G. Călinescu în vizorul Securității

Dintre autorii noştri de prim plan care au acceptat să colaboreze cu regimul comunist, G. Călinescu înfățişează o situație aparte. Din 1944 şi pînă-n 1949, acesta a desfăşurat o intensă activitate publicistică de susținere a “democrației” oficiale, în ziarele Tribuna Poporului, Lumea, Națiunea, avînd ca urmare, din 1946 şi pînă la sfîrşitul vieții, calitatea de deputat în Marea Adunare Națională, fiind ales membru al Academiei Române şi numit director al Institutului de Istorie a Literaturii Române şi Folclor al Academiei. Pe o altă latură s-a văzut înlăturat de la Catedra de Istorie a Literaturii Române de la Universitatea din Bucureşti, supus interdicției de publicare în presă în perioada 1949-1955, blamat pentru concepția sa estetică şi nu numai. Cum ar veni, una caldă alta rece. Aşadar o dedublare a atitudinii adoptate de cîrmuire față de importanta sa personalitate. Care a fost însoțită de propria dedublare a acesteia, în sensul că declarațiile sale pro regim s-au desfăşurat concomitent cu reacții de nemulțumire şi revoltă, ultimele plasate desigur, din pricina cenzurii, în penumbra relațiilor personale. G. Călinescu susținea, în unele momente, la modul ostentativ, că Partidul îi este apropiat şi îl “înțelege”, ba mai mult, că ar beneficia de grația cîrmaciului său suprem. Un optimism factice îl făcea să se autoiluzioneze astfel: “Cînd vorbesc în Parlament, spun, în cele mai simple cuvinte, cele mai mari adevăruri şi tov. Dej mă îmbrățişează afectuos. Veți vedea că tot ce scriu eu va fi publicat”. Şi chiar un astfel de avînt imaginativ al puterii personale: “Sînt mai puternic decît vă închipuiți. Sînt ca un leu cu cinci picioare. Sînt un stăpîn absolut şi totdeauna victorios în hotărîrile şi acțiunile mele. Fac exact ce vreau eu şi toată lumea este dispusă să-mi primească toate cererile mele, oricare ar fie ele”. Dar brațul de fier al partidului, Securitatea, n-a întîrziat a-l supraveghea din 1953, anul apariției romanului Bietul Ioanide, dedicîndu-i, în 1959, un dosar de “urmărire informativă”. I. Oprişan se ocupă pe larg de acest capitol dramatic din biografia Călinescului, într-un impresionant volum, intitulat metaforic Asaltul cetății. O cercetare care ne dă putința de-a cunoaşte îndeaproape o seamă de tribulații de sorginte politică ce s-au abătut asupra marelui creator în ultima parte, chinuită, a existenței sale. Suspectat, hărțuit, ofensat, Călinescu era totuşi folosit în chip decorativ de autoritățile ce doreau a-l manevra aidoma unei marionete într-un spectacol de păpuşi culturale, adesea reuşind a-şi atinge scopul. A fost prețul amar achitat de acesta pentru înrolarea sa pripită, îndată după 23 august, în campania de sprijinire a totalitarismului instaurat în România de Armata Roşie. Utilizat doar în calitate de nume, negîndu-i-se opera, G. Călinescu va fi reflectat la “răsplata” mizerabilă care i s-a oferit, dar era prea tîrziu pentru a da înapoi. A mers prin urmare înainte pe drumul ce i-a fost stabilit, străduindu-se, după cum am arătat mai sus, a se încuraja aidoma unui nevîrstnic rătăcit într-o pădure, care vorbeşte cu voce tare. Credulitatea de care a dat dovadă era aspru sancționată, în 1949, de către însuşi pontiful “culturii socialiste”, Leonte Răutu, care-l caracteriza în chip absolut, deoarece nici o replică nu era conceptibilă la atari şfichiuiri ideologice: “Trebuie să spunem cu mult regret că printre teoreticienii literari, în a căror operă se manifestă puternic influențele cosmopolite, este şi academicianul Gh. Călinescu, a cărui activitate democratică este bine cunoscută. În lucrările sale, acad. Călinescu a apărat cu intransigență teoria «artei pentru artă». În volumul Principii de estetică (1939) putem citi următoarea profesiune de credință: «Cititorul trebuie să înțeleagă, de altfel lucrul pare limpede, că noi nu glorificăm şi nu osîndim vreo şcoală literară, ci numai încercăm a scoate din ele o experiență». Aceasta este o categorică negare a spiritului de partid în teoria literară, o manifestare caracteristică a obiectivismului burghez. Însăşi opera acad. Călinescu dezminte părerile sale despre imparțialitatea criticii literare”. Verbe pe atunci echivalînd o excomunicare ce putea sau nu să aibă parte de o absoluțiune. O obiecție de căpetenie care i se aduce lui G. Călinescu de către Leonte Răutu e aceea, cinic-ridicolă, că nu s-a ocupat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent de A. Toma, Ion Păun-Pincio, Neculuță, în consecință că nu s-ar fi înregimentat fără crîcnire în coloana proletcultiştilor. Retorica înaltului demnitar era însoțită de aserțiunile anticălinesciene ale unor condeieri ai criticii româneşti de atunci, din aceeaşi “aripă etnică”, aşa cum ține a preciza I. Oprişan, precum I. Vitner, Vicu Mândra ş.a.
