Doamna Manea

În Gara de Nord, totul este bine după ce reuşeşti să te strecori dincolo de stațiile de aşteptare pentru autobuze, troleibuze şi tramvaie, unde aşteaptă feluriți călători. Un furnicar călcat de un picior neatent, un picior de Gulliver, aşa pare acum locul unde Călin Drumeagu sosise de la Braşov, cu sacoşa de culoare galben maronie. Cum să ajungi pentru prima dată la o adresă memorată în momente penibile, atunci cînd nu mai ştia de capul lui? Se porni să caute mai întîi strada Polizu unde se afla Institutul Politehnic. Prin portița de la intrare nu era chip să pătrunzi, era păzită de un cerber. Probabil că urma să se afişeze nişte rezultate, fie de la admitere, fie de la alte examene, restante ori de diplomă. Cînd se deschise portița pentru accesul maşinilor, Călin se strecură pisiceşte şi intră pe culoarul de la decanat. Căută Facultatea de mecanică privind avizierul, dar nu era nici un anunț despre înmatriculări ori transferuri de la alte centre universitare.
Află nişte comunicări despre sancțiuni la Facultatea de tehnologia construcțiilor de maşini, mustrări scrise şi mustrări scrise cu avertisment, ba era una şi cu ultima mustrare cu avertisment.
Ieşi în stradă. Nişte lucrători în salopete săpau de zor la un şanț adînc chiar prin fața clădirii institutului. „Caută după diploma lui Ceauşescu”, remarcă unul, dar nimănui din cei aflați pe acolo nu-i ardea de glumă. Călin căuta din priviri stația pentru tramvaiul 2. Strada Cazărmii numărul 66, acolo trebuia să ajungă, spera să fie norocos, altfel nu avea unde rămîne peste noapte, deci era obligat să afle adresa. Tramvaiul în care urcase era vechi, se oprea la intersecții prin frînări bruşte care te dezechilibrau dacă nu erai atent. Un zuruit continuu domina strada. Întrebă în stînga şi-n dreapta dacă mai are mult de mers pînă la strada Cazărmii, protejîndu-şi în acelaşi timp cu picioarele sacoşa. Insul din dreapta nu-i răspunse, părea surdo-mut. Mai merse două stații apoi coborî şi întrebă pe alt călător din stație. Da, nu mai aveți mult de mers. Îl incomoda sacoşa deşi nu era grea, avea pantaloni de catifea neagră, raiată, o helancă albastră de la sîrbi şi haină din stofă cu buzunarele tivite, cu imitație de piele. Nu arăta rău. O gospodină, cu două plase în mîini – dintr-o plasă se vedeau frunzele de ceapă verde – îi explică drumul pînă la adresa căutată, în timp ce păşea alături de el cu mersul ei legănat, ca de rață care-şi caută cîrdul.
Apăsă butonul soneriei de la intrare, un butonaş alb, ca un capăt de creion. „Îl caut pe Nelu, suntem colegi de liceu,” explică timid Călin. Nelu îl aştepta în uşa de la mansardă. Urcă treptele de la scara de lemn. Avea un singur pat ca vai de el, un pat pliant, folosit de unii pentru weekend. Se aşeză pe nişte cărți cu coperți groase, le folosea în loc de tabureți, aşteptă să-şi tragă sufletul. „Poți rămîne la mine o vreme, îi spuse, dar nu am decît patul acesta. Ne vom descurca noi cumva.”
Locuia în chirie, mai venea cînd şi cînd Mutu, un tip cu mutră de cioban, chiar avea o pălărie din fetru cu boruri mici. Mai venea şi gagica, aşa-i spunea, o ființă delicată cu păr ruginiu, părea sora lui, semănau şi la ochi, nu doar la părul roşcat. Amîndoi aveau ochii mici ca două biluțe albastre, vii şi iscoditori. „Aici, aproape este un restaurant „Motanul negru”, putem cumpăra mîncare ori putem servi masa cînd avem bani. Piața nu este departe dar avem aici, pe colț o alimentara unde găseşti de toate: parizer, salam, polonez, conserve de fasole, de peşte, pate de ficat de porc şi de pui. De toate şi ieftine.” Da, Călin părea să fie încîntat. Nimeni nu se întrebase cîți bani are în buzunar.

Zona era veche, boierească, poate că locatarii de ieri erau înlocuiți de cei de acum, aveau vile cochete, cu balcon străjuit cu forme din fier forjat.

