Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 11 / 2015
Nous, de Liviu Ioan Stoiciu, col. Magister, Editura Limes, 2015, 92 pag.
O noocrație, două noocrații. O neputință, două neputințe. O multitudine nesfârşită parcă. Neputința de a „produce extazul”, de a genera „mişcarea, viața, ordinea din lumea materială”. A cui neputință oare? A spiritului, chiar a Spiritului.
Dacă de la Camil Petrescu aflasem că noos poate conduce lumea, la Liviu Ioan Stoiciu polaritățile se inversează. Răul pânditor este de multe feluri („Nu-mi/ tai matale sub limbă, moş Ioane, să-mi treacă/ răul?”), de toate felurile, de infinit de multe feluri, iar binele este de un singur fel, ca în finalul poemului „Sărut mâna, părinte”, unde este o aserțiune de forță tainică („În tine/ e o lumină ca niciuna”): „numai de n-ar nimeri în/ casa de alienați. Ajuns/ cum e în mizerie. Se plimbă pe sus: e un punct/ roşu acum, alt rău. De ce roşu? Urmând/ practica stăpânirii de sine. Nu e preludiul unei exaltări?/ Vede cuptoarele iadului: nu/ mă lăsați, uite cum vin diavolii să mă ia... Răzvrătit// împotriva autorității. Ce tot/ aude din adâncuri? Că mormânt îi e memoria/ şi e mai bine să treci pe lângă morminte fără a spune/ o vorbă. «Că mintea/ trebuie să mediteze continuu»? Sincer, acum îi provoacă/ o stare de mulțumire faptul că sunt arestați/ unii dintre cei ce aveau reputație de sfinți. E un control/ al pasiunilor, la mijloc? Prin exercițiu/ şi renunțare. De ce/ nu protestează intelectualii publici? Măcar/ cei acceptați în structuri./ Profitorii. Le sunt arestați idolii, nu? Cât dispreț...// Magie, călătorie astrală. Sufletele/ au devenit mai vizibile. Tu ce aştepți? Ascunde-te/ săptămâna asta, să poți posti/ şi vino la mărturisire, îți voi da agheasmă mare. În tine/ e o lumină ca niciuna. O simți? Sărut mâna,/ părinte, pe mine mă înşeală memoria.”
Şi mai există o salvare, întrevăzută în poemul „Te iubesc”: „Nu te/ teme de mine, te rog. Nu mă proslăvesc îngerii. Am/ crezut că n-am să te mai văd niciodată,/ ființele groaznice ale răului/ şi haosului luptă împotriva mea în continuare,/ nu iau nici o pauză. Acum/ sunt într-un plan pe care l-am părăsit, nu ştiu cum:/ sunt eu şi nu sunt./ Înțelegi starea mea mentală?/ Fac experiențe pe propria-mi piele, trec prin mine/ pentru a ajunge de la Dumnezeu la/ lucruri... Mă aşteaptă alte călătorii. Ți-am stricat o/ seară care ar fi putut să fie plăcută, nu?/ Te iubesc.”.
Volumul are trei grupaje: „O mers când dincoace, când dincolo”, „Jurnal Nous”, „Fiecare lucru are rânduiala sa”.
Despre Paul Valéry şi alte eseuri, de Florin Nicolescu, Editura Detectiv Literar, 2014, 262 pag.
Ediție alcătuită, studiu introductiv, bibliografie şi note de Petre Florea. Un „Cuvânt (oarecum) lămuritor” ne dumireşte, în date esențiale, asupra parcursului existențial şi intelectual al profesorului de pedagogie, doctor în ştiințe, preocupat de psihologia copilului şi a familiei, „enigmaticul autor” Florin Nicolescu, născut în 1907, la aproape patru decenii după Paul Valéry (1870-1945) şi mort în mod tragic, pe front, cu patru ani înainte de acesta, la 16 septembrie 1941.
