea lui de literatură în ansamblul ei şi, în al doilea rând, se dinamitează capodopera însăşi. Aceasta, îngurgitată forțat, nu va prinde rădăcini, nu va rodi, nu va avea efecte, nu va deschide minți, nu va lărgi orizonturi. A deplânge faptul că un adolescent citeşte Drumeş sau romane cu vampiri în dauna lui Sadoveanu sau Shakespeare echivalează cu absurditatea gestului de a hrăni un nou-născut cu sushi şi foie gras. Nuanțele şi subtilitățile lui Dostoievski sau Bulgakov se adresează unei minți care le poate absorbi, nu uneia virgine. Nu ştiu ca vreun mare instrumentist al lumii să fi cântat de la bun început, în chiar momentul întâlnirii lui cu instrumentul, cea mai complicată dintre ariile muzicale.
Nu există „lectură obligatorie”. Dacă e obligatorie, nu mai poate fi lectură, ci doar un mecanic act de citire a unor propoziții şi fraze care, prin simplul fapt că-şi asociază adjectivul „obligatoriu”, devin golite de sens, mumificate, îmbălsămate, mirosind a molie şi praf. Ceea ce e obligatoriu, când e vorba de literatură, alterează ideea însăşi de artă. Desigur, s-ar putea spune, fără astfel de exerciții de „lectură obligatorie”, mintea cititorului rămâne fracturată, incompletă, nu are acces la monumentalitate şi sublim. Vestea proastă e că „lectura obligatorie” nu cred să rezolve vreuna dintre aceste probleme; nu ştiu dacă, dimpotrivă, nu cumva le şi acutizează. Nu se iese din superficialitate hrănind forțat mințile umane cu lucruri de bună calitate, ci găsind un mecanism prin care ele pot recunoaşte calitatea, pot deosebi autenticul de fals. Or, asta e o aventură personală printre cărți bune şi proaste, o luptă individuală cu trăirile noastre personale. Capodopera fiind treapta de sus a unei imaginare scări, la ea se ajunge parcurgând toate celelalte trepte, fiecare în parte imperios necesară. Superficialitatea nu poate fi, pur şi simplu, ocolită, ci trăită şi consumată.
Apoi, în enervanta lamentație că se citeşte prea multă literatură contemporană se mai ascund două elemente ce merită a fi analizate. O dată, nu sunt convins că e aşa. Deşi analizele sociologice ne spun astăzi, cu relativă acuratețe, ce partide politice sunt mai importante, ce instituții se bucură de credibilitate în rândul românilor, ce consum de pastă de dinți avem pe cap de locuitor, nu ştiu să fie vreo cercetare care să se ocupe de ce anume se citeşte astăzi la noi. Sunt, desigur, diverse anchete literare şi interogări, mai ales în mediul virtual, însă ele sunt departe de a fi relevante. A doua oară, cine rosteşte platitudinea că se citeşte prea multă literatură contemporană trădează, fără să vrea, existența unui găunos stereotip mental şi anume acela că literatura, prin simplul fapt că e contemporană, e mai puțin importantă decât cea peste care s-au aşezat deceniile şi secolele. Simplist spus, un scriitor nu poate fi valoros atâta vreme cât e viu. Dacă trăieşte, treaba lui ar fi să scrie şi să se roage ca, după ce-şi va fi dat obştescul sfârşit, să ajungă pe vreo listă obligatorie, în vreun manual sau prin bibliografia obligatorie a vreunui curs universitar. Prin faptul că ne este contemporan, el e, din start, aşezat pe o listă de aşteptare. Va ieşi de acolo odată ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumea materială. Că o astfel de concepție nu e marginală ne-o spun şi manualele şcolare sau modul în care se studiază literatură la facultățile de profil. Contemporaneitatea e izolată undeva la „şi alții”, ca o rudă săracă, râioasă a literaturii vremurilor apuse.