Stînd aşa ciucit pe cărțile acelea groase, zări un borcan a cărui etichetă spălăcită mai păstra indicația că odată borcanul conținuse muştar, acum însă era pe post de pahar din care bău apă de la chiuveta de aproape, o apă cu gust leşinat, călduță şi băltită, nu aducea cu apa plină de calciu, dar rece, de la Braşov. Îşi umezi gîtul. De mîncare nu pomenea nimeni pe aici. Nelu ieşi. Se întinse pe patul pliant, neprietenos, din pânză, susținut pe margini de arcuri agățate de rama de aluminu. O larmă continuă urca de jos, din stradă, se lovea de pereții mansardei, intrîndu-i în timpanele ostenite. În cîteva minute adormi, frînt de oboseala de peste zi.
„Coadă de topor, coadă de topor…” sosea o voce pînă la el, venea de jos, din stradă. Un tîrgoveț încerca să-şi vîndă marfa în Bucureştiul anilor ’70, la început de toamnă.
Pe strada Polizu, la avizierul decanatului e aglomerație, îmbulzeală. E cu Mutu, trimis de Nelu să-l ajute să se orienteze prin capitala răscolită de noile construcții. Viitorul Intercontinental le va întrece pe toate, pe o arie extinsă sînt montate panouri din tablă care delimitează şantierul de pietoni. Se excavează pentru fundații şi subsol. Ce fac aici americanii? Aşa vorbeau gurile clevetitoare, că este o investiție americană, un zgîrie-nori românesc, cu 22 de niveluri, de 70 de metri înălțime. „Ai auzit de Maurer, a avut accident aseară, poate scăpăm de el”… zice Mutu. Ce naivi sînteți, nu stă un sistem într-un singur om, alții sînt în spatele celor ce conduc. Maşina în care se afla Maurer s-a ciocnit cu alta, un hăbăuc neatent l-a lovit cu maşina. El nu are nici pe dracu’! Mutu este dezamgit de noul său prieten, e prea comunist şi prost, pe deasupra. Îl dor umerii de la patul improvizat. Doamna general, gazda lui Nelu, este curioasă de noul locatar. Are pantaloni de trening pe sub rochie, în picioare galoşi, pare mai degrabă casnică, puțin curioasă. Nelu nu-i acasă, e la cursuri, numai el ştie pe unde umblă. Călin Drumeagu încearcă să se odihnească pe pătuțul de pînză. Dacă Doina Satîru nu-mi primeşte actele, aşa cum a promis, sînt în budă, mă ia cătană, îşi zice Călin, şi somnul îi dispare brusc. Să mergi la cursuri, să te prezinți…
Şi s-a dus, dar nimeni nu-l lua în seamă. „Dumneata ce cauți aici? Nu eşti trecut în condica de prezență, de unde ai apărut?“ Zilnic, aceeaşi poveste. Lua-i-ar dracu’ cu condica şi cu matricola lor cu tot! Foamea îşi cere drepturile. La „Motanul negru”, miroase a mîncare gătită, a ciorbică. La cantina IPEG-ului, acelaşi miros de supă de legume. Supiştii aşteaptă la mese, pînă li se face semn să poftească. Veniți! se aude vocea multaşteptată. O porție de pâine „semi” la doi supişti şi un polonic de supă, pe gratis, de pomană. Ciorba nu are nici un gust, dar e caldă, mestecă molcom coaja de pâine, apoi o înmoaie cu zeama călduță.
Domnul profesor ține cursuri la Iaşi, la politehnică, îi spune Nelu, de două ori pe săptămînă, merge şi vine cu avionul, cu cursa TAROM, este general, toți cei care locuiesc aici în cartier sînt ori au fost ofițeri.
Toți care au vilele astea frumoase şi cochete. Da, spune, cu mîndrie Nelu, de parcă ar fi ale lui taică-său.
La „Carul cu bere” a fost la început, cînd mai avea bani. Berea era sălcie, dar cartofii pai aveau un gust ca lumea. Îi era foame mereu, nu se acomoda uşor cu lumea şi cu mîncarea de aici. Da, actele dumneavoastră nu au ajuns încă la noi, la decanat, la rectorat îi spune acelaşi lucru. Încă o noapte în patul lui Nelu, de parcă ar fi patul lui Procust. Tîlharul care-i scurta şi-i lungea pe muritori după dimensiunea patului său. Dar va fi bine, trebuie să fie bine... după rău vine bine, aşa a fost de cînd e lumea lume, după ploaie vine soare, păi da.