Concluzia studiului care se întinde pe o sută şi mai bine de pagini ar fi aceasta: „Paul Valéry, la urma urmei, nu este nici pur, nici impur, este un poet care reprezintă tendințele intime ale unei părți din pătura socială a timpurilor noastre. Şi anume: tendințele contrare dezagregării spirituale, către care continentul nostru este împins prin recunoaşterea, de către unele ideologii, a primatului iraționalului asupra rațiunii, a forței brutale față de puterea ordonatoare a ideii. Poezia lui face apel la efort, ne antrenează şi ne obligă să scrutăm existența fățiş, să înțelegem tragicul implicat în viața adâncă a conştiinței noastre, dar, prin însuşi actul înțelegerii, el ne invită să-l depăşim şi să-l dominăm. (…) Altfel, nu vedem cum s-ar explica faptul insistent că toate marile lui poeme se termină cu îndemnuri la acțiune spirituală şi reacție contra decrepitudinii şi dezlânării eului. Tensiune internă şi stăpânire de sine, auto-dominație, iată ce ni se pare că exprimă caracterele poeziei acestui neaşteptat şi neprevăzut poet.”
În volum sunt cuprinse şi eseurile: „Reflecții asupra ideii şi actului de cultură”, „Educația literară în şcoală”, „Cultură şi eroism”, „Psihologia pasiunii”, „Libertate şi răspundere morală”, „Românism şi cultură”, precum cele despre actualitatea lui Erasmus din Rotterdam şi cea a lui V. Hugo.
La final, alcătuitorul ediției nu a omis să includă bibliografia scrierilor lui Florin Nicolescu şi un indice de nume.
Cu cărțile la vedere. O privire asupra literaturii marginilor, de Grațiela Benga, col. Studii şi cercetări umaniste, seria Filologie, Editura Universității din Oradea, 2015, 420 pag.
Ediția a doua, revăzută şi adăugită. Cronici publicate în reviste, cu precădere în „Orizont”, „Viața Românească”, „Poesis”, „Poesis Internațional”, despre cărți care pun în discuție, „vădit sau nemărturisit”, tensiunea centripetă sau centrifugă: „istoria a arătat că un centru se poate muta, iar marginile se pot trezi uitându-se spre alt spațiu vectorial decât cel cu care se obişnuiseră. Cu alte cuvinte, între centru şi margine se stabileşte o relație dialectică. Prin această experiență au trecut bănățenii, după 1918. Policentrismul oraşelor bănățene (dar şi bucovinene sau ardelene), stimulat până atunci de organizarea imperială, a fost înlocuit de statutul autoritar al Bucureştiului. Iar spațiul marginal bănățean, aflat sub pecetea contactului etnic şi al multilingvismului, a încercat să-şi păstreze identitatea culturală, chiar dacă (sau mai ales că) aceasta presupunea diferențe față de curentul dominant, central. «Timişoara, Zagreb, Novi Sad, Cernăuți patronează inițiative culturale care se deosebesc substanțial de cele de la Bucureşti, Praga sau Belgrad», observa Cornel Ungureanu, care, în Mitteleuropa periferiilor, argumenta echivalența dintre centru şi margine realizată în Europa Centrală, dar şi rațiunea contradictorie care organizează acest spațiu. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, un şir uluitor de scriitori, jurnalişti, psihanalişti, actori au lăsat în urmă marginile pentru a încerca să-şi găsească locul în centru. Dar acolo, în centru, cei plecați din Banat, din Bucovina, din Galiția nu-şi reneagă statutul marginal, ci îl afirmă. Nu adoptă orbeşte o paradigmă dominantă, ci propun o alternativă.”
Grațiela Benga scrie despre literatura din Banat (poeți ca Ioan Petraş, Costel Stancu şi încă vreo zece, apoi despre prozatori şi memorialişti, critici literari şi eseişti), precum şi despre cei care intră la secțiunea „Alte margini, văzute şi nevăzute. Reaşezări”, unde vom găsi iarăşi vreo 30 şi ceva de nume.
Cât despre vizibilitate sau marginalitate, ştiut sau tainic, despre drumul devenirii unei figuri redutabile în cultura lumii sau – invers – drumul risipirii, să ne amintim (tot via Cornel Ungureanu, citat de autoare), de Mircea Eliade şi de Marcel Avramescu, „acel el hombre segreto al unei generații care face din secret parte a spectacolului ei. Mereu în preajma celor iluştri, Marcel Avramescu – aşa semna în deceniile al patrulea şi al cincilea – vrea să-şi păstreze independența față de ei. [...] Într-un fel, biografia lui Marc-Mihail Avramescu nu-i altceva decât istoria unei dispariții.”
Ion D. Sîrbu şi timpul romanului, de Nicolae Oprea, col. Critică şi istorie literară, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, 312 pag.
