Spectator
Nicolae Prelipceanu

Toamnă teatrală bucureşteană

Articol publicat în ediția Viața Românească 11 / 2015

Marmură
de Joseph Brodsky este un eseu dramatic despre viață şi moarte, dragoste şi libertate, cu multe locuri comune, spuse însă cu grația unui artist de calibru. Altfel, nu prea auzi lucruri noi, dar nici cine ştie ce acțiune dramatică nu vezi. Este un dialog nesfârşit, sfârşit totuşi la un moment dat, după lungi şi uneori plicticoase şerpuiri printr-o lume antico-postmodernă.
Cele două personaje, Publius şi Tullius, se află într-un turn – aluzie la Turnul Londrei, poate, unde erau întemnițați fără speranță, membrii familiei regale care nu trebuiau să ia locul celui/celei de pe tron – fără nici o speranță de a scăpa de-acolo. Ca într-un roman de Kafka, sau într-un „stat al muncitorilor şi țăranilor”/„în cea mai dreaptă orânduire”, ei sunt condamnați în virtutea procentului din populație care trebuie să-şi petreacă zilele în temniță. Enunț promițător de multe surprize care, însă, nu prea vin. Publius şi Tullius discută, discută fără odihnă, cel de-al doilea îl face mereu pe cel dintâi barbar, pentru că nu are originile „sănătoase”, adică romane, deşi e roman-roman, dar nu prea înțelege lumea în care se află, iar Tullius i-o traduce pe înțelesul lui, fireşte, cu ajutorul unor paradoxuri, strălucitoare pe alocuri. Titlul piesei este dat de faptul că, în celula lor, de altfel destul de încăpătoare, din turn, cei doi au dreptul să primească busturile marilor poeți latini, de la Horațiu şi Virgiliu la Ovidiu, printr-o simplă comandă la telefon. Ar părea o detenție destul de lejeră, dacă n-ar fi privarea de libertate pe viață, care, prin ea însăşi, este generatoarea unui chin mult mai insuportabil poate decât cel pur fizic.
Regizorul rus cu activitate americană, cel puțin la un moment dat, Yuri Kordonsky, i-a ales pe Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, o distribuție excepțională, pentru a performa în Marmură. Asta promitea, de la început, un spectacol în care publicul să trăiască delicii, ceea ce se întâmplă pe parcursul spectacolului. Numai că şi deliciile astea, dacă nu sunt suținute de o acțiune dramatică, ci doar de un dramatism conținut, al situației, propriu mai ales altor genuri literare, cum ar fi cel liric sau cel al prozei, ajung să se veştejească şi să te facă să caşti şi să te uiți la ceas. Spectacolul nu ține mult, sub două ore, dar totuşi, pe la mijlocul lui, apare senzația de plictiseală. După rolul recent în care l-am văzut pe Marian Râlea, la Timişoara, în Meteorul de Dürrenmatt, aici el cam trebuie să bată pasul pe loc, până în momentul evadării sale ciudate, doar pentru a-i dovedi tovarăşului său de suferință că se poate: se întoarce pentru a-şi lua ceea ce a câştigat din acest pariu, şi anume derizoriul (?) somnifer. Şi spectacolul, piesa, se termină aşa cum s-a desfăşurat, deodată; sigur, după revelația faptului că evadarea a fost posibilă doar o singură dată şi că degeaba evadezi dacă ştii că destinul tău te-a sortit închisorii. Este o ironie tragică în toată această poveste fără început şi fără sfârşit despre destin şi despre moarte, dar mai presus de ele, despre poezie, despre poet, care este singurul, spune Brodsky prin gura lui Tullius, deosebit de ceilalți, în stare să cuprindă această lume în cuvinte. De altfel, piesa este înțesată de citate, arhicunoscute altădată, când se făcea şcoală pentru a dobândi cultură, nu meserie, la auzul cărora m-am întrebat ce le spun spectatorilor tineri de azi, dresați de un alt fel de învățământ.