Ai cur de găină, zice doamna Manea, privindu-l atent, pe umăr, apoi pe gît, asta este o boală de piele. O să treacă, orice boală trece dacă este bine tratată. Doamna Manea a practicat meseria de farmacist. „O să vă prepar un unguent, dar pentru asta am nevoie de un mic avans, trebuie să cumpăr componentele”. Unguentul este pe bază de sulfamidă. Pe partea stîngă, de la gît spre umăr are o iritație, un cerc inegal, roşu, ca un cur de găină. Trebuie să se scarpine tot timpul. Unguentul miroase frumos, are efect, se dă cu el de trei ori pe zi, dimineața, la amiază şi înainte de culcare.
Tot ce aflase despre doamna Manea este că lucrase cu un farmacist bătrîn şi renumit, de o vreme nu mai era angajată la stat, dar în cartier practica încă meseria pentru vecini şi cunoscuți. Era foarte căutată. Acum trăia singură. Aşa, tratîndu-se de acea iritație a pielii, a ajuns în grațiile doamnei, instalîndu-se, tot provizoriu, fireşte, în casa ei. Nu mai putea suporta patul pliant de la mansardă, deşi locuia pe omenie, adică fără să plătească. Se mută acasă la doamna Manea, în chirie, suma nu o fixaseră încă. Spera să primească loc în cămin după ce i se vor rezolva actele de transfer. Se vedeau rar, mai mult înainte de culcare, schimbau cuvinte puține, din politețe. Îl obişnuise să-şi spele lenjeria des, în baia pusă la dispoziție, îl îndemna să-şi calce cămaşa, dar încă fiind cald, Călin umbla în helanca albastră care se spăla foarte uşor şi se usca în cîteva minute.
Patul în care dormea nu era de loc impozant, în el stătuse Dulăul, cîinele doamnei din tinerețe. Încerca să uite acest amănunt de cîte ori punea capul pe perna cu fața imaculată.
Se odihnea mult mai bine, adormea de îndată ce se vîra sub cearşaful alb. Cu masa se descurca tot aşa, mînca pe unde se nimerea. Dar o vreme viața i s-a schimbat în bine.
Intră în camera lui şi-şi făcu de lucru la şifonier, căuta ceva, deşi era doar în sutien, de sub care se vedea totul, inclusiv pata aceea din față. Cînd se întoarse către el nu mai ezită, o întoarse uşor în patul Dulăului. Ea deveni docilă şi-i ascultă mişcările ritmice. Avem apă şi săpun, mami, multă apă şi săpun. De atunci folosiră împreună destulă apă şi săpun. Îl ajuta să se descarce psihic, era liniştit şi răbdător. Da, dar asta nu schimbă cu nimic situația sa de la politehnică. După ce-l ştergea cu prosopul galben şi frumos mirositor îl îndemna să meargă la cursuri. Mergea, însă actele sale de transfer nu sosiseră. Avea o situație jenantă, nici student, nici exmatriculat. Pe doamna Doina Satîru o căutase zadarnic de cîteva ori. El aşa ştia: că acolo trebuie să-i sosească actele matricole. Nu se află în cabinet, repeta secretara cu ochi de viezure, este plecată, încă nu ştim cînd se întoarce. Doina Satîru era acum prorector, intrase în grațiile puterii supreme, nici la seminarii nu se prezenta, trimitea asistentul să o înlocuiască. Am să-l caut pe ministrul tineretului, îşi zicea, aşa aflase că Ion Ionescu este un om amabil şi de omenie. Ce pierzi dacă mergi şi la el? îl îndemna Nelu. Ce dracu să-i spună şi cum să ajungă la el ?
E greu fără bani în Bucureşti, la doamna Manea nu mai vroia să apeleze, îi ajungea că nu-i cere încă nimic pentru chirie. Uneori, umbla năuc pe străzile cenuşii, încălzite de soarele de toamnă, mergea fără un rost anume doar să treacă timpul şi să uite de foame, instinct greu de stăpînit pornirea de a-şi umple stomacul cu ceva, lua cîte o gură de apă de la țîşnitoarele aflate în cale, îşi umezea buzele uscate, apa îl făcea să uite de foame. Mergea mai departe, încerca să-şi facă un rost pe ziua respectivă, să uite de lucrurile neplăcute.