Pe vremea când eram licean, într-o clasă cu profil filologic, am studiat, timp de un an, literatură română veche. Aveam vreo 15 ani, n-am înțeles nimic şi m-a urmărit gândul că, poate, alesesem greşit. Dintr-o dată, literatura mi se părea prăfuită, încifrată, moartă. Mi se părea la fel de „tehnică”, „riguroasă” şi inflexibilă precum chimia, matematica şi fizica, ştiințe pe care tocmai mă străduisem să le evit. De atunci, trăiesc aceeaşi spaimă de fiecare dată când trebuie să-i predau pe cronicari sau pe Cantemir şi în fața mea se află adolescenți de 16-17 ani, pe ale căror bănci, nu de puține ori, am găsit odihnindu-se cărți ale lui Sven Hassel, Stephen King sau Paulo Coelho. Exilați în birourile lor universitare sau ministeriale, făcătorii de manuale şi programe impregnează spiritul literaturii cu morga, scorțoşenia, rigiditatea şi inflexibilitatea specifice unei lumi de alt secol.
Nu mai puțin interesant în discuția radiofonică pe care am folosit-o ca pretext pentru textul de față mi s-a părut argumentul adoptat de moderator. Necitindu-i pe clasici, tinerii, se zicea acolo, şi-ar însuşi un limbaj trivial, ar vorbi o limbă română săracă, lipsită de frumusețe şi nuanțe. Citind despre sex, droguri, alcool, violență, ei îşi creează astfel un univers mental impur. M-am gândit, fireşte, la ce spune naratorul lui Orhan Pamuk, în Mă numesc Roşu: „numai proştii sunt puri”. Dincolo, însă, de această sentință, care poate părea dură, fisura logică a unui astfel de argument ar trebui să fie vizibilă până şi de pe Stația Spațială Internațională. Unde se găseşte un cititor mai acut ancorat în limba sa nativă, în actualitatea ei?! Atunci când se află în proximitatea unui text de secol XIX sau a unuia de secol XXI?! Poate un cititor nespecializat să fie empatic cu lumea victoriană a secolului XIX, înainte de a empatiza cu realitatea imediată, a lumii lui ?!
Marele viciu al acestui tip de logică e următorul: plonjarea în paradigma lui ori/ori. Ori citeşti poeziile licențioase ale lui Brumaru, ori pe cele romantice ale lui Eminescu sau cele sociale ale lui Goga. În vreme ce Brumaru „scrie urât”, Eminescu „scrie frumos”. Ergo, Eminescu e „educativ”, Brumaru strică, alterează şi şochează conştiințe. Eminescu, în manuale, recitat solemn şi învățat pe de rost, Brumaru, citit pe sub bănci… Ceea ce se uită adesea e că şi Eminescu, în vremea lui, şoca nu de puține ori. Apoi, literatura nu funcționează pe principiul terțului exclus. Ea e indisolubil legată de un spirit al veacului, ea reflectă omul viu în tot ce are el mai problematic, mai acut. A citi presupune a călători, mental, în spațiu şi timp, dar, în acelaşi timp, călătoria se produce, inevitabil, în vreme ce conştiința e ancorată în prezentul omului viu. Conştiințele noastre de cititori sunt conştiințe de oameni ai secolului XXI. Orice dezrădăcinare a conştiinței din secolul în care trăieşte fizic echivalează cu episoadele psihanalizabile trăite de Jeckyll şi Hyde (R.L. Stevenson) sau de căpitanul Simonini (personajul lui Umberto Eco, din Cimitirul din Praga).
Dacă, însă, aici e vorba şi de altceva?! Dacă, totuşi, strâmbatul din nas când vine vorba de literatura contemporană şi de prezența ei în curriculum vine şi din faptul că cei care ar trebui să predea literatură şi să construiască programe şi manuale nici nu citesc şi nici nu înțeleg literatura contemporană?! Nu e mai simplu să te mişti printre curente literare şi „monştri sacri” decât să vorbeşti despre texte care, contemporane fiind, scapă categoriilor, încadrărilor, şabloanelor ?! Dacă ar fi aşa, ar însemna că, într-un mod cu totul paradoxal şi pervers, tinerii despre care se spune că citesc prea multă literatură contemporană sunt mai bine „echipați” decât maeştrii ce respiră intelectual în preajma capodoperelor. În vreme ce primii sunt proaspeți şi curioşi, cei din urmă sunt temători şi dependenți de verdictele sigure ale unei epistemologii. Dacă ar fi aşa, deci, într-un anume sens, literatura are mai multe şanse de a se menține vie prin adolescenta care citeşte Jurnalele vampirilor într-un tren decât prin universitarul care pregăteşte, în biroul său somptuos, o lucrare temeinică despre preromantismul românesc.