Cronica traducerilor
Rodica Grigore

Barbarie şi / sau civilizație

Articol publicat în ediția Viața Românească 11 / 2015

Apărut în anul 1980 şi inclus de către Penguin Books, în 2003, după ce autorul său, J.M. Coetzee, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în prestigioasa serie intitulată „Great Books of the 20th Century”, romanul Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians) a fost privit drept o veritabilă capodoperă, comparat cu mari romane ale modernității, plasat în descendența prozei lui Franz Kafka şi transpus muzical, în 2005, în opera purtând acelaşi titlu, a compozitorului Philip Glass.
Creația componistică a lui Glass stă sub semnul minimalismului, iar minimalismul, de astă dată cel literar, reprezintă unul dintre punctele esențiale ale cărții lui Coetzee, mai precis elementul de natură să contribuie în mod definitoriu la descifrarea sensurilor unui roman tulburător, care, aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazul operei scriitorului de origine sud-africană, spune mult şi multe despre condiția umană.
Pretextul narativ de la care porneşte totul este sosirea, într-un fort îndepărtat al unui Imperiu care nu va fi niciodată individualizat, a colonelului Joll, adept al celor mai brutale metode de conducere: „Colonelul Joll vine de la Biroul Trei, le spun. Biroul Trei este cea mai importantă diviziune a Gărzii Civile de astăzi. Mă rog, asta ajunge la noi, prin zvonuri care vin dinspre Capitală şi care nu mai sunt de mult de actualitate.” Previzibil, Joll va intra într-un mocnit conflict cu Magistratul – cel care e şi vocea narativă a acestui text –, adept al conviețuirii paşnice cu barbarii care trăiesc dincolo de granițele Imperiului şi care vin doar din când în când în oraş, în principal pentru mici schimburi comerciale. Numai că, dat fiind faptul că Joll deține informații – sau cel puțin aşa afirmă... – cu privire la un posibil viitor atac al acestor barbari asupra micii aşezări de frontieră, se ia decizia cercetării amănunțite a câtorva barbari capturați la marginea deşertului. Iar cercetare amănunțită înseamnă, pentru colonelul Joll, convins că doar suferința şi durerea celui anchetat pot duce la adevăr, tortura. La capătul căreia sunt obținute nişte aşa-zise informații de la bieții nefericiți gata să spună orice doar ca să scape de calvarul şi umilințele la care erau supuşi.
Devine clar, încă din acest punct că, dacă In the Heart of the Contry (1977), cartea sa anterioară, Coetzee avea în vedere tensiunile interrasiale din Africa de Sud, tratând totul într-o manieră care pe drept cuvânt a fost numită de o parte a criticii „de-a dreptul faulkneriană”, în Aşteptându-i pe barbari (text foarte frumos şi adecvat transpus în limba română de Michaela Niculescu) scriitorul depăşeşte aceste condiționări care țineau de universul țării natale şi al tuturor problemelor ei, pentru a spune câteva adevăruri general valabile. Timpul şi locul nu sunt, tocmai de aceea, clar definite, Coetzee reuşind să atingă, în acest fel, necesara detaşare estetică față de subiectul abordat. Va rezulta, aşadar, un soi de fabulă realistă sau de alegorie metatextuală plină de simboluri ale căror semnificații trebuie decodificate cu atenție. Pentru că, deşi Imperiul pare oarecum fabulos, detaliile cu privire la viața de zi cu zi şi mai cu seamă la metodele colonelului Joll sunt prezentate în cheie realistă, fără menajamente pentru eventualele sensibilități ale cititorului doritor de proză calofilă. Apoi, deşi e clar contrastul colonel şi Magistrat, autorul evită idealizarea. Cu toate că Joll e un ticălos prin excelență, Magistratul nu e făcut nici o clipă să pară vreun erou romantic, gata să lupte pentru drepturile celor sărmani şi chinuiți. E doar un om care vrea să reuşească să-şi mențină echilibrul unei existențe comode şi fără prea mari complicații.
Dar, după cum ştie Coetzee să sublinieze la tot pasul, fiind magistrat – şi încă Magistratul oraşului – rămâne, în orice condiții, în primul rând om. El devine, astfel, atât ochiul care înregistrează tot ceea ce se petrece în oraşul până atunci liniştit, cât şi glasul care povesteşte, asumându-şi, pe alocuri, puncte de vedere pe care cititorul le recunoaşte ca fiind, în mai mare sau mai mică măsură, ale lui Coetzee însuşi. Sigur că înfruntarea la început surdă, iar apoi vădită dintre Magistrat şi Joll reprezintă ciocnirea a două moduri de a înțelege autoritatea şi se transformă, pe nesimțite, într-o veritabilă dramă a asumării şi practicării guvernării. Dar, dincolo de acest nivel extrem de evident, autorul mai accentuează unul, poate chiar mai important – implicat în titlul însuşi al cărții, ce preia un celebru vers al poetului Konstantinos Kavafis. E vorba, evident, despre contrastul dintre barbarie şi civilizație, iar aici trebuie să avem în vedere permanentele trimiteri livreşti subtextuale pe care le face Coetzee, câtă vreme el ştie foarte bine că aceasta e marea temă a teatrului grec clasic şi, deopotrivă, a filosofiei antice. Numai că, în această carte, autorul are grijă să demonstreze modul în care, în epoca noastră, barbaria a devenit tocmai apanajul aşa zisei civilizații, în vreme ce adevărații barbari – iar aici sunt evidente influențe venite pe filiera gândirii lui Rousseau şi a imaginii nobilului sălbatic descris de acesta – sunt lipsiți de apărare în fața metodelor de tortură imaginate cu o plăcere sadică de reprezentanții unei puteri exercitate fără milă şi fără vreo urmă de rațiune.