Am fost ieri la cimitirul Sfînta Vineri, să curăț la mormântul familiei, că se apropie Paştele şi aşa se obişnuieşte la noi, la creştini. Se curăță iarba, se taie buruienile, lăstărişul, să se vadă că nu este un loc pustiu şi părăsit. Era însorit afară, sufla un vîntuleț de aprilie. Pe o piatră de lîngă mormîntul lui – aşa-i spunea fostului soț ori partener de viață, ce o fi fost – ce crezi că am zărit, mami? Ceva lucios care se vedea altfel decît un lăstar curățat de mine, am luat săpăliga să îndepărtez obiectul acela, cînd am văzut, uimită că se mişcă, apoi se furişează în iarba momântului vecin. Vaai, am strigat de spaimă, am aruncat săpăliga, dar glasul meu s-a lovit de muțenia cimitirului. O linişte grea, ca o lespede de marmură neagră. Mi s-a făcut apoi scîrbă şi lehamite de viața asta, de nimicnicia ei. A trebuit să părăsesc locul în grabă. Fusese poate o viperă care se însorea pe locul de veci al unuia trecut la cele veşnice.
„Du-te, te rog, şi ia-ne ceva tare să bem, să ne treacă, zice doamna Manea, cu ochii obosiți şi umezi, văd că şi pe tine te-am indispus cu pățania mea”. Ce dracu’ o apucase să-mi spună obsesiile ei, de parcă eu mi-aş deşerta sufletul, ca pe un coş de gunoi, în fața ei, cum a făcut ea cu mine.
A văzut şi ea un şarpe de iarbă în cimitir, poate să fi fost o şopîrlă şi, chiar dacă a fost o viperă, ce mai poți face după ce eşti mort, să ştii ce fel de gîngănii se înfruptă din tine.
Şi au băut în tăcere, apoi au făcut dragoste, cu patimă, ca pentru ultima dată în viață. Zăcea pe spate, ostenită, i se vedea smocul ruginiu, umezit de travaliu, părea leşinată, transpusă.
„Regret că te-am indispus, văd că nu-ți place să-ți amintesc despre limita vieții. Să nu crezi că eu nu am momente de remuşcări pentru ceea ce facem.” Se ridică şi începu să-l sărute, pe umăr, pe locul acela rotund ca un măr, apoi pe locul unde avusese iritația, curul de găină ce i-l vindecase cu unguentele ei. Cînd ajunse cu sărutările la ureche începu să se gîdile, o puse pe spate şi o posedă cu răutate, o făcu să icnească la fiecare intrare a lui în trupul aflat înainte de ofilire. Poate asta o făcea să se dăruie aşa de pătimaş, gîndul că-şi ia rămas bun de la plăcerile vieții.
Apucă sticla de Triplesec şi trase cu sete o gură. Cumpărase băutura pe care o ştia din copilărie, cînd în sat se organiza bal şi ei, băieții mai măricei, mergeau în fundul grădinii, la groapa cu sălcii şi trăgeau din sticla cumpărată de la cooperativa satului. De la dreapta la stînga, cum se dă cu coasa. Fiecare aştepta, în linişte, să-i vină rîndul. Între timp spuneau, fiecare, tot felul de poveşti şi pățanii. Goli sticla pînă la fund, o lăsă jos pe covor, doamna Manea tot nu se ridicase din patul Dulăului, o luă iar, fără vorbe, cu pofte noi, transpirația îi intra în ochi, doamna gîfîia de plăcere. Nu spunea nimic, îi plăcuse, îşi trase peste ea cearşaful mototolit, el intră în baie, apoi plecă, grăbit, nici el nu ştia unde. Afară era altă lume, veselă, nemuritoare, străzile vor fi veşnic pline de alți oameni, tineri, maturi şi bătrîni. Cui îi pasă de obsesiile sale şi ale duduii de pe Cazărmii ? De actele sale matricole care zăceau cine ştie pe unde, răsfoite, poate, de mîini răzbunătoare, privite de ochi vicleni şi răi.
