Toamna decanului

Apariția jurnalului lui Eugen Negrici, intitulat Sesiunea de toamnă, este o surpriză numai pe jumătate.
E adevărat că puțini ar fi văzut în profesorul Negrici (vânător împătimit, dar personalitate discretă în apariții publice) un diarist, fie şi unul nesistematic. Fragmentele date publicității în revista ARC, în 1994, atent selectate, dădeau mai degrabă impresia de experiment critic de comentare „în priză directă” a unei lecturi din Dino Buzzati, decât de însemnări zilnice, ținute după toate regulile genului. Apariția textului contrazice, iată, stereotipurile privind relația dintre psihologie şi scrierea subiectivă, ca şi convingerea – încă destul de răspândită – că suntem o literatură pudică, reticentă în a aborda genurile biograficului. Dacă şi un critic retractil, funciarmente neostentativ, ca Eugen Negrici ține şi publică un jurnal, înseamnă că suntem, pur şi simplu, o literatură normală. Măcar la acest capitol!
Totuşi, surpriza de care vorbeam nu e decât pe jumătate, întrucât şi Sesiunea de toamnă e un jurnal doar pe jumătate. Pe de-o parte, în chiar prima însemnare, datată 29 noiembrie 1975, diaristul declară: „Când nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul «de-a măştile», grijuliu doar în a aduce deasupra feței pe acelea care sugerează franchețea şi intimitatea.” Pe de alta, însemnările de dinainte de 1989 sunt, uneori, adnotate, din perspectiva prezentului, ca un semn că lui Eugen Negrici nu-i este suficientă autenticitatea frustă a jurnalului şi nici nu se împacă foarte bine cu obligativitatea devoalării aspectelor care țin de intimitate.
Formula sa pare, prin urmare, mai apropiată de cea a jurnalului (în) public, practicată de un Maurice Nadeau, decât de cea a jurnalului impudic, de tip Paul Léautaud sau, Doamne fereşte!, Anaïs Nin. Foarte puțin din intimitatea lui Eugen Negrici pătrunde în pagină: la drept vorbind, aproape nimic. Câteva scene de familie (una, memorabilă, în care casa Negrici primeşte vizita unui grup de scriitori condus de Marin Preda), scurte introspecții, mici detalii ale rutinei zilnice a criticului. În rest, numai chestiuni care pot fi făcute publice. Jurnalul devine un depozitar al reflecției criticului şi un spațiu al lucidității, care, până în 1989, a fost (cum spunea Ion D. Sîrbu) singura libertate a celor lipsiți de libertate.
Ca orice jurnal care se întinde înainte şi după 1989, mai ales când autorul este o personalitate de anvergură a literaturii noastre, lectura nu poate ocoli cezura instituită în percepția realității de către momentul prăbuşirii comunismului. Nici Sesiunea de toamnă nu face excepție, în pofida faptului că textul lui Eugen Negrici nu este un jurnal ținut sistematic, iar între notații se întind lungi intervale de tăcere. Elementul remarcabil care reiese din însemnări nu este, însă, consemnarea meticuloasă a absurdului cotidian de dinainte de ’89, ci egalitatea de umoare a diaristului. Mai bine zis, luciditatea cu care trece de la analiza absurdului comunist la cea a anomiei democratice. Anul 1989 a adus multe schimbări în viața lui Eugen Negrici – de la dispariția sufocantei cenzuri la mutarea la Bucureşti –, însă nu a produs acea alterare a personalității, pe care am putut-o constata la foarte mulți dintre noi. Rațiunea este instrumentul prin intermediul căruia se raportează la realitate, nu afectele. O anumită răceală profilactică poate fi decelată în însemnările sale, oricât de mult ar implica propria-i persoană. Nu avem aici un deficit de sensibilitate, ci un salutar refuz al sentimentalismului, care face atâtea ravagii în confesiunile mediocre.
Jurnalul nu conține detalii revelatoare despre viața intimă a celui care scrie, iar până în 1989 nici nu pare a fi ținut cu scopul de a fi dat publicității: ar fi fost, pur şi simplu, imposibil. Criticul rămâne critic, indiferent de tipul de text pe care îl practică la un moment dat. Nu escamotarea aspectelor inavuabile (ori a celor care, în eventualitatea descoperirii jurnalului de către Securitate, i-ar fi putut provoca neplăceri) este modalitatea favorită a diaristului. Nici parabolele cu care alții şi-au împodobit „disidența” nu îl atrag pe Eugen Negrici. Stilul său este reflecția transversală, radicală, şi ridicarea deasupra fenomenului. Critica regimului totalitar este implicită, însă cel care notează în aceste „caiete secrete” nu este preocupat de stilistica indimenticabilă a defilărilor, cozilor la lapte şi a străzilor în întuneric. Criticul se ridică deasupra momentului istoric, străvăzând în el doar o ipostază a unor atavisme naționale mai vechi, pe care comunismul sau democrația doar le-au stimulat să se manifeste: „1 august 1980. Sunt uimit de numărul în creştere al celor care se exprimă, pe urmele lui Ion Gheorghe, despre absența scrisului la daci, ca despre un fenomen subtil şi unic. Vom fi în curând mulțumiți, fericiți şi mândri cu cultura noastră precară şi, fireşte, cu ceea ce o explică: absența şcolilor şi a ştiutorilor de carte, dezinteresul general (remarcat de Cantemir), împărtăşit de biserică, domni, boieri, pentru ce înseamnă strădania intelectuală şi lumea miraculoasă a literelor. [...] Nu am avut tradiția scrisului – şi cultul prezervării scrisului. Şi câte nu ni s-au tras de aici, nouă, românilor, căci istoria e istoriografia.” Nu de „estetism” – citeşte: escamotarea culpabilă a realității – este, prin urmare, vorba aici, ci dimpotrivă, de o privire necomplezentă asupra totalitarismului românesc, în ce are el specific.
