Misterele şi farmecul Bucureştilor

Doina Ruşti face parte din categoria rară a prozatorilor născuți, nu făcuți, ale căror cărți te iau mereu prin surprindere. Nicio carte a ei nu seamănă cu precedentele, fiecare aduce cu sine un drum nou în lumea ficțiunii, plin de surprize tematice şi stilistice. Şi totuşi, un element comun există în opera Doinei Ruşti. În toate romanele sale miza cade, aşa cum o cere chiar definiția genului, pe poveste şi personaj. Fie că îşi poartă acțiunea în zona faptului divers cotidian, în lumea postmodernității noastre hiperconectate la rețelele sociale şi la spațiul online, ori în anii de amurg ai feudalismului şi ai începuturilor timide ale modernizării, romanele Doinei Ruşti au drept caracteristică inconfundabilă coerența povestirii, firul narativ bine trasat, în jurul căruia gravitează toate elementele acțiunii, unitatea stilistică nu foarte uşor de realizat în condițiile în care contextul istoric şi social este diferit de la un roman la altul.
Manuscrisul fanariot, cel mai recent roman al Doinei Ruşti, nu doar că nu face excepție de la regulă, dar produce o mare surpriză chiar cititorilor familiarizați cu diversitatea stilistică şi tematică a acestei autoare imposibil de fixat în formule narative şi stilistice definitorii. Pornind de la o convenție destul de uzuală în lumea literaturii, găsirea unui document din altă epocă, prozatoarea reconstituie o întreagă lume a Bucureştilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, nu cu mult extinsă dincolo de actualul centru vechi, în care o vorbă spusă mai tare într-o curte era auzită în aproape tot oraşul, informațiile circulau cu viteza internetului de astăzi, transmise din gură în gură, chiar dacă, precum în jocul „telefonul fără fir” din copilăria noastră, acuratețea noutăților nu era mereu desăvârşită. Nu existau ziare, noroiul de pe străzi era cel ştiut din filmele lui Lucian Pintilie, printre turbanele turceşti se rătăceau tot mai multe chipie nemțeşti şi peruci europene, dansurile şi petrecerile erau la ordinea zilei, iar vestea lor s-a întins până la Stanbul, chiote, fum de grătar, miros de fecale şi de animale moarte, toate se amestecau în acest oraş al pierzaniei aflat la întretăierea marilor imperii. Marii boieri erau micii împărați ai unor curți personale, populate cu adevărate colonii de țigani-robi, asupra cărora aveau drept de viață şi de moarte, ca în filmul lui Radu Jude, Aferim. Pasiuni mari, şcoală puțină, heirupism social, trăncăneală fără cap şi coadă, pigmentată cu viziuni fantastice şi înfiorări mistice, acceptate cu seninătate de toată lumea într-o lume în care vrăjitoria era la fel de banală ca bucătăria. Tot ce mai lipsea pentru a zgudui din temelii viața acestui loc al contrastelor şi al fiestei fără sfârşit era o iubire imposibilă, inimaginabilă, irațională (ca toate iubirile), inacceptabilă pentru cutumele locului, precum cea dintre suditul (străinul, cel născut în afara Valahiei) Leun (pe adevăratul său nume Ioanis Milikopu, un „vlaş”, pornit din cartierul Cățol din Istanbul spre țara făgăduinței, cu o scrisoare de recomandare adresată însuşi domnitorului fanariot Nikos Mavros) şi țiganca Maiorca, fiica vrăjitoarei Tranca, proprietatea boierului Dan Braşoveanu Doicescu. În pofida faptului că în scurt timp Leun devine cel mai apreciat croitor din Bucureşti, ca urmare a unor aventuri rocamboleşti, dar şi a unor sublime dovezi de dragoste pentru Maiorca, el acceptă să devină, la rândul său, robul boierului Doicescu, doar pentru a se putea însura cu aleasa inimii lui. De fapt, Manuscrisul fanariot, cel în jurul căruia prozatoarea a brodat întreaga intrigă romanescă, este actul prin care omul liber se pune în slujba boierului ca urmare a căsătoriei sale cu o roabă a acestuia.