O să-l găsească şi-l vor duce la oaste, va pierde cîțiva ani de viață, îi vor spăla memoria, îl vor face să uite de Rezistența materialelor, de Matematici speciale, de Mecanica solidelor, Studiul metalelor, Chimie industrială, de Florence, cu sânii ei superbi şi picioarele sculptate după o statuie antică. Dar la ce bun toate acestea în această zi de toamnă, irepetabilă? La nimic, la nimic, vei spune tu, neştiutorule, vei spune tu, adiere de vânt, dacă ai putea vorbi, ori tu bordură de trotuar de pe marginea bulevardului pe unde merg eu acum.

Eu am pornit în viață de jos, am plecat de la țară, aveam ceva rude în Arad, dar nu-mi venea să apelez la ele. Am fost la cursurile Şcolii de fete, care pregătea învățători pentru şcolile de la țară. Dar, citind mult, mi-am conturat personalitatea şi am urmat facultatea aici, în capitală. Am început cu cărțile din Biblioteca pentru toți. În facultate a trebuit să învăț mult să obțin bursă pentru a mă putea întreține. Chimia mi s-a părut o materie de vis, un miracol. Trecerea dintr-o stare de agregare în alta, lichefierea, acțiunea sulfamidelor asupra rănilor, penicilina, insulina. Era ceva ce ținea de domeniul ştiințifico-fantastic, păreau activități de nerealizat decît în formulele chimice, scrise pe tablă şi în caietul de notițe, de la cursuri.
Orele de laborator cu experiențele în microcosmosul eprubetelor mă fascinau, rămîneam în laborator şi după program, pînă ce foamea mă trimitea la cantina universității. Au urmat apoi cărțile din literatura sovietică, din colecția „Cartea Rusă”: Boris Polevoi, Bubenov, Fadeev, Kataev, dar şi Esenin, Gorki, Cehov, Puşkin, Gogol şi Tolstoi, Dostoievski, apoi Cehov, Bulgakov, Doamne, dar cîți mai sînt şi acum nu-mi vin în memorie…
Aveam în mine o foame de literatură… nu reuşeam s-o potolesc cu nimic. Nu vreau să fiu moralistă ori să te cert, dar faptul că tu nu pui mâna pe o carte de literatură mă înspăimîntă.
Cum se poate trăi fără marea cultură, fără să guşti din frumusețea unei culturi? Student la politehnică, vei deveni inginer, vei fi om cu răspundere, trebuie să cunoşti oamenii, pe care-i vei conduce. Ce crezi că te aşteaptă în producție? Eşecul…
La început îi plăcuse casa doamnei Manea, avea un pic de confort, deşi prezența sa se limita la patul Dulăului şi la toaleta cu duş. Femeia nu pleca din casă de loc, poate pînă la alimentara din colț, chiar şi legumele ori cartofii îi puteai afla aici, aproape. La alimentara, găseai tot timpul salam, polonez, tobă, parizer, de la aprozar veneai pe doar cîțiva bănuți cu de toate: cartofi, ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel, usturoi, țelină.
Călin bătea străzile toată ziua pînă i se umflau picioarele de mers pe jos, se simțea un intrus, aşteptînd un răspuns ce părea să nu mai sosească. Coadă de topor, coadă de topor, cum striga târgovețul pe strada Cazărmii în ziua în care sosise. Poate omul chiar să fi avut de vînzare cozi de topor, cozi de ciocan, de sape, pentru hârleț, furci, unelte trebuitoare într-o gospodărie, fie ea şi la oraş. Era un deliciu, toamna şi primăvara, să cureți, într-o minusculă grădină. Să aduni frunzele şi buruienile uscate, lăstărişul tîrsit, apoi să le dai foc. Un fum subțire şi albăstrui se ridica spre înălțimi, avea o aromă a lui, care se deosebea de cea a gazelor de eşapament, a toxinelor, de fapt, ori de cea de la maşina de gătit cu petrol folosită la încălzitul mîncării.
I se schimbase şi modul de a gîndi, felul cum vorbeşti şi cum te hrăneşti îți schimbă personalitatea şi starea psihică, o stare de continuă încrîncenare. Cine era vinovat de toate acestea? Desigur că numai el, Călin Drumeagu, pur şi simplu pentru că nu se sforțase să se ridice mult mai sus de nivelul la care se oprise cu studiul. Se încrezuse prea mult în forțele proprii. Aşa gîndea Călin, neinfluențat de nimeni, şi totuşi un an trecuse cu bine, dar la fel cu el, nu avea de unde şti, mai erau şi alții, destui. Se pornise o epurare, de ce nu se făcuse în anul întîi ori la admitere? Nu ştia, şi poate nu va afla niciodată, de fapt nu era treaba lui asta, începuse a avea insomnii şi stări de nervozitate.