La fel este privită, de altfel, lumea (culturală) românească şi după 1989, după cum se poate observa dintr-o însemnare recentă: „ Decembrie 2009. Herta Müller – Premiul Nobel. Nobelul Hertei Müller a prins pe picior greşit societatea românească. Prea puțini dintre noi citiseră o carte de-a ei, dar cum se întâmplă de regulă, foarte mulți s-au grăbit să-şi dea cu părerea. Ce trist e că în loc să ne bucurăm că un cetățean al Europei, născut întâmplător pe aici, pe la noi şi crescut în creuzetul cultural românesc, a primit o asemenea distincție, ne-am pornit să emitem judecăți de doi bani şi de birt sătesc: că e a noastră, că nu e; că de ce ea, că de ce nu unul de-al nostru cu „escu” în coadă; că să ne mulțumească pentru suferința pe care i-am produs-o pentru că, iată, suferința e creatoare. Chiar suferința produsă de un regim opresiv, care, va să zică nu e chiar de aruncat şi nu e întru totul negativ dacă a făcut să apară un Nobel. Vechile complexe româneşti determinate de sentimentul vacuității şi al frustrării s-au activat brusc cu consecințe tragicomice.”
Să nu se înțeleagă, totuşi, că Eugen Negrici este un moralist încruntat, unul dintre acei profesionişti ai „sinistrozei naționale”, de care sunt pline ecranele patriei, în ultimii ani. E adevărat că nu oferă soluții la „răul național” pe care îl scrutează cu atâta sagacitate, dar nu i se poate tăgădui în nici un caz aderența la valorile româneşti autentice. Dau un exemplu rapid şi la îndemână. Chiar după fragmentul anterior citat, care developează spectrul aberant al reacțiilor publice româneşti de după Nobelul Hertei Müller, Eugen Negrici notează: „Despre Brâncuşi: niciodată ideea pură (în sens platonician) nu s-a corupt mai puțin prin formă.” Toată brâncuşiologia românească, mai veche sau mai recentă, nu a produs o explicație mai profundă şi mai sintetică a geniului sculptorului...
Mai sunt de menționat şi umorul şi plăcerea povestirii (sau, după caz, a evocării). Sesiunea de toamnă, lapidar şi fragmentar, cum este, are meritul de a ni-l reda pe Eugen Negrici aşa cum îl cunoaştem: senin, tonic, de o subtilă ironie, stăpânind arta formulărilor memorabile. Un timid, în fond, stânjenit – în lumea anomică în care trăim – de buna sa creştere, de familia de calitate în care s-a născut şi de educația pe care a primit-o în sânul ei, de ştiința sa de carte şi, mai ales, de luciditatea sa. Fermitatea cu care mânuieşte „bisturiul” textual este semnul unei mari iubiri dezamăgite: cea pentru literatura română, pentru breasla scriitoricească, pentru spiritul ei de corp (astăzi, cu desăvârşire pierdut): „Şochează numărul mare al celor ce se îmbulzesc să intre în Uniunea Scriitorilor şi care, în ultimii 5-6 ani, chiar reuşesc să o facă. Sunt sprijiniți de Asociațiile județene de scriitori devenite, şi din rațiuni umanitare (un supliment la pensie), din ce în ce mai permisive. Încropelile artistice ale pretendenților, finanțate din banii familiilor, sunt publicate în «edituri» de familie şi recenzate de «prieteni» de familie, implorați sau câştigați prin persuasiune. În anii din urmă, la Neptun, la Vila scriitorilor, ți-e aproape imposibil să recunoşti pe cineva. Cunoscuții, amicii de odinioară au îmbătrânit, ca şi tine, şi au devenit greu de reperat în mulțime. Camerele şi mesele au fost ocupate de noii «admişi» ori de inşi cu bani, rude îndepărtate ale scriitorilor sau de învârtiți de sezon. Lumea fascinantă a scriitorilor din alte vremuri mai poate fi doar evocată de cei câțiva supraviețuitori. Este ceea ce am şi făcut la cererea fiicei unui prieten scriitor, cu care am împărtăşit acelaşi soi de nostalgie.”
