Cronica filmului
Călin Stănculescu
Aferim de Radu Jude concurează la Oscar
Articol publicat în ediția Viața Românească 11 / 2015
Deținător al celor mai importante premii obținute de cinematografia românească în acest an (Ursul de argint pentru regie la Berlinală, Trofeul Lisabona pentru cel mai bun film de lungmetraj şi Premiul Bayard d’Or pentru imagine obținut de operatorul Marius Panduru, la Festivalul de la Namur) road movie-ul semnat de Radu Jude a fost propus pentru a concura şi la secțiunea cel mai bun film străin din competiția mult mediatizatelor premii Oscar.
Povestea evocată de filmul Aferim este scrisă de regizor în colaborare cu Florin Lăzărescu, sub îndrumarea consultantului istoric Constanța Vintilă-Ghițulescu. Un fir epic linear îl duce pe zapciul Constandin (interpretat de Teodor Corban), însoțit de fiul său, dorobanțul Ioniță (Mihai Comănoiu) pe urmele robului fugar Carfin (Toma Cuzin), la comanda bine remunerată a boierului Iordache Cândescu (Alexandru Dabija, cu care Radu Jude a colaborat perfect la scurtmetrajul O umbră de nor), a cărui soție (Mihaela Sârbu) păcătuise cu țiganul urmărit. Urmărirea nu este lipsită de suspans, de întâlniri memorabile, de întâmplări menite să ilustreze încercările tatălui de a-şi maturiza fiul, cam necopt la minte. Lipsit de happy-end, subiectul propus de Jude se transformă treptat într-o frescă a vieții din ?ara Românească a anului 1835, admirabil filmată pe peliculă alb-negru de directorul de imagine Marius Panduru. Această din urmă opțiune este explicată de autorul filmului într-un interviu luat de Mihai Fulger la Berlin astfel: Am dorit să transmit spectatorului (celui atent, celui care vede filmul ca film şi nu ca un fel de literatură în imagini, desigur...) ideea că ceea ce vede e rezultatul strict subiectiv al unor cercetări proprii, o construcție artificială şi nu realitatea însăşi. Pe mine mă interesează mai degrabă (...) ca spectatorul să perceapă filmul ca pe un simplu construct, ca pe un fel de ,,joc al minții”, cum ar spune Culianu. Un joc serios, desigur, şi care ar trebui să pună în mişcare gândirea spectatorului.
În acest film, însă, gândirea spectatorului începe să fie fascinată de coerența de stil şi densitatea dialogurilor în care nu sunt deloc rare imprecațiile, lexicul licențios, ghicitori, pilde sau zicale extrem de crude, extrase dintr-o lungă listă de surse literare şi istorice. Dintre acestea se pot lesne detecta fragmente, dialoguri, referiri din Ion Budai-Deleanu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Cilibi Moise, Ioan Slavici (cu a sa clasică Moară cu noroc), ba chiar din scriitori contemporani ca Marin Preda, cu al său Moromeții şi Eugen Barbu (mare antologator de citate diverse).
Fresca dedicată epocii sugerează însă şi rădăcinile intoleranței contemporane, după cum elemente de satiră socială preconizează, peste timp, relații şi prejudecăți ale timpurilor moderne. Reinventarea lumii valahe de la mijlocul deceniului patru al secolului al XIX-lea, sprijinită copios de surse literare, culte sau folclorice, mai are în subtext o enormă rezervă de umor, fie negru, fie absurd, care poate seduce cu uşurință spectatorii, chiar dacă sunt străini de sursele folosite de scenarişti.
Acuratețea costumelor şi decorurilor (Augustina Stanciu) alese, ce configurează scena secolului al XIX-lea, autentifică timpul istoric şi îi dă culoare (într-un film alb-negru), sugerează citate şi omagii subtextuale, dintre care cele referitoare la mari autori de western, precum John Ford şi Howard Hawks (cu Căutătorii, respectiv Râul roşu), parcă ar putea deveni atuuri substanțiale pentru o eventuală calificare la finala Oscarurilor. O componentă prețioasă în edificarea evocării istorice o are şi muzica lăutărească, expresivă şi colorată, compusă şi interpretată de formația Trei Parale.
