Alex Ştefănescu în oglindă

Mă gândesc să scriu ceva despre criticul literar Alexandru Ştefănescu. Aşa e frumos, ca o revistă de cultură să evoce, la momentele festive – în curând Alex Ştefănescu va împlini x ani – personalitățile domeniului.
De obicei, asemenea articole încep cu „l-am cunoscut pe X” şi continuă pe un ton nostalgic amintind momentele plăcute când ai hălăduit pe la Casele Scriitorilor ori, pe un ton dramatic, cum ați făptuit rezistența prin cultură etc.
Eu am, însă, un mare dezavantaj: nu l-am cunoscut personal pe Alex Ştefănescu. Am ratat şi momentul din primăvara trecută, când Gelu Ionescu împreună cu membrii cenaclului Atitudini, i-au dăruit criticului un molid pentru grădina sa de... pomi fructiferi!
În această situație, nu-mi rămâne decât să mă documentez din opera criticului. Am stabilit şi titlul evocării: „Alex Ştefănescu despre sine”. Cum arată Alex Ştefănescu în oglinda propriilor scrieri. Şi unde îl pot găsi mai deplin conturat decât în jurnalul său secret? (Alex Ştefănescu. Jurnal secret. Noi dezvăluiri, Bucureşti, Editura Corint, 2007)
Alex Ştefănescu este, proprio motu, cel mai important critic literar din țară, când nu e plecat în străinătate! (p. 23) De fapt, dacă e să folosim terminologia lui Răzvan Voncu, trebuie spus, plecat din „câmpul literar” al țării, că țara mai are şi câmp agricol, câmpii de „bătut câmpii” etc.
Gândind la „câmpul literar” îmi vin în minte scrierile lui Basarab Nicolescu despre „câmpurile fizicii cuantice” şi cele 88 tipuri de particule ce se manifestă în ele. Îmi este clar că particulele din „câmpul literar” există într-o baie, un flux de energie literară, dar ce fel de particulă literară o fi Alex Ştefănescu? Purtător de energie electrică nu pare a fi, căci nu electrizează şi nu magnetizează, nici măcar pe colegele de serviciu, după cum singur mărturiseşte, cu necaz. (p. 110) După înfățişare, ar putea fi purtător de sarcină gravitațională, dar aşa ceva nu poate exista într-un câmp spiritual precum literatura. Cred, mai degrabă, că Alex Ştefănescu e purtător de sarcină (energie) critică.
Având în vedere că „românul s-a născut poet”, Alex Ştefănescu nu putea face excepție. Dar, s-a transformat în critic literar din cauza remuşcărilor pentru farsa pe care i-a jucat-o naşului său literar, poetul Geo Dumitrescu, căruia i se prezentase (îi trimisese poezii) sub numele de Ioana Matei. (p. 112) Din acelaşi motiv e şi foarte aspru şi neîncrezător, mai ales față de poetesele aspirante la debut, cărora nu le acceptă avansurile. Cine ştie ce transsexual ori angajat al D.N.A. se ascunde sub... poeziile lor. (p. 75) Pentru a justifica însărcinarea (încărcarea) sa critică, face uneori aluzie şi la grămada de cărți pe care le-a citit şi le citeşte mereu (p. 47). Se poate, întrucât alte persoane menționează, drept cauză a aceluiaşi fenomen, căpițe de fân, clăi de grâu etc.
Fizica cuantică susține că energia se materializează la intersecția a două linii (fluxuri) energetice. Cum se materializează energia critică a lui Alex Ştefănescu? Muncind! Ne dezvăluie, el însuşi, dar nu ne deconspiră integral rețeta: „În România există mulți oameni inteligenți şi talentați (ca mine!), dar puțini sunt capabili să şi muncească”. (p. 80-81). „Noaptea, când nu mă vede nimeni, înmoi penița într-o călimară cu cerneală şi scriu un fel de A de mână, caligrafic, unul singur... Apoi sting lumina şi mă culc cu sentimentul că ziua n-a trecut degeaba”. (p. 83) Întrebarea este, cu ce alt flux energetic se intersectează energia critică a lui Alex Ştefănescu pentru ca A-urile nocturne să se transforme într-o carte precum „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)” de aproape 1200 pagini şi 3 kg greutate?