Din 2000, de la prima ediție a cărții, premiată şi de USR (filiala Sibiu), este foarte probabil ca mulți critici literari sau simpli cititori să se fi delectat cu acest volum ori să caute în el date esențiale despre I.D. Sârbu (1919-1989). Nicolae Oprea a stăruit asupra operei şi vieții acestuia, asupra unicității lor, venind acum cu o ediție revizuită: „autorul capodoperei demistificatoare Adio, Europa! excelează în registrul «realismului ironic». Spirit polivalent, cu multiple fațete, deopotrivă prozator satiric şi prozator «de idei», el se autodefinea într-o consemnare fugară: «...idealul meu de proză este unul de defulare filosofică şi de autovendetă satirică. Moi je suis le nouveau Candide». Roadele acestui ideal, care îi asigură «răzbunarea» în postumitate, sunt Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi neromanțatele memorii risipite în captivantul epistolar. Această operă postumă îl plasează pe Ion D. Sîrbu în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice.”
Tot la capitolul însemnări fugare, dar revelatoare, ne întoarcem la un fragment de scrisoare către I. Negoițescu din 2 iulie 1982: „Azi îmi dau seama că eram un «tip aparte» când ne-am întâlnit la Sibiu; eram campion la fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mândru de Fizicul meu decât erați voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizat. Mărturisesc, tu m-ai atras spre litere, deşi eu nu dădeam o oră de călărie – cu un cal de rasă – prin Dumbravă – pe toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul, chiar şi proza la care m-ai îndemnat, am abordat-o aşa cum un săritor în lungime (ce eram!) încearcă să vadă dacă poate sări şi în înălțime”, rânduri ce se regăsesc în Traversarea cortinei.
Dacă poate fi văzut ca un „atlet al mizeriei”, cum îl numeşte în anii tinereții Lucian Blaga, mentorul şi profesorul lui de Filosofia culturii, sau ca om viețuind în paranteză, I.D. Sîrbu mărturiseşte însă în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „Dumnezeu a fost bun şi milos cu mine, mi-a adus la picioare o soție divină (pe care nu o merit), o casă liniştită, plină de cărți în sârbească dezordine (având eu oroare de noțiunea de ordine) şi o singurătate religioasă, melancolică şi contemplativă, în care doar vântul de departe îmi mai aduce, din când în când semnul de dragoste din partea unor prietenii vechi şi destrămate.”
Nicolae Oprea – 65. Un critic exigent şi liber, coord. Adriana Lazăr, Dumitru Augustin Doman, Editura Tracus Arte, 2015, 200 pag.
„Plăcerea lecturii poate fi întreținută prin efortul conjugat al cronicarului literar, al editorului şi al autorului”, spunea Nicolae Oprea, într-un interviu acordat în 2005. Dinspre partea criticului literar, confrații ne asigură că grijile sunt în van, dacă acesta se numeşte Nicolae Oprea, sărbătorit acum, la 65 de ani, având în urmă o activitate de mai bine de patru decenii: „Studiile de istorie literară ale lui Oprea sunt întotdeauna eficiente în raport cu obiectul lor, pe care-l învăluie din toate părțile şi-l examinează cu migală şi rigoare” (Al. Cistelecan).
Volumul cuprinde „Analize şi evocări” prin prisma unor nume ca: Mircea Bârsilă, Al. Cistelecan, Stan V. Cristea, Gh. Izbăşescu, Ioan Lascu, Nicolae Mecu, G. Vulturescu ş.a., iar dintre foştii doctoranzi – Ioan Cristescu, Amalia Elena Constantinescu, Delia Duminică. Sunt incluse în volum şi patru interviuri luate de Marian Drăghici (2002), Mircea Bârsilă (2005), Radu Văcărescu (2011) şi Dumitru Augustin Doman (2010), precum şi referințe critice. Despre misia criticului literar, să îl lăsăm pe Nicolae Oprea să vorbească: „Eu încerc să împac, cât se poate, condiția criticului angajat în actualitatea literară cu a istoricului literar. (…) Criticul literar care nu îşi revendică o ierarhie stabilă, nu a momentului, este robul conjuncturii, impersonal, şi devine, cu timpul, un notar zelos al literaturii sau un compilator al opiniilor consacrate. Există o tablă de valori, să-i spunem, canonică de la care trebuie să pornească acțiunea exegetică a oricărui critic/istoric literar, dar care va fi completată de fiecare în funcție de «canonul» propriu, decurgând din sensibilitatea artistică, simțul estetic şi spiritul critic.”