Pe fereastra cea mică din bucătărie, zări roind nişte furnici cu aripi, late şi lungi, insecte necunoscute de el pînă atunci. Întră în baie şi zări lenjeria doamnei, îngălbenită pe unele locuri. Îşi curăță pantofii cu o perie aflată pe micul hol şi o zbughi afară, în stația de tramvai. Coborî după cîteva opriri, nu le mai numără, şi ajunse în parcul Cişmigiu. Cucoane cu nepoței la plimbare, pensionari care jucau şah, remy, table, pierde-vară cu o halbă în față. Nu avea nici un leu, leul orbețului, cum se spunea pe la ei, în Ardeal. Zări la piciorul băncii pe care se aşezase ceva albastru, se aplecă şi ridică de jos acel ceva.
O bancnotă cu chipul lui Bălcescu pe ea. O despături cu grijă, o mîngîie cu palma şi o privi cu atenție: Banca Națională a Republicii Socialiste România. Una suta lei. Da, chipul lui Bălcescu, cu ochii mari şi obrajii supți îi produse o bucurie incomensurabilă. Bietul Bălcescu, gîndi, nici loc în cimitirul din Palermo nu şi-a găsit, iar acum osemintele sale stau anonime în oarece osuar capucin. Puse bancnota în buzunarul din dreapta al hainei.
Comandă o bere şi patru mici, avea iar în buzunar o bancnotă veche de cincizeci de lei cu chipul lui Alexandru Ioan Cuza, alt exilat, dar pînă la urmă cu mult mai înstărit decît Bălcescu. Pe verso, simbolul Palatului Culturii din Iaşi, clădiri cu acoperişurile ascuțite prelungite cu turnulețe şi terminate cu nişte sulițe îndreptate către văzduh. Acest amănunt petrecut în Cişmigiu îl schimbă total. La un corp de clădiri, un fel de vile, citi pe butonul unei sonerii Ion Ionescu, apartamentul 4. Era ministrul tineretului căruia îi înaintase cererea de sesiune deschisă la politehnica din Braşov. Sună scurt de trei ori dar nimeni nu se prezentă să deschidă. Ajunse iar acasă la doamna Manea, plecase undeva, se privi în oglinda din baie, îi crescuseră tuleiele de la perciuni, mustața şi barba. Îşi spălă picioarele, apoi şosetele şi se aşeză pe patul Dulăului. Aşa-i plăcea lui să creadă că acea dormeză fusese a cîinelui cît doamna era mai tînără şi avea plăcerea să-şi plimbe cățelul.
Nu-i era foame, era neliniştit, ce trebuie făcut? Era o toamnă lungă, frumoasă, plină de lumină. Nu avea nici bani de tren să se întoarcă acasă. Actele sale cine ştie pe unde călătoreau ori zăceau undeva. Nu v-au sosit actele, era răspunsul pe care-l primea de la decanat. Adevărul este că nici el nu mai avea niciun chef să-şi reia studiile, i se făcuse lehamite de lumea în care trebuia să se învîrtă. Se lăsă în voia sorții, apoi adormi. Dar, după numai cîteva clipe, sări în sus, neliniştit. Sînt pe locul cîinelui, îşi zise. De ce oare a trebuit să renunț la căminul studențesc, cu holul plin de ziare şi reviste, cantina plină de viață, cinema Bârsa, Poiana.
Trebuia să facă rost de bani pentru pâine. Îşi aminti de Josan, colegul său din cartierul Steagu Roşu, îl rugase să meargă împreună pe Tâmpa, avea la el două sacoşe goale. La grădina de vară au cerut două halbe de bere. Între timp, Josan a umplut sacoşele cu sticle goale de bere, din stocul de ambalaje, aflat în spatele terasei, lîngă magazie. Au coborît în cartier şi le-au vîndut la Achiziții sticle şi borcane. Ideea fusese a lui Josan, cu toate acestea, au împărțit banii frățeşte. Erau mai mulți bani decît primea bursă pe două luni. Mînca pe unde apuca, la fel ca acum. În geamantan avea o bucată de slănină şi două borcane cu untură şi cu carne prăjită. Se prezentase de nenumărate ori la examenul de Rezistența materialelor, dar Neamțul făcea ravagii, trecea doar un sfert din anul doi.