Caut în Jurnalul secret, dar nu prea găsesc, manifestări ale criticii literare, din partea autorului. Le-o fi consemnat în altă parte. În schimb, aflu, din belşug, manifestări de critică social-politică.
Dacă l-aş fi cunoscut personal pe Alex Ştefănescu, l-aş fi atenționat asupra efectelor neplăcute ale publicării criticii literar-politice. I-aş fi amintit despre exilarea poetului Publius Ovidius Naso, la Tomis, de către împăratul Octavian Augustus, despre trimiterea lui Soljenițân în gulag, de către Stalin, despre „literații” Canalului etc. N-a fost nevoie! A învățat pe propria... casă, devastată de „necunoscuți”, pe când el era preşedinte al Asociației de Sprijin pentru Emil Constantinescu (p. 77).
În ceea ce priveşte critica socială practicată de Alex Ştefănescu, m-a mirat adversitatea lui față de Ion Iliescu, întrucât păreau amândoi a fi urmaşi ai criticii sociale gheriste. Ulterior, m-am luminat: Ion Iliescu exercită o critică socială pe linia luptei de clasă, dar Alex Ştefănescu vizează individul şi generația. Iar sentințele sale nu seamănă cu cele ale Tribunalului poporului, ci amintesc de showurile occidentale. „Vârstnicului” şi conservatorului Alex Ştefănescu i se face frică atunci când constată că tinerii de la Casa Presei nu-i împărtăşesc valorile politice, nu-l admiră pe Emil Constantinescu, „ sunt blazați, insensibili, preocupați de ei înşişi. Au priviri goale. <...> Nici dacă ar trece pe coridor Ştefan cel Mare nu ar tresări cineva”. (p. 46-47) Îi lasă în pace, nu-i trimite la reeducare, cum ar face Ion Iliescu. „Vine, într-adevăr, o generație care nu se uită la cer decât atunci când se organizează focuri de artificii” (p. 176), prevede, cu resemnare, Alex Ştefănescu. Mai volitiv, Ion Iliescu îndeamnă tinerii să se uite doar la steaua cu cinci colțuri.
Dotat cu multă energie critică, Alex Ştefănescu are complexe şi reflexe de adevărat bărbat. Cu prefăcută modestie şi reală cochetărie, exprimă temerea că nu e prea aspectuos fizic, pentru a atrage atenția sexului frumos, dar speră şi chiar compensează cu reputația de critic literar. (p. 164) Suferă de pe urma insuccesului său (aparent) la femei. (p. 177) Nu e pasionat de football, dar mimează că e fan. (p. 154) Pe lângă episodicele munci fizice pentru întreținerea grădinii, face gimnastică de întreținere corporală. Se preface preocupat de „marcajele” vârstei, însă îşi face cunoscute, cu satisfacție, performanțele tinereşti. E mândru, când Andrei Pleşu îi spune „sunteți un termen de comparație incomod”, ca performanță sportivă. (p. 186) Ca un nou Barbă Albastră, Alex Ştefănescu pofteşte să monopolizeze admirația tuturor femeilor. „Pe toate cele trei miliarde de tipe de pe planetă le consider ale mele din principiu”, a scris el în Aspirina săracului. Motiv ca Ministerul Sănătății să se sesizeze că aspirina provoacă halucinații şi să decidă ca să se vândă, în farmacii, numai cu rețetă! Având provizii, Alex Ştefănescu a continuat să fabuleze: „M-ar lua cu asalt şi s-ar încăiera între ele numai să mă atingă”. Totul era, însă, doar un vis. Şi tot ca un bărbat adevărat, atunci când e dezamăgit de câte o frumoasă, Alex Ştefănescu se întoarce la... Domnița lui! Pasiunea lui secretă rămâne, totuşi, Carmen Muşat de la Observatorul Cultural, dacă ar fi să ne luăm după proverbul „cei care se tachinează, se iubesc”. O iubeşte în stilul indienilor americani, care atârnau scalpul dragului adversar, la gât.
