Tăcute vieți de doamne şi domnițe

În mod sigur, nu vrem să-l copiem pe Constantin Gane. Nici măcar să-l parafrazăm. Nu ne îngăduim un asemenea ultragiu. Nici măcar ca fantezie. (NOTĂ: Permiteți-mi să reamintesc succint biografia fabuloasă, din păcate, încheiată tragic, a acestui coborâtor din vechea familie a Găneştilor. Constantin Gane (1885–1962), prozator şi memorialist, s-a născut la Botoşani şi a făcut studii de drept în Germania, la Rostock, unde şi-a luat doctoratul, în 1910. După întoarcerea în țară, lucrează vreme de cincisprezece ani ca avocat la Botoşani şi Bucureşti. Se înscrie, în 1913, ca voluntar în campania militară din Bulgaria, apoi luptă în trupele române din Primul Război Mondial. Publică proză (îndeosebi cu subiect istoric), articole, note şi cronici, corespondență, însemnări de călătorie, piese de teatru, fragmente de roman, în revistele vremii (Epoca, Universul literar, Curentul, Convorbiri literare, Revista Fundațiilor Regale etc.). Ține numeroase conferințe şi are, între 1929 şi 1937, o serie de intervenții radiofonice pe teme istorice, culturale şi literare. În 1934, devine membru al Societății Scriitorilor Români. Între anii 1940 şi 1941, ca ambasador al României la Atena, pledează pentru drepturile românilor macedoneni. Condamnat de regimul comunist în 1949, moare în închisoarea din Aiud, după 13 ani de detenție, în 1962(sic!), la vârsta de 77 de ani. A fost aruncat într-o groapă comună!!)… Iată de ce, din respect pentru autorul unei splendide şi celebre cărți (1932-1939), nu ne permitem cumva vreo vexațiune. Ci doar inventăm o coincidență, la modul serios, întru folosul Frumosului.
Voința elegantă a apropoului nostru se îndreaptă către două artiste contemporane, două doamne ale picturii (n.n. nu în sensul atât de uzitat de presa encomiastică: „Doamna muzicii populare”, „Doamna scenei româneşti” etc.!). Două doamne. Pur şi simplu. Simple. A căror viață discretă şi prezență tăcută în lumea artelor – lipsită de exploziile flamboaiante şi carnavaleşti din alte cazuri – merită subliniate, fiindcă sunt întâmplări din ce în ce mai rare în aceste vremuri foarte nesigure pentru modestie.
Letiția Oprişan vine din demultul contemporan. Face parte din promoția ’67 a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, secția Pictură, clasa maestrului Alexandru Ciucurencu. O generație care s-a sărbătorit acum doi ani, la Galeria Dialog, prin expoziția „Cărările unor vocații” şi din care, pe lângă criticul de artă Ruxandra Garofeanu, fac parte nume cunoscute ale picturii contemporane: Ilie Boca, Vasile Chinschi, Ilie Cioartă, Dan Cioca, Vasile Craioveanu, Cornelia Victoria Dedu, Eugen Holban, Aurelia Matei, Costin Neamțu, Dan Horațiu Panait, Liviu Stoicoviciu, Angela Tomaselli şi, bineînțeles, Letiția Oprişan. Fără absolut nici un parti-pris, dacă dădeai roată cu privirea pe cele trei laturi cu simeze – unde era expusă o parte din pictura contemporană cu o bună parte din ea compusă, nu ştiu de ce, din lucrări în tonuri închise, sumbre, reci, pâcloase, aproape posace – era imposibil să nu te opreşti la tablourile Letiției Oprişan.
Erau compoziții dinamice, forme atrăgătoare, ectoplasme spectaculoase, dar, mai ales, o cromatică amețitoare, dezvoltând subliminal o stare de alegrețe parcă neconformă cu media de vârstă a autorilor (spre 70 de ani, toți!), o stare însoțită de o senzație de vitalitate reconfortantă. (NOTĂ: Într-un dialog de mai târziu, artista îmi mărturisea că se simțea un pic stingheră în acea vecinătate şi că, atunci când, în întrebările lor, colegii abia puteau să-şi camufleze invidia, era obligată să le răspundă simplu: Aşa văd eu lumea!!). Recurgând la o sinecdocă, culoarea Letiției Oprişan, fiindcă vorbim deja de o „culoare Oprişan”, prin amestecuri de nuanțe particulare, aproape secrete (de pildă, roşul dedus din vermillion, albastrul coborât din sineală sau verdele chimic transparent!), trebuie decriptată nu doar ca un gest de cutezanță, de originalitate, de sfidare a conveniențelor – devenită la rigoare chiar o manieră a ei personală, uşor de recunoscut imediat într-un grup expozițional – dar şi ca un „manifest” vizual al unei tinereți vitaliste „în formă continuată”(!). Un pariu câştigat în fiecare moment, pentru că în fiecare moment artista se bucură de el (ca o prelungire în afară a stării ei interioare, Letiția Oprişan îşi însoțeşte vorba cu un zâmbet limpede sau un râs sănătos, destins, senin!).