Cu toate că barbarii capturați de Joll sunt inofensivi, iar Magistratul susține nu o dată acest lucru, ei vor fi tratați cu o inimaginabilă cruzime, iar o tânără chinuită de oamenii lui Joll rămâne în urma grupului, din cauză că suferințele pe care le îndurase o lăsaseră aproape fără vedere. Magistratul decide să o primească în casa lui, iar ulterior, după o relație pe care nici el însuşi nu şi-o poate explica până la capăt pe care o are cu fata, încearcă să o ducă acasă, la tribul ei. În acest scop va întreprinde o călătorie extrem de dificilă prin deşert, iar proza lui Coetzee atinge, în acest punct al cărții, limpezimi nebănuite şi o profunzime cum rar întâlnim în literatura contemporană. Numai că, la întoarcere, Magistratul este acuzat de pactizare cu duşmanul şi de trădare, fiind arestat şi supus el însuşi interogatoriilor şi torturii imaginate de sceleratul Joll. Dar, pentru ca fabula construită de Coetzee să-şi atingă toate scopurile, la puțin timp după aceea, Joll decide să pornească într-o expediție în deşert pentru a-i învinge definitiv pe barbari. Numai că aceştia se folosesc de toate atuurile locului şi, fără să lupte propriu-zis cu reprezentanții civilizației, îi înving pe aceştia fără drept de apel, pur şi simplu atrăgându-i în deşert, apoi dispărând şi lăsându-i acolo, pradă caniculei, foamei şi setei. Recunoscându-şi înfrângerea, Joll lasă oraşul sub jurisdicția aceluiaşi Magistrat, în aşteptarea atacului decisiv al barbarilor. Care, consideră mai toată lumea, urmează să aibă loc. Sau, poate, sugerează autorul, nu se va produce niciodată, amenințarea aceasta fiind creată de imaginația omului civilizat pentru a-şi justifica violența şi dorința irepresibilă de dominație...
Veritabilă incursiune în acea „inimă a întunericului” ce se găseşte în cadrul societăților civilizate şi avansate, amară alegorie a existenței şi a relațiilor de putere, a luptei surde pentru supremație între rase şi indivizi? Romanul lui Coetzee a fost citit în aceste feluri, iar sensurile i-au fost explicate în cele mai diferite moduri cu putință, în funcție de drumul urmat de exegeții care s-au apropiat, întotdeauna fascinați, de acest text. Interesant e, însă, mai ales modul în care scriitorul îşi construieşte personajele şi în care creionează conflictul dintre ele. În vreme ce Magistratul vrea cu disperare să înțeleagă, Joll alege doar să acționeze fără să țină seama de nimic, ignorând în primul rând elementara rațiune şi minima umanitate şi compasiune față de semeni. El vrea doar confirmări ale acuzațiilor pe care le formulează aprioric, nicidecum să descopere adevărul pe care Magistratul îl caută uneori cu disperare. Loialitatea față de Imperiu (pe care realmente o are Magistratul la început) se va schimba, astfel, treptat, în dorința de a impune un regim corect şi de a face față violenței dezlănțuite de Joll. Ajuns el însuşi, în clipa când e acuzat şi întemnițat de propriii săi oameni, la stadiul / statutul de erou căzut, Magistratul îşi înțelege atât limitele umane, cât şi puterea de a îndura tortura, păstrând, în acest fel, ceea e era mai important: capacitatea de a rămâne, în orice condiții, o ființă umană, iar nu un barbar, aşa cum, cu toate că nu ar putea recunoaşte vreodată, este însuşi Joll... Magistratul trăieşte revelația trezirii la viață a propriei conştiințe şi străbate în foarte scurt timp drumul de la acceptarea tacită la revolta hotărâtă şi de la complacerea într-un regim comod la asumarea responsabilității pentru propriul destin, dar şi pentru suferințele celorlalți.
Considerat, imediat după apariție, de către unii exegeți, un exemplu desăvârşit de fantezie plină de note de realism social dublat de un simbolism accentuat alegoric, romanul acesta necesită o lectură raportată, fiind evidentă încă de pe acum tendința livresc-metatextuală pe care o vom regăsi şi în creații ulterioare ale lui Coetzee. Astfel, ținând seama de o serie de asemănări în privința atitudinii reprezentanților Statului față de oamenii obişnuiți, Aşteptându-i pe barbari poate sta oricând alături de Suflete moarte, de Gogol, numai că textul lui Coetzee e mai îndrăzneț, depăşind nivelul absurdității instituțiilor oficiale prezentate de scriitorul rus. Nu putem, apoi, să pierdem din vedere apropierile de celebre distopii ale secolului XX, O mie nouă sute optzeci şi patru, de Orwell fiind exemplul prin excelență în acest sens, mai cu seamă din punctul de vedere al strategiilor puterii politice (sau de orice alt fel), şi nici de strategiile lui Mihail Bulgakov din Maestrul şi Margareta, câtă vreme şi Coetzee evaluează, chiar dacă o face cu mijloace diferite, aceleaşi ipocrizii şi subterfugii ale unui aparat oficial ce refuză să țină seama de nevoile reale ale oamenilor pe care îi coordonează. Imaginea barbarilor devine, din toate aceste puncte de vedere, nu doar o excelentă soluție estetică de final, ci şi conştientizarea faptului că, în contextul provocărilor contemporaneității doar aşa zis civilizate, oamenii aceştia nu doar că par, ci chiar sunt, vorba lui Kavafis, o soluție...

J. M. Coetzee, Aşteptându-i pe barbari. Traducere de Michaela Niculescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2014