Să trecem în revistă cîteva episoade ale maltratării morale a lui G. Călinescu de către cei în raport cu care s-a dorit un “tovarăş de drum”. Geniul călinescian îi complexa pe comentatorii recrutați de la periferiile valorii literare ca şi, fără doar şi poate, pe activiştii de partid care-i dirijau. Stilistica sa făcea de rîs prin simpla alăturare limba de lemn ce se înstăpînise în presă. În consecință, atacurile au fost pe măsură. Romanul Bietul Ioanide a fost acuzat de simpatii legionare, în timp ce, să ne amintim, foştilor legionari precum C. Daicoviciu şi Horia Hulubei le erau rezervate locuri tihnite în structura protipendadei intelectuale stabilite de regim. Un text din dosarul de Securitate respinge următoarea operă romanescă a lui G. Călinescu, Scrinul negru, cu o atare odioasă cerneală: “Acad. prof. GEORGE CĂLINESCU a scris în ultimii ani un roman vast, intitulat Scrinul negru, care, după cum se ştie, a fost aspru criticat şi, în cele din urmă, ( s)-a retras de pe piață din cauza felului în care prezenta mişcarea legionară. Scrinul negru este şi el nepublicabil, din cauza modului în care sînt prezentați o serie de activişti muncitori, din cauza tabloului plin de compasiune în care zugrăveşte decăderea fostei aristocrații româneşti”. Iar cînd în fine se vede editată şi această carte, ea e întîmpinată cu o tăcere impusă de mafia culturnicilor. Ceea ce-l determină pe autorul său a se adresa fostului său student, G. Ivaşcu: “Trebuie neapărat să apară cronici despre Scrinul negru. Această tăcere afectată a publicațiilor dirijate de U(niunea) S(criitorilor) e o prostie, bineînțeles, şi o mizerabilitate, dar în condițiile de azi sugerează că opul e pus la index şi pregăteşte noi observații şi dificultăți în activitatea mea”. O chestiune evident dureroasă pentru G. Călinescu era şi scoaterea din circulație a Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent. Dacă la apariția sa, în 1941, istoricul literar a fost pus la stîlpul infamiei drept “om al intereselor iudaice”, stigmatizat pentru “coabitația îndelungată cu vermina Israelului”, după 1944 discursul incriminator a fost inversat. O pretinsă ponegrire a scriitorilor evrei l-a determinat pe oportunistul I. Ludo să propună nu altceva decît arderea pe rug a compendiului Istoriei. În pofida unui asemenea context, lui G. Călinescu i s-a pus în față obligația de a coordona alcătuirea unui tratat de Istorie a literaturii române. Nu e defel surprizătoare reacția de lehamite şi iritare a acestuia, din care a decurs o serie de tergiversări. N-ar fi însemnat oare acest “tratat” pluricefal, alcătuit de o sumă de autori eterogeni, o autonegare a viziunii sale, în temeiul criteriilor ideologiei tabuizante? Cîteva spicuiri din hîrtiile vigilentei Securități: “Poziția duşmănoasă a acad. CĂLINESCU GH., directorul institutului, în activitatea sa ştiințifică, este următoarea: Deşi a fost solicitat în repetate rînduri de către Secția de Literatură a Academiei R.P.R., să întocmească o istorie a literaturii române, CĂLINESCU GH. a refuzat să facă acest lucru sub diverse forme. Întîi, a propus să se formeze un colectiv al criticilor literari, care «să discute» problemele şi tematica unei istorii a literaturii române. După formarea acestui colectiv condus de el CĂLINESCU GH. a invocat diverse motive şi «cercetări prealabile», care, pînă la urmă, au dus la sistarea activității lui”. Sau: “Acad. CĂLINESCU a spus, luni 7 martie, în fața ELENEI PIRU, CANCENIAN LUCIA şi RODICA FLOREA, care se aflau la Institut că îi lasă pe toți să lucreze, dar e convins că nu va ieşi nimic. Aşteaptă să fie scoasă macheta volumului I, ca să aibă ce să trimită la topit”. Din pricină că, “pînă la urmă, istoria literaturii trebuie să fie opera unei singure personalități”.