Alteori, ea intră cu temele sale în istorie, fascinată de magia timpului, ca într-un „banchet intelectual” – cum bine subliniază cineva – pe care nu doar că-l organizează meticulos, cu grijă, ca o gazdă atentă, dar şi participă la el, se include singură în turbionul dezlănțuit al sărbătorii. Căci nu e nimic prezumțios în a fi o parte a festinului. Viziunea sa asupra istoriei (cu accente exotic-orientale câteodată, provocatoare şi enigmatice!) – preponderent constituită în tuşe solare, deschise, atrăgătoare – este, de fapt, eroul principal al fiecărei narațiuni nu lipsite pe alocuri de onirism, pe care o exprimă fiecare tablou.
Este, de fapt, istoria ei, a artistei. A Letiției Oprişan. Istoria călătoriilor artei sale. Fiindcă lucrările ei se găsesc în colecții particulare din țară (Medgidia, Fălticeni – colecția Casei memoriale Ion Irimescu, Botosani – colecția Casei memoriale Mihai Eminescu, Bucureşti – colecția Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeele de Arta din Bacău, Botoşani, Rm. Vâlcea, Tulcea, Blaj şi Chişinau, colecția Comitetului Județean de Cultură Bacău şi Deva, colecția Casei Memoriale George Enescu din Tescani, colecția Centrului Cultural Național din Mogoşoaia, colecția Parlamentului României din Bucureşti) şi din străinătate (Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania, Belgia, Canada, Australia, Japonia, Norvegia, Olanda, Suedia şi Consiliul Municipal din Collioure, comună din străvechea regiune Roussillon, din Pirineii Orientali). Şi istoria călătoriilor ei, fiindcă a călătorit, spre documentare şi studii (ca membru UAP şi al Asociației Internaționale a Artiştilor Profesionişti), în Germania, în Cehia, în Asia Mică, în Italia, în Canada, în Spania, în Franța.
Într-un text mai vechi, intitulat „Republica Revolta Superioară: Letiția Oprişan – revolta culorii”, scriam: „(…)Mai întâi, se poate defini o componentă nervoasă, extrem de energică a spiritului său creator, nu numai în teme, ci şi la nivelul tehnicii. Ductul e rapid, neîndurător, aproape duşmănos, iritant, castrator şi tăios. Mâna nu bâjbâie. Intuiția nu se împleticeşte. (…)Apoi, survine dezmățul cromatic. Revolta culorii. Fiecare pată (chiar există o sumedenie de pete, care îndulcesc impresia de coroziv a ductului!) se dezvoltă autonom, liberă, se lățeste în spatele formei – uneori, deloc de condamnat de deliberat, de imprecisă! – şi devine ea însăşi trop. Şi se transformă într-o figură narativă. Doar ea, culoarea, priveşte – în răspăr, bineînțeles, nici nu se poate altfel! – miturile personale ale Letiției Oprişan (…).”
De curând, însă artista a îndrăznit să facă publică într-o primă expoziție (fără îndoială că vor urma şi altele!) o altă prelungire a talentului său (din care deținea „probe” vechi de peste 40 de ani!!). Grafica. În tuş, peniță sau marker. Desenul fantast, cu aderențe onirice şi titluri incitante. Crochiuri sur-le-champ agrementate în unele cazuri de câte o pată de culoare şocantă (care nu parazitează eboşa, nu o anihilează, ci o alimentează cu noi înțelesuri, o îmbogățeşte semantic, dezvoltând alte paradigme conexe, uneori chiar derutante). Sau eresuri complicate – coşmaruri ori revelații – pe care artista, dând la o parte crusta rutinei şi degroşând realitatea, le descoperă şi le nutreşte cu o precizie alarmantă, având în vedere aura de quietudine şi blândețe pe care o răspândeşte în jurul său.
Nimic nu e sigur la un artist. Evoluția artei sale este impredictibilă. De aceea, s-ar putea ca această nouă direcție să fie tot atât de benefică şi prolifică precum cea „policromă”. Un lucru însă e sigur: acest ciclu este atât ebuliția unei disponibilități care a stat ascunsă multă vreme (camuflată poate de aventurismul explorator al culorilor artistei!), dar şi dovada unui talent autentic, certificat şi legitim. Fiindcă un pictor este, mai întâi de toate, un desenator.
Gabriela Ricşan este absolventă a Institutului de Arte Plastice „N.Grigorescu”, secția Scenografie, în 1974. Are o experiență prodigioasă în domeniul acesta, participând la realizarea decorurilor şi costumelor a peste 30 de filme şi spectacole de teatru, eforturile şi profesionalismul ei fiind încununate cu Premiul la Festivalul de film de la Milano (2003), pentru costumele din pelicula „Straigtht into darkness”[2002], în regia lui Jeff Burr. Apoi, înspre anii ’90 – de ce oare scenografii se dedau picturii, la un moment dat? – s-a aşezat în fața şevaletului. Şi n-a mai plecat de acolo. După trei decenii de scenografie, ea a lăsat să precumpănească ceea ce era, de fapt, ascuns în străfundurile sale sufleteşti, harul de pictor. Aşa se face că lucrările ei sunt prezente în colecții particulare din țara şi din S.U.A, Olanda, Franța, Anglia, Italia, Elveția, Belgia, Brazilia, Venezuela, Sudan, Japonia.