Comedia dezlănțuită
La Comedie, o premieră care a bucurat multă lume prezentă în sală, La Pulce, adaptare după Puricele în ureche de Georges Feydeau de Horațiu Mălăele, autor şi al regiei spectacolului. Totul se petrece într-o Veneție în care ne introduce un personaj cu mască de Babă Cloanță, care se vădeşte, pe urmă, a fi un hangiu, fost ofițer. Numele personajelor sunt fanteziste, cu conotații sexuale nu întotdeauna de cel mai bun gust. Pe personajul principal îl cheamă Alfonso Bursucco di Pomodoro, un spaniol sau sud-american se numeşte - țineți-vă bine – Il Capitano Carlos Marlos Flamencohones en Todos Partes de Matamoro. În paranteză fie zis, Flamencohones e scris fonetic, în grafia spaniolă ar fi fost Flamencojones. Totul se transformă repede într-un vârtej, în care personajele se prind unele pe altele în poziții false, li se presupun diverse vini imaginare, țipete, goană, artificii care să stârnească râsul, inclusiv amestecul de spaniolă, italiană, sau uneori vocabule româneşti cu terminații din limbile astea. Deci avem comic de situație, de limbaj, de nume, de gestică, de tot ce vreți, totul într-un imens qui pro quo, care-i amestecă pe toți, limpezindu-i abia la sfârşit. Confuzia dintre Pomodoro şi Pulcinella, jucați de acelaşi actor, Ştefan Bănică, în mare formă în ambele roluri, trimite la cei doi sau trei gemeni venețieni, numai că aici asemănarea izbitoare nu e justificată în nici un fel. Te aştepți să afli în final că magistratul venețian are un frate geamăn, ascuns într-un han, unde e simplu servitor, dar rămâi doar cu asemănarea. Nu e grav. Muzica de inflexiuni italiene asamblată de Vlaicu Golcea, în decorul cu uşi şi camere diverse de la hotelul-bordel este deja obişnuit pentru dezvoltarea unor asemenea confuzii comice. Personaje comice de mare efect construiesc şi Emilia Popescu (Marmota di Pomodoro) şi Gabriela Popescu (Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro), şi Valentin Teodosiu (Il Dottore Franco Ballanzone) şi Gelu Nițu (Malasorte din Cocodrillo), Dan Rădulescu, Ruxandra Grecu, Şerban Georgevici, Bogdan Mălăele, acesta din urmă cu ticuri vădit horațiumălăeliene, care, de altfel, se mai regăsesc şi-n unele scene cu şi la Ştefan Bănică. Asta mi-a amintit de filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, unde acesta îl construieşte pe personajul său principal după chipul şi asemănarea sa, în ciuda faptului că acesta nu îi seamănă deloc, fizic vorbind. Tot spectacolul este jucat cu o furie care, pe alocuri, te oboseşte, ceea ce şi face ca spectatorii să se odihnească de atâta admirație şi plăcere naivă, copilărească. Evident, într-o comedie ca aceasta nu se mai pune problema nuanțelor şi nici a subtilităților. Oricum, pretextul este că avem de-a face cu o trupă de pe vremea commediei dell’arte, I gelosi. Suntem introduşi în lumea acestora, cu spectacolul lor, de Baba Cloanța (Gelu Nițu), ca-ntr-un fel de teatru în teatru.

Şi comedia neagră
În sala Pictură a Teatrului Național din Bucureşti, Radu Afrim a montat o piesă a unei tinere autoare poloneze, Dorota Mas?ovska. Interesantă pentru noi prin piesa Un cuplu de români amărâți vorbitori de polonă, scrisă în 2006, Dorota Mas?ovska ne dă revanşa: nici personajele acestei piese, care a avut premiera mondială în 2009, nu sunt altceva, doar că nu sunt doar un cuplu, ci o întreagă familie, cu vreo trei generații. Într-un decor mizerabilist, un fel de baroc al mizeriei, familia îşi desfăşoară viața; camera aceea, în care găseşti ce vrei şi cei nu vrei, de-a valma, devine pe rând cabaret şi platou de filmare, iar cele trei generații îşi debitează nevrozele pe ton ridicat, strigătele şi chiar țipetele, mai ales ale tinerei generații, reprezentate de actrița Dorina Chiriac, excelentă în rol, în, de fapt, cele două roluri, şi tot acolo răsună şi muzica pentru hipoacuzici tipică vremurilor noastre, mă rog, un zgomot cu oarecari inflexiuni specifice cândva muzicii. Marius Manole face două roluri de compoziție, bătrâna, bunica, cea care îşi tot aminteşte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial şi unul de actor de film, căci, cum sugeram, se face şi un film în fața noastră, cea dintâi semi-oloagă, cel de-al doilea uşor dement în isteria lui. L-am regăsit şi pe Cezar Antal, vedetă a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, într-un rol de semi-oligofren şi bâlbâit, cum Radu Afrim i-a mai dat şi altădată. Totul, de la declarațiile aberante ale mamei, fiica bunicii, cu multă forță interpretată de Liliana Ghiță, şi până la scălâmbăielile Nataliei Călin ori ale lui Istvan Teglaş şi Florentina ?ilea, sugerează o lume fără speranțe, îngropată în ea însăşi şi-n ignoranța ei poate mai mult decât în sărăcia evidentă. Murdărie, gunoi, țipete, zgomote, rufe murdare, un wc la vedere şi cu vedere la public, totul se prăbuşeşte cumva peste bietul spectator amintindu-i, poate, de lumea în mijlocul căreia trăieşte, chiar dacă, mai mult ca sigur, el nu face parte din ea. Radu Afrim are un penchant pentru această lume, pentru scenele deşuchiate şi decorurile aberante, într-un fel de frenezie a răului şi a lipsei oricărei speranțe. Scenografia Irinei Moscu l-a susținut de minune, ca şi muzica live a lui Cezar Antal, prezent din când în când la clape. Nu mai vorbesc de costumele, dacă le pot numi aşa, care sunt îmbrăcate şi dezbrăcate de personaje pe scenă sau, mai rar, în afara ei, totul figurând un fel de infern nepăsător la propria-i mizerie şi propriu-i declin.
În fond, mizeria operează asupra omului şi a locului în care trăieşte, asupra societății sale mai ales, un fel de deconstrucție, ca să mă exprim derridian, deconstrucție pe care Radu Afrim o operează în mai toate spectacolele sale din ultimii ani, ba cred că era orientat în această direcție încă de la Trei surori-le care au scandalizat establishmentul teatral bucureştean şi chiar londonez. Or, din această deconstrucție rareori mai poate ieşi un alt edificiu social. Cel puțin nu unul comparabil cu cel deconstruit. Aşadar, fără speranță.