Explicabile cu prisosință ni se prezintă aşadar secvențele de protest, nu o dată exasperate, ale lui G. Călinescu în fața unei asemenea încercuiri de reavoință manifestă ori doar subiacentă, țintind destructurarea ființei sale intelectuale. Retorica politizată la care a recurs nu se mai putea menține în intimitate. Institutul a devenit un viespar al delațiunilor. Numeroşi informatori pe care poliția politică i-a adus în prejama sa îşi fac treaba cu zel, din rîndul lor ieşind în evidență Maria Săndulescu (nu altcineva decît Cornelia Ştefănescu, colaboratoare apropiată din cadrul Institutului) şi Ştefan Dragomirescu (un istoric literar minor, pe numele său George Muntean). Pe cînd Cornelia Ştefănescu a fost mai mult ca sigur supusă unei terori securiste, ca fost deținut, e foarte probabil ca George Muntean să fi avut inițiative proprii. Cum să gireze G. Călinescu o perspectivă a istoriei literare care-i invalida convingerile, îi contrazicea opera? În anii în care Titu Maiorescu era vituperat în numele “luptei de clasă” transpusă în plan cultural, autorul Principiilor de estetică îi lua apărarea, fie şi cu cîteva note de ambiguitate: “Revenind la Maiorescu, acad. Călinescu ca un răspuns la cele afirmate de Vatamaniuc, a subliniat valoarea criticului de la «Junimea». Maiorescu, spunea Călinescu, este un mare autor, cartea mea de căpătîi, punînd limpezime în idei. Erorile lui nu interesează. E pe un punct progresiv, prin faptul că a tras tot ce se putea scoate din folclor şi din cronici, creînd cultura modernă. Este de văzut ce se va putea spune acum despre el. Gherea e, fără îndoială, un maiorescian. Astea le-am spus şi în a mea Istorie a literaturii, cînd habar n-aveam de alte concepții. Reconsiderarea în spiritul marxist-leninist e foarte prețioasă”. În acei ani de indigență generalizată, G. Călinescu socoteşte de cuviință a lua apărarea colaboratorilor săi de la Institut în privința drepturilor băneşti: “Se va răspunde că noua salarizare a avut un rezultat profund dăunător cu privire la activitatea Institutului nostru. Deşi colaboratorii au arătat mult zel şi dezinteresare, majoritatea lor fiind încadrați cu jumătate de normă şi primind salarii cam de 200 lei lunar, nu am putut să-i constrîngem să execute, de pildă, o monografie serioasă ştiințifică în cîteva luni, pentru un salariu total de circa 1000 lei, cînd rapoarte produse de persoane străine asupra lucrărilor noastre sînt plătite de Academie cu aceeaşi sumă, cînd, într-un cuvînt, se remunerează mai mult referatul asupra unei lucrări decît lucrarea însăşi”. Să menționăm că cercetătorii Institutului precum Ovidiu Papadima, Iuliana Fischer, Valeriu Ciobanu, Ion Chițimia şi, nu în ultimul rînd, Dinu Pillat treceau în ochii “organelor” drept “elemente care nu au nimic în comun cu doctrina marxist-leninistă şi cu linia generală a Partidului” sau, pe scurt, “elemente duşmănoase”. În aceeaşi ordine răzbate ciuda directorului împotriva directorului adjunct pe care a fost obligat a-l accepta, ultramarxizantul M. Novicov, al cărui loc “nu este în Institut, nici ca pregătire, nici ca atitudine”: “(G. C.) a declarat că, pentru fiecare om din institut, care munceşte şi este corect, va lupta ca să-l apere, iar dacă prof. Novicov îndrăzneşte să treacă peste voința lui, îşi va da demisia, fie că e vorba de personalul ştiințific, fie de cel administrativ”. O manieră de “demisie” a fost de altminteri şi întreruperea, repetată, a colaborării Călinescului la Contemporanul, unde căpătase o rubrică. Un alt punct nevralgic al conştiinței sale îl produc piedicile pe care le întîmpină pentru a putea pleca peste hotarele “lagărului socialist”: “Acad. G. CĂLINESCU este foarte supărat de faptul că nu i s-a respectat dorința de a pleca în străinătate, cum, de altfel, i s-a promis, şi că alți academicieni ca TUDOR VIANU şi AL. ROSETTI, au avut ocazia să plece în ultima vreme”. Cînd soseşte la locuința sa, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, o echipă de filmare, excedat de neplăcerile pe care le suportă în lanț, G. Călinescu a alungat-o, strigînd “înfiorător” soției sale: “Afară! Dă-i afară pe toți!” Creatorului continuu opresat nu-i ardea de astfel de onoruri factice. După cum acesta se arată stupefiat de felul în care a decurs omagierea lui Arghezi, devenit octogenar în acelaşi an, la Ateneul Român. Polemistul reprimat se dezlănțuie: “Mă mir că s-au tolerat exhibiții caraghioase. Bogza, de pildă, ca un clovn de circ s-a repezit la Arghezi în timpul şedinței şi i-a pupat mîna. Nu-ți mai spun că tocmai Vianu nu era indicat să facă elogiul lui Arghezi, căci toată lumea ştie că Arghezi l-a batjocorit într-o carte, numindu-l Tivianul. Apoi Zaharia Stancu n-avea ce căuta în prezidiu, căci ştim cu toți ce a scris Arghezi despre dînsul”. Iar cît priveşte “literatura nouă”, simplă glazură a regimului care impunea să fie adulat, se pronunță pe acelaşi ton vehement: “În altă ocazie, CĂLINESCU GH. a afirmat că el este printre puținii critici care pot da aprecieri literare la noi, că aşa-zisa critică tînără e pură moftologie, că se ridică scriitori care dau «maculatură» citînd astfel pe EUGEN BARBU, EUSEBIU CAMILAR, MARIA BANUŞ, CICERONE THEODORESCU”. Despre patronul de atunci al Uniunii Scriitorilor, izbucneşte fără frîu: “Călinescu s-a manifestat cu invective la adresa lui Mihai Beniuc, pe care-l acuza că «a frînat producția literară, din invidie», numindu-l textual: «o fiară care pîndeşte să nu iasă nimeni la lumină»”. Opinii scandaloase în contextul emiterii lor, pe care nu credem că le-am putea refuza…
N-am putea fi de acord în schimb cu o apreciere a lui I. Oprişan: “dosarul ca atare devine un act de reabilitare a omului şi operei de toate învinuirile (sau măcar de o bună parte a lor) ce i s-au adus în necunoaştere de cauză, imediat după decembrie 1989 şi continuă să i se mai aducă”. Una e una, alta e alta. Avem temeinice motive a crede că toți scriitorii noştri de-o anume relevanță din decursul comunismului s-au “bucurat” de atenția Securității şi că pînă şi înalții demnitari comunişti se spionau unul pe altul. Suspiciunea regimului inclusiv față de oamenii socotiți ai săi se pare că nu cunoştea limite. N-ar putea deveni automat o virtute pentru cel vizat descoperirea dosarului său de Securitate. Cineva a publicat recent un comentariu asupra urmăririi de către Securitate a lui Marin Preda, cu aerul triumfal că autorul Moromeților, cel atît de obedient față de regim în diverse feluri, ar fi fost astfel “mîntuit” de toate vinovățiile care, în mod firesc, i se pot pune în seamă. Subscriem însă întrutotul o considerație sintetică asupra lui G. Călinescu, sub semnătura harnicului, foarte merituosului cercetător în domeniul arcanelor literare care este I. Oprişan: “Punerea sa sub observație, inclusiv prin intercepții şi ascultări cu aparatură ultramodernă în interior, 24 de ore din 24, şi transformarea celor mai apropiați colaboratori în «surse» permanente de informare, îl aduc pe G. Călinescu în situația trăită de toți mucenicii neamului sub comunism, a nesiguranței zilei de mine”. Poate că s-ar fi putut vorbi şi de “nesiguranța” zilei prezente”… Cu toate inconsecvențele sale, “Divinul critic” aparține, netăgăduit, şirului lung de “mucenici” ai inumanei puteri comuniste. Un “mucenic” însă, într-un anume grad, benevol.