Fundamental diferit de producțiile dedicate evocării istorice, păguboase ideologic (nu şi economic) din perioada comunistă, alimentate de scenarişti şi regizori ca Titus Popovici, Mihnea Gheorghiu, Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan, Gheorghe Vitanidis et alții, entuziaşti constructori ai epopeii naționale, filmul Aferim constituie şi o ruptură manifestă față de majoritatea cineaştilor din Noul Cinematograf Românesc (inclusiv cu producțiile antecedente ale lui Radu Jude, Lampa cu căciulă, 2007, Cea mai fericită fată din lume, 2009 şi Toată lumea din familia noastră, 2012).
Dincolo de minimalismul care, în unele titluri, a devenit desuet, repetitiv, mai degrabă o marcă de convenție ratată, Radu Jude demonstrează posibilitatea abordării superproducției, totuşi, cu un buget de film mediu, dar cu bătaie lungă la festivaluri, la spectatori, ba chiar şi la critici, nerenunțând la unele atribute specifice Noului Cinema Românesc printre care s-ar putea număra şi preferința pentru secvențe cadru lungi ce structurează o poveste aproape independentă (vezi poveştile legate de tabăra aurarilor, de vizita la meşteşugarul interpretat de Victor Rebengiuc, întâlnirea cu preotul sau povestea prostituatei de la han, unde Ioniță devine bărbat sau istoria Călătorului jucat de Şerban Pavlu), refuzul muzicii ambientale şi o mizanscenă extrem de elaborată, chiar dacă este populată cu mase de figuranți.
Filmat în coproducție cu Bulgaria şi Republica Cehă, filmul Aferim! a fost selecționat, după o ştire de ultimă oră, şi la premiile ce vor fi acordate în luna decembrie de Academia Europeană a Filmului. El va concura la aceste premii alături de filmul Comoara, semnat de Corneliu Porumboiu, premiat la secțiunea Un certain regard de la Cannes.
Cu siguranță, pentru cinematograful românesc contemporan, luna decembrie se va dovedi fastă, dar va fi la fel şi pentru cinematograful mondial, pentru că vom avea prilejul să aniversăm şi cei 120 de ani scurşi de la primul spectacol cu filmele produse şi realizate de inventatorii celei de a şaptea arte – frații Lumière.
Povestea evocată de filmul Aferim este scrisă de regizor în colaborare cu Florin Lăzărescu, sub îndrumarea consultantului istoric Constanța Vintilă-Ghițulescu. Un fir epic linear îl duce pe zapciul Constandin (interpretat de Teodor Corban), însoțit de fiul său, dorobanțul Ioniță (Mihai Comănoiu) pe urmele robului fugar Carfin (Toma Cuzin), la comanda bine remunerată a boierului Iordache Cândescu (Alexandru Dabija, cu care Radu Jude a colaborat perfect la scurtmetrajul O umbră de nor), a cărui soție (Mihaela Sârbu) păcătuise cu țiganul urmărit. Urmărirea nu este lipsită de suspans, de întâlniri memorabile, de întâmplări menite să ilustreze încercările tatălui de a-şi maturiza fiul, cam necopt la minte. Lipsit de happy-end, subiectul propus de Jude se transformă treptat într-o frescă a vieții din ?ara Românească a anului 1835, admirabil filmată pe peliculă alb-negru de directorul de imagine Marius Panduru. Această din urmă opțiune este explicată de autorul filmului într-un interviu luat de Mihai Fulger la Berlin astfel: Am dorit să transmit spectatorului (celui atent, celui care vede filmul ca film şi nu ca un fel de literatură în imagini, desigur...) ideea că ceea ce vede e rezultatul strict subiectiv al unor cercetări proprii, o construcție artificială şi nu realitatea însăşi. Pe mine mă interesează mai degrabă (...) ca spectatorul să perceapă filmul ca pe un simplu construct, ca pe un fel de ,,joc al minții”, cum ar spune Culianu. Un joc serios, desigur, şi care ar trebui să pună în mişcare gândirea spectatorului.