Cu fața la tavan, în patul lui Dulău, plănuia cum să facă rost de bani să se întoarcă acasă.

Îşi aminti că la Nelu, în pod, la mansardă, avea în geamantan un exemplar din Hutte, manualul inginerului. O carte căutată de studenții de la facultățile de mecanică. Reuşi să intre în vila profesorului, îi deschise doamna general, era în şoşoni, dar Nelu nu lăsase deschis la el, la mansardă. Trebui să aştepte pînă seara cînd îl află acasă. Luă exemplarul cu coperți maro, îl şterse puțin, deşi nu luase praf pe el, Hutte, manualul inginerului, Editura Tehnică. Volumul era tipărit în anul 1949, în traducere îngrijită de Remus Răduleț. Iată că nu Neamțu era marele tartor al Rezistenței materialelor, nu doar Neamțu şi Buzdugan erau părinții acestei materii sperietoare, aveau şi ei părinții lor. Numai nume sonore lucraseră la traducerea manualului din limba germană: Zăgănescu, Bakonyi. Aceasta era ediția a 27-a germană, revăzută şi adăugită cu 1028 de figuri.
N-o să-mi pară mie rău după această cărțulie, pe care am purtat-o cu mine de la Braşov pînă aici, în Bucureşti. Dacă voi prinde vremuri mai bune, o să-mi cumpăr alt exemplar, nou. Avea 1200 de pagini, era frumos legat, ca şi biblia, de fapt aşa i se spunea: biblia inginerului. Îl deschideai la tabele utilizate des, ori Capitole importante de la începutul cărții. Manualul cuprindea toată tehnica din lume, de la abur la aur, de la oțel la unsori şi lubrefianți, de la acustică, hidromecanică, matematică şi rezistența materialelor pînă la lacuri şi vopsele. Cartea cuprindea o lume pe care, dacă o ştiai cît de cît, erai alt om, nu unul de rînd. Dacă nu ar fi fost Florence, cu trupul ei de sculptură antică, în acea lume monotonă şi rece, poate că nu ar fi ajuns aici, ori poate ar fi ajuns mai rău. Se obişnuise cu Florence, dar ea vroia acum altceva, îşi dorea preamăriri, să cunoască lume, să fie admirată, chestii de-astea. Se mutase de pe strada Dr. Felix pe Mimozei, într-un apartament primit de mamă-sa de la locul de muncă. Adormi cu Hutte pe piept, avu tot felul de vise agitate.
Luă tramvaiul 2 şi porni în căutarea unui anticariat, undeva mai pe centru, poate are prețuri mai bune. Îl vîndu repede, cartea se căuta din cauza rarității ei. Îl întîlni pe Mutu, nas în nas, de bucurie Mutu plăti o bere şi patru mici pentru fiecare. Se plînse, dezamăgit că Maurer n-a pățit nimic rău, a ieşit din spital, gaşca lui Ceau nu va cădea prea repede.
Mergea la cursuri către corpul C, situat mai spre Tîmpa, era pe strada Lungă cînd zări două maşini ciudate care încetiniră, înainte de a ajunge la „Mielul alb”, crîşma de lîngă cimitirul nemțesc. Lumea nu prea le luă în seamă. Cea din urmă opri şi cineva, cu o pălărie verde pe cap, lăsă un obiect galben chiar în stradă. Cineva ridică obiectul. Misterul se dezlegă repede, era Maurer care se întorcea de la vînătoare din pădurea Bogata, lăsase, simbolic un pachet de sare pentru braşoveni. Da, nimic nu-i mai bun ca sarea în bucate.
Îşi aminti acum acea secvență, cînd se despărți de Mutu, care-l ura pe Maurer, numai el ştia de ce. Personajul nu era unul aflat în dizgrație, mai ales că ştia să nu intre în față cînd nu trebuie. La deschiderea anului universitar, îl văzuse de aproape pe Gheorghe Apostol, acesta intrase în corpul de pe strada Postăvarul, corpul A şi asistase la turnarea unui obiect pe care studenții şi cadrele didactice îl făcură cadou demnitarului. Aflase asta mai tîrziu că în timpul vizitei el fusese rugat să țină de un obiect anume care ajuta la turnare.