O noocrație, două noocrații. O neputință, două neputințe. O multitudine nesfârşită parcă. Neputința de a „produce extazul”, de a genera „mişcarea, viața, ordinea din lumea materială”. A cui neputință oare? A spiritului, chiar a Spiritului.
Dacă de la Camil Petrescu aflasem că noos poate conduce lumea, la Liviu Ioan Stoiciu polaritățile se inversează. Răul pânditor este de multe feluri („Nu-mi/ tai matale sub limbă, moş Ioane, să-mi treacă/ răul?”), de toate felurile, de infinit de multe feluri, iar binele este de un singur fel, ca în finalul poemului „Sărut mâna, părinte”, unde este o aserțiune de forță tainică („În tine/ e o lumină ca niciuna”): „numai de n-ar nimeri în/ casa de alienați. Ajuns/ cum e în mizerie. Se plimbă pe sus: e un punct/ roşu acum, alt rău. De ce roşu? Urmând/ practica stăpânirii de sine. Nu e preludiul unei exaltări?/ Vede cuptoarele iadului: nu/ mă lăsați, uite cum vin diavolii să mă ia... Răzvrătit// împotriva autorității. Ce tot/ aude din adâncuri? Că mormânt îi e memoria/ şi e mai bine să treci pe lângă morminte fără a spune/ o vorbă. «Că mintea/ trebuie să mediteze continuu»? Sincer, acum îi provoacă/ o stare de mulțumire faptul că sunt arestați/ unii dintre cei ce aveau reputație de sfinți. E un control/ al pasiunilor, la mijloc? Prin exercițiu/ şi renunțare. De ce/ nu protestează intelectualii publici? Măcar/ cei acceptați în structuri./ Profitorii. Le sunt arestați idolii, nu? Cât dispreț...// Magie, călătorie astrală. Sufletele/ au devenit mai vizibile. Tu ce aştepți? Ascunde-te/ săptămâna asta, să poți posti/ şi vino la mărturisire, îți voi da agheasmă mare. În tine/ e o lumină ca niciuna. O simți? Sărut mâna,/ părinte, pe mine mă înşeală memoria.”
Şi mai există o salvare, întrevăzută în poemul „Te iubesc”: „Nu te/ teme de mine, te rog. Nu mă proslăvesc îngerii. Am/ crezut că n-am să te mai văd niciodată,/ ființele groaznice ale răului/ şi haosului luptă împotriva mea în continuare,/ nu iau nici o pauză. Acum/ sunt într-un plan pe care l-am părăsit, nu ştiu cum:/ sunt eu şi nu sunt./ Înțelegi starea mea mentală?/ Fac experiențe pe propria-mi piele, trec prin mine/ pentru a ajunge de la Dumnezeu la/ lucruri... Mă aşteaptă alte călătorii. Ți-am stricat o/ seară care ar fi putut să fie plăcută, nu?/ Te iubesc.”.
Volumul are trei grupaje: „O mers când dincoace, când dincolo”, „Jurnal Nous”, „Fiecare lucru are rânduiala sa”.
Despre Paul Valéry şi alte eseuri, de Florin Nicolescu, Editura Detectiv Literar, 2014, 262 pag.
Ediție alcătuită, studiu introductiv, bibliografie şi note de Petre Florea. Un „Cuvânt (oarecum) lămuritor” ne dumireşte, în date esențiale, asupra parcursului existențial şi intelectual al profesorului de pedagogie, doctor în ştiințe, preocupat de psihologia copilului şi a familiei, „enigmaticul autor” Florin Nicolescu, născut în 1907, la aproape patru decenii după Paul Valéry (1870-1945) şi mort în mod tragic, pe front, cu patru ani înainte de acesta, la 16 septembrie 1941.
Concluzia studiului care se întinde pe o sută şi mai bine de pagini ar fi aceasta: „Paul Valéry, la urma urmei, nu este nici pur, nici impur, este un poet care reprezintă tendințele intime ale unei părți din pătura socială a timpurilor noastre. Şi anume: tendințele contrare dezagregării spirituale, către care continentul nostru este împins prin recunoaşterea, de către unele ideologii, a primatului iraționalului asupra rațiunii, a forței brutale față de puterea ordonatoare a ideii. Poezia lui face apel la efort, ne antrenează şi ne obligă să scrutăm existența fățiş, să înțelegem tragicul implicat în viața adâncă a conştiinței noastre, dar, prin însuşi actul înțelegerii, el ne invită să-l depăşim şi să-l dominăm. (…) Altfel, nu vedem cum s-ar explica faptul insistent că toate marile lui poeme se termină cu îndemnuri la acțiune spirituală şi reacție contra decrepitudinii şi dezlânării eului. Tensiune internă şi stăpânire de sine, auto-dominație, iată ce ni se pare că exprimă caracterele poeziei acestui neaşteptat şi neprevăzut poet.”