În acest film, însă, gândirea spectatorului începe să fie fascinată de coerența de stil şi densitatea dialogurilor în care nu sunt deloc rare imprecațiile, lexicul licențios, ghicitori, pilde sau zicale extrem de crude, extrase dintr-o lungă listă de surse literare şi istorice. Dintre acestea se pot lesne detecta fragmente, dialoguri, referiri din Ion Budai-Deleanu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Cilibi Moise, Ioan Slavici (cu a sa clasică Moară cu noroc), ba chiar din scriitori contemporani ca Marin Preda, cu al său Moromeții şi Eugen Barbu (mare antologator de citate diverse).
Fresca dedicată epocii sugerează însă şi rădăcinile intoleranței contemporane, după cum elemente de satiră socială preconizează, peste timp, relații şi prejudecăți ale timpurilor moderne. Reinventarea lumii valahe de la mijlocul deceniului patru al secolului al XIX-lea, sprijinită copios de surse literare, culte sau folclorice, mai are în subtext o enormă rezervă de umor, fie negru, fie absurd, care poate seduce cu uşurință spectatorii, chiar dacă sunt străini de sursele folosite de scenarişti.
Acuratețea costumelor şi decorurilor (Augustina Stanciu) alese, ce configurează scena secolului al XIX-lea, autentifică timpul istoric şi îi dă culoare (într-un film alb-negru), sugerează citate şi omagii subtextuale, dintre care cele referitoare la mari autori de western, precum John Ford şi Howard Hawks (cu Căutătorii, respectiv Râul roşu), parcă ar putea deveni atuuri substanțiale pentru o eventuală calificare la finala Oscarurilor. O componentă prețioasă în edificarea evocării istorice o are şi muzica lăutărească, expresivă şi colorată, compusă şi interpretată de formația Trei Parale.
Fundamental diferit de producțiile dedicate evocării istorice, păguboase ideologic (nu şi economic) din perioada comunistă, alimentate de scenarişti şi regizori ca Titus Popovici, Mihnea Gheorghiu, Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan, Gheorghe Vitanidis et alții, entuziaşti constructori ai epopeii naționale, filmul Aferim constituie şi o ruptură manifestă față de majoritatea cineaştilor din Noul Cinematograf Românesc (inclusiv cu producțiile antecedente ale lui Radu Jude, Lampa cu căciulă, 2007, Cea mai fericită fată din lume, 2009 şi Toată lumea din familia noastră, 2012).
Dincolo de minimalismul care, în unele titluri, a devenit desuet, repetitiv, mai degrabă o marcă de convenție ratată, Radu Jude demonstrează posibilitatea abordării superproducției, totuşi, cu un buget de film mediu, dar cu bătaie lungă la festivaluri, la spectatori, ba chiar şi la critici, nerenunțând la unele atribute specifice Noului Cinema Românesc printre care s-ar putea număra şi preferința pentru secvențe cadru lungi ce structurează o poveste aproape independentă (vezi poveştile legate de tabăra aurarilor, de vizita la meşteşugarul interpretat de Victor Rebengiuc, întâlnirea cu preotul sau povestea prostituatei de la han, unde Ioniță devine bărbat sau istoria Călătorului jucat de Şerban Pavlu), refuzul muzicii ambientale şi o mizanscenă extrem de elaborată, chiar dacă este populată cu mase de figuranți.
Filmat în coproducție cu Bulgaria şi Republica Cehă, filmul Aferim! a fost selecționat, după o ştire de ultimă oră, şi la premiile ce vor fi acordate în luna decembrie de Academia Europeană a Filmului. El va concura la aceste premii alături de filmul Comoara, semnat de Corneliu Porumboiu, premiat la secțiunea Un certain regard de la Cannes.
Cu siguranță, pentru cinematograful românesc contemporan, luna decembrie se va dovedi fastă, dar va fi la fel şi pentru cinematograful mondial, pentru că vom avea prilejul să aniversăm şi cei 120 de ani scurşi de la primul spectacol cu filmele produse şi realizate de inventatorii celei de a şaptea arte – frații Lumière.