Pictura Gabrielei Ricşan este în egală măsură un act de creație, dar şi de descoperire, de cercetare aproape ştiințifică. Ea cercetează detaliul şi-l descrie cu acribia unui savant. Un savant al ştiinței aşezării lucrurilor, în raport de perfecțiune (deci, din acest punct de vedere, vom vedea că ea rămâne tributară unei viziuni scenografice!). Pahare, ceşti, lingurițe, ceainice ori chiupuri (vase orientale din care se toarna ceaiuri ori licori dulci…!), cupe, ibrice, fructiere, sfeşnice, tăvi de cupru ori de argint, amfore, mese, scaune-stil, oglinzi etc. – adică genul de logistică artizanală ce suscită de sute de ani interesul consignațiilor şi, pe care, de pildă, vecinii noştri de lume, mai proaspeți, americanii, care nu calculează istoria decât de 200 de ani încoace, le numesc „antichități” (ca fapt divers, periuța de dinți este pentru ei un obiect de cult arheologic!), ca să nu mai vorbim de draperiile grele, fețele de masă în fir de aur, precum şi fundalul tablourilor, descris nu întâmplător, dincolo de tăieturile ferestrelor ogivale sau gotice, al unor oraşe feerice scufundate, de rezonanță cert venețiană sau de burguri medievale hieratizate forțat – toate aceste obiecte, situații de scenă şi compoziții factuale fac ce fac şi ne întorc tot timpul către natura dintâi a artistei. Ea este, primordial, un vizionar al lucrurilor. Cărora le caută genealogii, le zgârie crusta aristocratică, le scormoneşte trecutul, tocmai pentru că ele fac parte din aşezarea şi pregătirea unei ceremonii aproape heraldice (dar şi nostalgice!) întru întoarcerea la armonia originară. O ceremonie chiar dacă – aşa merg lucrurile astăzi! – butaforică.
Ar mai fi, apoi, portretele. Sunt uimitoare prin precizia lor şi prin contrapunerea culorii (n.n. despre cromatica tablourilor sale nu se poate spune decât că ea presupune originalitatea absolută privind nuanțele de galben-paille, roşu stins sau verde-pal (uşor sepulcral!) şi că ar merita un capitol aparte în studiul picturii Gabrielei Ricşan!). Am văzut, de pildă, în cea mai recentă expoziție a artistei, o serie de portrete ale unui personaj feminin de o frumusețe tulburătoare, realizate într-o succesiune apropiată de cea a fotogramelor dintr-un film. Fiecare cu altă atitudine. Cu altă stare. Cu altă profunzime. Cu altă duioşie. Ba chiar şi cu un soi de patetism al pudorii nerăzvrătite.
Şi, în fine, obsesia în peisaje, frumoasă şi impenitentă ca un viciu plăcut, halucinant, pentru maci (pe care i-am mai văzut şi acum şapte ani, într-o altă expoziție). Despre acest subiect, scriam atunci, într-un text intitulat „Test de anduranță pentru maci”, aşa: „Sunt peste tot. Unde te întorci, unde te uiți, dai peste ei. Parcă se învârte într-o lume a papaveraceelor. Macul semnifică atât căldura senzuală a soarelui de vară, cât şi pierderea de sine, narcoza (deh, sămânța!). Aşa cum ştim, zeiței Demeter i se dăruieşte un mac, ceea ce reprezintă puterea somnului, neantul (chiar şi provizoriu!). Câmpurile de maci acoperă de multe ori mormintele eroilor care cer să nu fie lăsați uitării. O formă de terapie a memoriei. De asemenea, curios, există în spațiul lingvistic slav o expresie, „a rămâne în mac”, adică „a rămâne fată bătrână”. Macii Gabrielei Ricşan au o densitate tenace. Sunt pretutindeni. Câmpuri întregi, când liniştite, când învolburate, sunt pătate de sângele lor.” Nec plus ultra!
Totodată, aş remarca faptul că tablourile artistei descriu însuşi felul de a fi al omului Gabriela Ricşan. Modest, discret, decent, sfios, delicat, domol, cu astâmpăr, fără stridențe sau ieşiri fulminante la reflector, ci perfect drapat în consensul (cum spuneam, din ce în ce mai rar!) al cumințeniei şi echilibrului, al distanței prudentissime față de zgomotul vitriolant şi cacofoniile specifice vieții de pe malurile Dâmboviței. Este, de fapt, visul artistei de a nu sfida excelența cu orice preț şi de a evita tripotajul în artă şi în viață. Vis care i se împlineşte.