Alex Ştefănescu este nu doar un bărbat adevărat ci, am putea spune, un om adevărat. Nu ca eroul lui Boris Polevoi, care fiind rănit şi neputându-se deplasa a mâncat furnici pentru a supraviețui şi a-şi apăra patria. Nu, ci ca un european, urmaş al Romei, condus de principiul „homo sum: humani nil a me alienum puto” (om sunt şi nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin). Pe înțelesul tuturor asta înseamnă „sunt un ghem de contradicții”. Ca şi alți semeni, Alex Ştefănescu validează, prin gândurile şi faptele sale, adevărul versului eminescian „Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic”.
Într-o vreme în care femeile umblă mai mult dezbrăcate (încălzirea globală!), Alex Ştefănescu le vrea îmbrăcate: „am visat o femeie îmbrăcată, ceea ce m-a tulburat foarte mult. De mult n-am mai văzut o femeie îmbrăcată”.
(p. 114)
Face ceea ce blamează la alții, dar îşi găseşte scuze. Pentru el e de neînțeles faptul că „milioane de oameni merg la cinematograf sau deschid televizorul ca să vadă aşa ceva”, nişte bazaconii, filme tâmpite! El are o motivare: „am făcut-o numai ca să mă documentez”. (p. 174)
E plin de bune intenții, nerealizate. Vrea să-i scrie preşedintelui Bush „şi să-l întreb dacă ştie ce cantități imense de prostie produce țara lui pentru consumul intern, dar şi pentru export. Faptul că asemenea filme se vând bine nu e o justificare”. Până la finalul Jurnalului nu i-a scris. Poate o face în volumul următor!
Este pentru o societate a concurenței, dar nu suportă ca cineva să fie mai abil decât el. „Vicleanul activist P.C.R. (Ion Iliescu) a mai păcălit încă o dată istoria”, notează el. (p. 184)
Toate aceste constatări sunt valabile, dacă luăm ad-litteram cele scrise de Alex Ştefănescu. Pentru că, trebuie să precizăm, Alex Ştefănescu este un maestru al echilibristicii verbale, al hiperbolizării, al ironiei, persiflării etc. Uneori nu e bine să-l iei în serios! Că altfel...
Afirmă că apreciază oamenii de valoare după numărul sticlelor cu suc de roşii conservat pe care le au în cămară. „Fără suc de roşii în cămară, nici Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici nu mi-ar părea atât de inteligenți”. (p. 61) Poți să-l crezi?
Declară că înțelege „de ce nemții fac din când în când câte o criză de nervi care zguduie planeta”. (p. 154) Norocul lui, că D. 217 nu are efect retroactiv!
Aproape că îşi doreşte ca „tinerii descreierați” care fac tărăboi pe plajă cu „trei vehicule apocaliptice”, „să calce din greşeală un vilegiaturist pentru că apoi ar fi pur şi simplu linşați. Cu plăcere aş lua parte la linşaj”. (p. 164) În realitate, spiritul critic al lui Alex Ştefănescu acționează în condiții similare celor descrise de George Coşbuc în poezia La oglindă. Cu ecranul calculatorului în față, Alex Ştefănescu se dovedeşte un abil spadasin informatic (al tastelor), luând lumea în răspăr şi pe sine odată cu lumea.
Alex Ştefănescu e un om cu un tonus psihic de invidiat, care se transmite şi cititorului. Se întristează rar, printre altele atunci când constată că agramații sunt mai numeroşi decât cei ce vorbesc şi scriu corect în limba română.
(p. 196) Îl înțeleg. E ca şi cum cineva ar strica uneltele unui meşter. I-aş spune că, de vină sunt şi unii dintre scriitori, care folosesc o gramatică proprie, alta decât cea învățată la şcoală, ori limbajul argotic, pentru a da, chipurile, expresivitate limbii. Pe de altă parte, nu spun oare ei, filologii, că poporul dă formă limbii? Şi că limba română s-a format din latina vulgară (populară), nu din latina cultă? Dar nu i-o spun ca să nu facă depresie!
Privind în oglinda Jurnalului secret, m-am convins că, sub învelişul impunător, dominant, posomorât şi grav al lui Alex Ştefănescu, similar decorurilor operelor lui Wagner, cu subiecte din mitologia germană, se ascunde un spirit sensibil şi delicat, amuzant şi fermecător, ca o melodie de Mozart.