I. Oprişan, Asaltul cetății. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu,
Editura Saeculum I. O. , 2015, 592 p.


P.S. Îngădui-mi-se cîteva amintiri legate de G. Călinescu. L-am văzut prima oară cu prilejul conferinței despre Cehov pe care a ținut-o în sala de şedințe a Academiei, în toamna anului 1954. Student fiind al Şcolii de literatură, am avut alături de colegii mei, dar şi de Labiş, care, deşi isprăvise Şcoala în varianta ei “scurtă”, locuia în acelaşi cămin (obligatoriu) cu noi, de favoarea participării la eveniment. G. Călinescu stătea la intrare, într-o poză, de bună seamă ironică, de portar, cu brațele lipite de corp şi înclinîndu-se adînc în fața celor ce soseau. Dicția sa a fost cea cunoscută, cu înălțări acute ale vocii şi cu o gesticulație vizînd amploarea orizontului deschis de lectura textului consacrat autorului rus. Aflat alături de el, la prezidiu, M. Sadoveanu îi lua rînd pe rînd paginile spre a le rîndui gospodăreşte. Întorşi la cămin, Labiş ne-a istorisit o întîmplare nostimă. Într-o bună zi, împreună cu cîțiva tineri, a făcut un drum pînă-n fața casei Călinescului, care se afla în reparație. Întrucît recunoscuse prezența micului grup, gazda a ieşit afară cu un binoclu pe care l-a îndreptat asupra acestuia. Aşa, spre a marca, uriaşa distanță ce-i separa… Ultima oară l-am zărit pe G. Călinescu la începutul anului 1961, într-o dimineață rece şi mohorîtă, pe cînd traversa piața din fața Guvernului, pe atunci departe de traficul sufocant din prezent. Mergea spre Centru, în vreme ce eu mă mişcam în direcția contrară. Păşea lent, avînd paltonul descheiat peste pîntecele proeminent, prezentînd un facies aparte, gravat cu trăsături fine precum o mască ce atrăgea numaidecît atenția. Ochii îi erau obosiți şi parcă temători de lumină, cum ai unei păsări nocturne ieşite prea devreme din cuibul său. Nu l-am recunoscut la început. Abia după cîteva clipe mi-am dat seama cine era fascinantul trecător… I. Oprişan se ocupă în cartea d-sale mai sus comentată de o “sursă” prețioasă a Securității, cu numele de cod Ştefan Dragomirescu şi cu cel civil de George Muntean. Nu sînt surprins. George Muntean mi-a fost coleg la Şcoala de literatură, unde am urmat un singur trimestru, după care m-am pomenit exclus, declarat “duşman al poporului”, cu tam-tam-ul unei şedințe de “demascare”, după tipicul vremii, organizată, defel întîmplător, chiar în Ajunul Crăciunului. Aşa cum am scris în mai multe rînduri, culpa mea gravisimă consta în faptul de a-i fi vizitat pe Arghezi, la Mărțişor, şi pe fosta soție a lui E. Lovinescu, la sediul de odinioară al faimosului cenaclu. Rechizitoriul principal, bineînțeles pe un ton de necruțare maximă, a fost rostit de infamul Aurel Covaci, urmat îndată de George Muntean. Ambii au ținut a poza inițial drept “amici” ai tînărului puțin orientat în noul mediu în care ajunsese. Dar, aşa cum am constatat ulterior, țelul lor era să culeagă cu sîrg date incriminatorii privitoare la lecturile care mă atrăgeau şi mai cu seamă la scriitorii interbelici cu care doream ardent a lua legătura. La menționata şedință, şi-au dat arama pe față. Nu mă mir că junele de odinioară, cu apăsat aspect rural şi apucături neonorabile, pe nume George Muntean şi-a continuat “munca” aservită Securității în anii următori. Era pesemne un “cadru de nădejde”, nimerit foarte pentru a fi plantat în imediata apropiere a marelui Călinescu.