Dincolo de acțiunea propriu-zisă a cărții, care nu este lipsită de interes, Doina Ruşti realizează o excelentă frescă a Bucureştilor din alte timpuri, amestec de necunoscut, dar şi de familiar, cu străzi pe care le putem parcurge şi astăzi, dar şi cu un pitoresc pierdut în negura istoriei: „Străzile foşneau de fuste, iar răscrucile păreau înflorite de fesuri şi ilice, taclituri şi chipie nemțeşti, în toate culorile cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la plataginiul care scotea şiruri de lacrimi. Iar pe lângă culori mai erau şi parfumurile, căci nimeni nu ieşea prin oraş fără să-şi dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul şi liliacul erau printre cele mai scumpe. Turnate în pânzeturi, în căldările de săpun, pe macaturi, risipite la rădăcina părului şi trecute la subțiori, parfumurile arătau valoarea adevărată a oricărui bucureştean. Unii îşi frecau lingurile cu el, mai ales pe cele de lemn, care cu timpul deveneau la fel de mirositoare ca şi santalul.” (p. 55)
Înfățişând saga lui Leun şi a Maiorcăi, Doina Ruşti face din cititorul de azi martorul unor evenimente înregistrate în documente şi cronici care au marcat clipe importante în viața urbei: aducerea primului pian în capitală, marele incendiu, evocat în cântecele cu sonorități de manele ale epocii, epidemia de ciumă care a lovit din plin populația urbei. Fiecare clădire, fiecare colț de stradă, fiecare cartier din acest Bucureşti mitic sunt marcate de întâmplari, legende, superstiții imortalizate în cărți şi documente ale vremii, dar mai ales transformate în legende urbane, transmise de la părinți la copii. „Curând mahalaua Colței i se păru un refugiu pentru fugari, credință pe care Tilu o răspândi prin oraş, cu vremea alcătuind un adevărat corpus de superstiții. Lângă Podul lui Lascăr dorm disperările bărbaților îngroziți că-şi vor pierde nevasta, Lipscaniul e tapetat cu chemări, spre Radu-Vodă, în locul în care mai zac încă banii lui Szabolcs, sunt ademeniți acei oameni aflați în preajma unei victorii, iar în locul jelaniilor, la spânzurătoarea oraşului, în Obor, e suficient să faci doi trei paşi ca să-ți recapeți pofta de viață, căci strigătele disperate ale spânzuraților şi-ale rudelor lor au creat un fel de altar dedicat vieții. Acestea erau teoriile lui Tilu, care invadaseră oraşul, instaurându-se de-a lungul deceniilor drept cele mai răspândite legende.?
Citind romanul Doinei Ruşti nu ştii niciodată unde se termină faptul istoric şi unde începe legenda, unde se eclipsează realitatea consemnată în cronicile timpului şi de unde se întinde ficțiunea pură. Tonul egal al poveştii, utilizarea firească a lexicului din secolele trecute, cu multe cuvinte scoase din uz (poate n-ar fi fost rău ca la sfârşitul volumului să fie inclus şi un dicționar al termenilor de epocă), amestecul de realism şi fantastic, totul se amestecă într-o pastă epică bine închegată descriind o lume stranie, învăluită în fumul de ciubuc, dar şi de mujdei, al unui Bucureşti pe care îl simțim în sânge precum amintirile dintr-o trecută existență.
Bucureştiul Doinei Ruşti este cel dinaintea secolului care a dus la emanciparea definitivă de feudalism. Manuscrisul fanariot care dă titlul romanului este semnat de cei în cauză la data de 10 februarie 1796. Este sfârşitul secolului Luminilor (al căror spirit nu a atins defel acest colț de Europă) şi începutul secolului marilor revoluții ale lumii moderne. O lume românească stă să moară, fără ca acest lucru să se simtă în aerul timpului şi fără ca eroii ei să-şi imagineze că în numai câțiva ani nimic nu va mai semăna cu rosturile lumii lor ancestrale.
Prin splendidul său ciclu de cărți, Când moare o epocă, Dan Ciachir ne-a plimbat paşii prin Bucureştii anilor ’50-’60. Ioana Pârvulescu ne-a oferit şansa să ne trezim pe durata lecturii unei cărți superbe, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, locuitori ai Capitalei în perioada dintre cele două mari conflagrații ale secolului XX şi apoi, tot ea să retrăim frenezia modernistă a secolului al XIX-lea (În intimitatea secolului 19). Iată că o altă autoare contemporană, Doina Ruşti, face un pas şi mai în spate, teleportându-ne în lumea fascinantă a Bucureştilor din timpul domniilor fanariote. O istorie plină de farmec şi pitoresc se completează sub ochii noştri.
Romanul istoric Manuscrisul fanariot dă măsura talentului uneia dintre autoarele foarte importante ale anilor din urmă. Modestă, talentată, mereu originală, discretă, departe de reflectoarele vieții mondene, Doina Ruşti a devenit în chip natural o autoare de primul rând în biblioteca prozatorilor români de azi.