Spuneam de talentul de povestitor. Eugen Negrici are, în primul rând, ochi de prozator, atent la detaliul semnificativ. Reuşeşte, de pildă, să facă un personaj dintr-un Marin Preda care, pe parcursul unei lungi mese, la care participă şi alți scriitori, petrecute acasă la diarist, nu face decât trei lucruri: doarme, ia doi pumni de pastile şi mănâncă două cepe. Răstimp în care spune un banc şi rosteşte o singură replică: „Ce faceți, beliților? Mâncați, beți, de mine nu vă pasă”. Povestirea este formidabilă şi trădează afecțiunea secretă şi directă a lui Eugen Negrici pentru Preda, pe care nici nu-l ridică pe un piedestal encomiastic, nici nu-l coboară în trivialul cu iz de detractare. La fel apar în jurnal şi Marin Sorescu (una dintre prieteniile profunde ale lui Eugen Negrici, în faza sa craioveană), Nicolae Manolescu, Mircea Ciobanu. Criticul se simte bine, în epocă, printre spiritele care nu pactizează cu comunismul, chiar dacă nu fac neapărat mari gesturi de curaj civic. Măsura, echilibrul spiritual al diaristului îl feresc de tentația retranşării în tabăra celor care eroizează „rezistența prin cultură”, ca şi de ispita echivocă a baricadei celor care, după 1989, îşi reneagă valorile. A nu crede în relevanța politică şi socială a „rezistenței prin cultură” e una (şi e corect, din toate punctele de vedere), a nu crede în cultura română autentică, pur şi simplu, e o exagerare pe care Eugen Negrici nu o comite nici cu gândul. De altfel, cine a citit Literatura română sub comunism ştie că aşa stau lucrurile. Diaristul nu este un Procopius din Cezareea, care să nege în însemnările secrete ceea ce afirmă în istoria oficială.
Îmi place şi felul în care se văd, în Sesiunea de toamnă, cele două oraşe între care s-a împărțit viața criticului şi profesorului Eugen Negrici: Craiova, oraş în care a condus mulți ani, ca decan, Facultatea de Filologie, şi Bucureştii în care s-a întors după 1990, ca profesor la Litere şi reper critic național.
Craiova lui Eugen Negrici nu e, desigur, Heidelberg, însă nu e nici Isarlâkul ingratului Ion D. Sîrbu. E o lume mică, destul de primitivă, apăsată de griji materiale şi cu un mod de viață provincial. În ea, criticul are timp să crească, să se formeze, să mediteze la ceea ce-l preocupă şi să îşi construiască o operă recunoscută pe plan național. Diaristul nu trăieşte în Craiova troglodiților politici din nesfârşitele comitete de partid de odinioară, ci în cea a culturii, a bibliotecii, a refugiului unei catedre şi al unui apartament, în care spiritul se desfăşoară în voie.
Bucureştii, pe de altă parte, nu sunt nici ei reduşi la burtă-verzimea bubuitoare din anumite cartiere şi la mizeria orientală a unor străzi şi maidane de la margine. Profesorul Negrici e un vânător care, când nu se află în exercițiul funcțiunii, se plimbă îndelung însoțit de câinele Gandhi, care serveşte şi de ghid prin Capitală. Spectacolul pe care-l contemplă cel care scrie nu este, prin urmare, căutat. Pitorescul e intrinsec, ca şi umorul involuntar, categorie estetică pe care chiar Eugen Negrici a teoretizat-o (în Expresivitatea involuntară). Bucureştii, înainte de orice, sunt populați de umbrele marilor scriitori şi ale frumoaselor bătălii literare care, în deceniile al optulea şi al noulea, au menținut, în mare parte, literatura autentică departe de ghearele lungi ale propagandei de partid şi de stat.
Cu toate că nu e deloc complezent față de cultura şi de spiritul românesc, jurnalul lui Eugen Negrici este tonic prin raționalitate şi prin absența oricăror semne, oricât de mici, de exagerare, păcat în care cad inevitabil moraliştii noştri de serviciu. Însuşi titlul ales de autor trimite către o ambiguitate care face bine celor aflați, cum spune cronicarul, „în calea tuturor răutăților” (clişeu auto-măgulitor pe care mă mir că deconstrucțiile din jurnal îl ocolesc). „Sesiunea de toamnă”, în practica universitară pe care Eugen Negrici a servit-o o viață, este atât refugiul celor indolenți şi lipsiți de merit, cât şi şansa celor ghinionişti de a o lua de la capăt. Odată promovată, chiar şi în ceasul al doisprezecelea, studentul reintră în circuit, de la egal la egal cu colegii săi mai diligenți. Nu altfel stau lucrurile cu culturile şi națiunile şi, oricum am privi-o, România a fost deseori o fruntaşă a acestei „sesiuni de toamnă” a istoriei, prin intermediul căreia a luat-o de la capăt şi a revenit în „lumea bună”...
Scris cu fața către cititorul potențial, Sesiunea de toamnă este unul dintre cele mai bune jurnale din literatura noastră postbelică.