În volum sunt cuprinse şi eseurile: „Reflecții asupra ideii şi actului de cultură”, „Educația literară în şcoală”, „Cultură şi eroism”, „Psihologia pasiunii”, „Libertate şi răspundere morală”, „Românism şi cultură”, precum cele despre actualitatea lui Erasmus din Rotterdam şi cea a lui V. Hugo.
La final, alcătuitorul ediției nu a omis să includă bibliografia scrierilor lui Florin Nicolescu şi un indice de nume.
Cu cărțile la vedere. O privire asupra literaturii marginilor, de Grațiela Benga, col. Studii şi cercetări umaniste, seria Filologie, Editura Universității din Oradea, 2015, 420 pag.
Ediția a doua, revăzută şi adăugită. Cronici publicate în reviste, cu precădere în „Orizont”, „Viața Românească”, „Poesis”, „Poesis Internațional”, despre cărți care pun în discuție, „vădit sau nemărturisit”, tensiunea centripetă sau centrifugă: „istoria a arătat că un centru se poate muta, iar marginile se pot trezi uitându-se spre alt spațiu vectorial decât cel cu care se obişnuiseră. Cu alte cuvinte, între centru şi margine se stabileşte o relație dialectică. Prin această experiență au trecut bănățenii, după 1918. Policentrismul oraşelor bănățene (dar şi bucovinene sau ardelene), stimulat până atunci de organizarea imperială, a fost înlocuit de statutul autoritar al Bucureştiului. Iar spațiul marginal bănățean, aflat sub pecetea contactului etnic şi al multilingvismului, a încercat să-şi păstreze identitatea culturală, chiar dacă (sau mai ales că) aceasta presupunea diferențe față de curentul dominant, central. «Timişoara, Zagreb, Novi Sad, Cernăuți patronează inițiative culturale care se deosebesc substanțial de cele de la Bucureşti, Praga sau Belgrad», observa Cornel Ungureanu, care, în Mitteleuropa periferiilor, argumenta echivalența dintre centru şi margine realizată în Europa Centrală, dar şi rațiunea contradictorie care organizează acest spațiu. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, un şir uluitor de scriitori, jurnalişti, psihanalişti, actori au lăsat în urmă marginile pentru a încerca să-şi găsească locul în centru. Dar acolo, în centru, cei plecați din Banat, din Bucovina, din Galiția nu-şi reneagă statutul marginal, ci îl afirmă. Nu adoptă orbeşte o paradigmă dominantă, ci propun o alternativă.”
Grațiela Benga scrie despre literatura din Banat (poeți ca Ioan Petraş, Costel Stancu şi încă vreo zece, apoi despre prozatori şi memorialişti, critici literari şi eseişti), precum şi despre cei care intră la secțiunea „Alte margini, văzute şi nevăzute. Reaşezări”, unde vom găsi iarăşi vreo 30 şi ceva de nume.
Cât despre vizibilitate sau marginalitate, ştiut sau tainic, despre drumul devenirii unei figuri redutabile în cultura lumii sau – invers – drumul risipirii, să ne amintim (tot via Cornel Ungureanu, citat de autoare), de Mircea Eliade şi de Marcel Avramescu, „acel el hombre segreto al unei generații care face din secret parte a spectacolului ei. Mereu în preajma celor iluştri, Marcel Avramescu – aşa semna în deceniile al patrulea şi al cincilea – vrea să-şi păstreze independența față de ei. [...] Într-un fel, biografia lui Marc-Mihail Avramescu nu-i altceva decât istoria unei dispariții.”
Ion D. Sîrbu şi timpul romanului, de Nicolae Oprea, col. Critică şi istorie literară, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, 312 pag.