Acum parcă se schimbase total, era bine dispus, se plimba relaxat pe străzi, fără să-i pese că poate chiar mîine va părăsi acest furnicar, cine ştie pentru cîtă vreme. Nu-l lega nimic de acest muşuroi de oameni, mereu în alergare să prindă ceva, nu ştia nimeni ce, poate acesta era rostul vieții, era chiar viața anului 1970.

În presă, se anunța că ministrul Ion Ionescu a fost în Poiana Braşov, s-a interesat de problemele tineretului, acest vlăstar al partidului, va trebui să se acționeze mai activ la formarea multilaterală a noilor generații de specialişti. Au intrat în fabricație primele autoturisme româneşti, la Colibaşi, marele complex energetic şi de navigație de la Porțile de Fier, aflat în construcție, va contribui la îmbunătățirea circulației navale pe bătrînul Danubiu. Se scria apoi de bogățiile solului şi subsolului, despre fondul forestier, despre chimie. Spera ca Ion Ionescu să fi trecut şi pe la politehnica din Braşov şi să afle şi despre problema lui. Aştepta cu încredere să-i sosească actele la secretariatul facultății şi să fie înmatriculat. Acum avea bani de tren, îşi vînduse, doar, manualul Hutte la anticariat.
Trecu iar pe la secretariat, acum nu mai era îmbulzeală, însă aşteptă destul pînă ce secretara cu ochi de viezure să-i acorde vreo atenție. Îl privi cu uimire spunîndu-i că n-a auzit vreodată de numele ăsta, Călin Drumeagu, nu, sigur nu exista la ei vreun document cu acest nume. Parcă le înghițise pămîntul şi aceste acte nu se mai aflau nicăieri... Nu mai era nimic de făcut, ce şcoală tehnică să urmeze, oricum vor afla de el şi-l vor trimite în armată. Bucureştiul anilor ’70, cu Ion Ionescu, Doina Satîru şi alții ca ei care-i aveau în mîini soarta. Aşa credea Călin ieşind, bulucit de cap, din secretariatul facultății.
Nu-i plăcuse Bucureştiul vreodată dar acum îl ura de-a dreptul. Îşi luă sacoşa sa galben-maronie, lăsă un bilețel pentru doamna Manea: Am plecat. Şi plecat a fost. Urcă în tramvaiul 2 către Gara de Nord.
După o lună primi acasă o adresă, închisă într-un plic albastru. O desfăcu, curios. Vă facem cunoscut că nu s-a aprobat reînmatricularea dumneavoastră la Institutul Politehnic Bucureşti deoarece în anul şcolar 1971/1972 cifra de şcolarizare este depăşită. Rector prof. dr. Docent George Bărăganu, prim-secretar ing. Gheorghe Anton. Nici nu se aşteptase la altceva. Începu să-şi facă planuri de viitor, va urma o altă facultate, mai aproape de casă.
Îşi căută manualele şi cărțile de matematică. Care Anton, îi venea să se întrebe? Anton care-ți toarnă-n fund... ciment! Aştepta fapta lui Anton, răsfoind culegerile de probleme de matematică. Zîmbea de unul singur de poanta cu Anton. Da, fapta lui Anton sosi şi ea. Primi o altă înştiințare de la Centrul militar județean să se prezinte la încorporare, cu valiza.
Află o valiză de lemn rămasă cine mai ştie de la cine, o curăță frumos, o lăsă la soare să se usuce, pe treptele casei. Era lovitura fatală pe care o primise, se aştepta la ea, totuşi, aşa era procedura. De ce fugi, nu scapi !
Stătea călare pe geamantanul de scîndură de brad, în gara din Deniş şi aştepta să sosească trenul către Arad. Nu putea uita precizarea, trecută pe ordinul de chemare, cu tuş violet: Cu valiza. Asta însemnînd că nu mai este nici un dubiu, va fi încorporat, nu mai trebuiau clarificări militare şi nici verificări ori actualizări de date. Nu-şi luase cu el nicio carte, doar merinde pentru două zile, aşa cum nu ți-ai lua cu tine nici o speranță. Un anonim cenuşiu strivit deodată de două adrese, sosite paşnic, prin poştă şi aflate în cutia poştală.
Din cînd în cînd, îi răsărea în minte imaginea doamnei Manea, cu tetoanele zmeurii sfidîndu-l, parcă.