Din 2000, de la prima ediție a cărții, premiată şi de USR (filiala Sibiu), este foarte probabil ca mulți critici literari sau simpli cititori să se fi delectat cu acest volum ori să caute în el date esențiale despre I.D. Sârbu (1919-1989). Nicolae Oprea a stăruit asupra operei şi vieții acestuia, asupra unicității lor, venind acum cu o ediție revizuită: „autorul capodoperei demistificatoare Adio, Europa! excelează în registrul «realismului ironic». Spirit polivalent, cu multiple fațete, deopotrivă prozator satiric şi prozator «de idei», el se autodefinea într-o consemnare fugară: «...idealul meu de proză este unul de defulare filosofică şi de autovendetă satirică. Moi je suis le nouveau Candide». Roadele acestui ideal, care îi asigură «răzbunarea» în postumitate, sunt Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi neromanțatele memorii risipite în captivantul epistolar. Această operă postumă îl plasează pe Ion D. Sîrbu în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice.”
Tot la capitolul însemnări fugare, dar revelatoare, ne întoarcem la un fragment de scrisoare către I. Negoițescu din 2 iulie 1982: „Azi îmi dau seama că eram un «tip aparte» când ne-am întâlnit la Sibiu; eram campion la fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mândru de Fizicul meu decât erați voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizat. Mărturisesc, tu m-ai atras spre litere, deşi eu nu dădeam o oră de călărie – cu un cal de rasă – prin Dumbravă – pe toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul, chiar şi proza la care m-ai îndemnat, am abordat-o aşa cum un săritor în lungime (ce eram!) încearcă să vadă dacă poate sări şi în înălțime”, rânduri ce se regăsesc în Traversarea cortinei.
Dacă poate fi văzut ca un „atlet al mizeriei”, cum îl numeşte în anii tinereții Lucian Blaga, mentorul şi profesorul lui de Filosofia culturii, sau ca om viețuind în paranteză, I.D. Sîrbu mărturiseşte însă în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „Dumnezeu a fost bun şi milos cu mine, mi-a adus la picioare o soție divină (pe care nu o merit), o casă liniştită, plină de cărți în sârbească dezordine (având eu oroare de noțiunea de ordine) şi o singurătate religioasă, melancolică şi contemplativă, în care doar vântul de departe îmi mai aduce, din când în când semnul de dragoste din partea unor prietenii vechi şi destrămate.”
Nicolae Oprea – 65. Un critic exigent şi liber, coord. Adriana Lazăr, Dumitru Augustin Doman, Editura Tracus Arte, 2015, 200 pag.
„Plăcerea lecturii poate fi întreținută prin efortul conjugat al cronicarului literar, al editorului şi al autorului”, spunea Nicolae Oprea, într-un interviu acordat în 2005. Dinspre partea criticului literar, confrații ne asigură că grijile sunt în van, dacă acesta se numeşte Nicolae Oprea, sărbătorit acum, la 65 de ani, având în urmă o activitate de mai bine de patru decenii: „Studiile de istorie literară ale lui Oprea sunt întotdeauna eficiente în raport cu obiectul lor, pe care-l învăluie din toate părțile şi-l examinează cu migală şi rigoare” (Al. Cistelecan).
Volumul cuprinde „Analize şi evocări” prin prisma unor nume ca: Mircea Bârsilă, Al. Cistelecan, Stan V. Cristea, Gh. Izbăşescu, Ioan Lascu, Nicolae Mecu, G. Vulturescu ş.a., iar dintre foştii doctoranzi – Ioan Cristescu, Amalia Elena Constantinescu, Delia Duminică. Sunt incluse în volum şi patru interviuri luate de Marian Drăghici (2002), Mircea Bârsilă (2005), Radu Văcărescu (2011) şi Dumitru Augustin Doman (2010), precum şi referințe critice. Despre misia criticului literar, să îl lăsăm pe Nicolae Oprea să vorbească: „Eu încerc să împac, cât se poate, condiția criticului angajat în actualitatea literară cu a istoricului literar. (…) Criticul literar care nu îşi revendică o ierarhie stabilă, nu a momentului, este robul conjuncturii, impersonal, şi devine, cu timpul, un notar zelos al literaturii sau un compilator al opiniilor consacrate. Există o tablă de valori, să-i spunem, canonică de la care trebuie să pornească acțiunea exegetică a oricărui critic/istoric literar, dar care va fi completată de fiecare în funcție de «canonul» propriu, decurgând din sensibilitatea artistică, simțul estetic şi spiritul critic.”