Eseu
Dumitru Chioaru
Cioran – între culmile disperării şi abisul descompunerii
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015
Bineînțeles că Précis de décomposition nu este o traducere a volumului Pe culmile disperării, dar oricare comparatist poate sesiza o continuitate a gîndirii lui Cioran în limba franceză, ca şi în română, în virtutea aceloraşi obsesii: disperarea, insomnia, melancolia, plictiseala, suferința, boala, sfințenia, extazul, iubirea, ratarea, sinuciderea, moartea etc. De altfel, despre volumul Pe culmile disperării, Cioran însuşi afirmă în convorbirea cu François Bondy din 1972, că „e cea mai filosofică” dintre cărțile sale, „în care am anticipat tot ce am scris mai tîrziu”(1). Conținutul acestor obsesii trebuie însă turnat în altă formă, care nu-i mai este la îndemînă ca altădată în limba română, ci presupune să fie căutată şi elaborată în limba franceză, într-o experiență de laborator care va fi făcută publică abia postum, sub titlul Cahiers. Se constată, într-o asemenea lectură comparativă, că flăcările patetismului din discursul românesc se topesc treptat, de la o carte la alta, pe rugul scepticismului, în cel francez. Iată un fragment de confesiune din Pe culmile disperării, în care lirismul exploziv se desfăşoară într-un discurs baroc, asemănîndu-se cu cel al lui Nietzsche, prin cinismul şi paradoxul ce scapără în densitatea expresiei cu un efect de şoc: „Mă simt ființa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp încîntată între mine şi tot, exaltată între speranța nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre”(2). De altfel, cartea se deschide cu unele reflecții despre lirism care, în viziunea lui Cioran, izvorăşte din patosul suferinței şi extazul iubirii, ca forme de trăire, „atît de puternică încît sintetizează întreg sensul personalității noastre”(3). Atunci cînd iubesc, constată autorul, „toți oamenii fac poezie”, ceea ce dovedeşte că „mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi irațional”(4). De aceea, Cioran crede, ca şi Nietzsche care, alături de Kierkegaard, a fost maestrul gîndirii sale aforistice din tinerețe, că lirismul este „o expresie barbară”, străină de „rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre”(5), aşa cum i se dezvăluie cultura franceză şi limba ei.
În schimb, în Précis de décomposition, reflecția asupra eului se conceptualizează, părînd a urma traseul unei meditații filosofice în genul lui Descartes, minată însă de conştiința unui moralist din şcoala lui Montaigne şi Pascal, care îşi potriveşte gîndurile în tiparul clasic al aforismului: „J’existe, je sens et je pense au gré de l’instant – et malgré moi. Le Temps me constitue; je m’y oppose en vain – et je suis. Mon présent non souhaité me déroule, se déroule; ne pouvant le commander, je le commente; esclave de mes pensées, je joue avec elles comme un bouffon de la fatalité…”(6). Un rînd mai sus, Cioran însuşi subliniază ideea conform căreia „mes vérités sont les sophismes de mon enthousiasme ou de ma tristesse”. Cultivarea fragmentului, sub forma aforismului mai ales, ține de o gîndire sofistică ce respinge orice sistem, năzuind să rămînă liberă, căci spune Cioran tot în convorbirea cu Savater: „Cred că filosofia nu mai este posibilă decît ca fragment. Sub formă de explozie”(7). El îşi dă însă seama că orice sofistică, pentru a cuceri cititorul, presupune o preocupare pentru stil. Cioran sesizează chiar el, în altă convorbire, diferența dintre „poetul” pe care l-a sacrificat renunțînd la limba română şi „stilistul” care a devenit, adoptînd franceza: „Cărțile pe care le-am scris în limba română le-am scris spontan, fără să mă gîndesc la stil”, ajungînd la concluzia că, atunci „cînd am început să scriu în franceză, nu mi-am dat seama din capul locului că faptul de a scrie într-o limbă străină reprezintă, ce-i drept, o eliberare, dar, în acelaşi timp, o experiență aproape dureroasă”(8). Căci stilul francez al lui Cioran – remarcă pe bună dreptate Savater, de data asta în sclipitorul Eseu despre Cioran – „dă impresia de ceva ținut în frîu”(9), ceea ce provine tocmai din raționalitatea limbii care împiedică delirul verbal. Autorul, de altfel, a făcut deseori comparația între limbile sale de creație, româna fiind percepută ca „neelegantă, însă nespus de poetică”, iar franceza ca „o limbă pentru jurişti şi logicieni”(10). În acest sens, traducătoarea cărților sale franțuzeşti în limba română, Irina Mavrodin, sesizează în opera lui Cioran existența a „două tipare: unul, propice «delirului» - termen utilizat de el însuşi de mai multe ori - , revărsării, despletirii baroce din cărțile lui scrise în limba română, celălalt favorizînd autocontrolul, luciditatea rațională”(11). Cu un termen barthesian, diferența dintre cele două limbi poate fi sesizată la nivelul – ca s-o cităm de astă dată pe Simona Modreanu – unei „scriituri a ambiguității, făcută din paradoxuri, ironie şi ambivalență” din textele scrise în limba franceză, opusă „stilului exploziv şi baroc al limbii române”(12).
Nietzschean este Cioran şi atunci cînd consideră boala ca stare privilegiată de cunoaştere a ființei. Experiența ei nu atinge în limba română culmile conceptualizării filosofice, ci devine expresie oximoronică pe treapta gîndirii poetice, în care cuvintele încă poartă încărcătura explozivă a trăirii sufleteşti: „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală. Ceea ce nu răsare din boală n-are decît o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a trăi vrînd-nevrînd pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci şi prăpăstii, adîncimi. A trăi pe culmile disperării este a atinge cele mai groznice abisuri. Nu există decît culmile abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poți prăbuşi oricînd. Şi numai în asemenea prăbuşiri atingi culmile”(13), explicînd prin ea, şi geneza primei sale cărți. Strigătul de disperare al omului, care dobîndeşte conştiința morții ca neantizare a ființei, păstrează în limba română o temperatură lirică, patetică, chiar şi atunci cînd tinde a se conceptualiza într-un mod analog cu limbajul maeştrilor existențialismului, Heidegger şi Sartre, contemporani cu Cioran: „Prin senzația prezenței morții în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în ființare. Nu se poate concepe moartea fără neant, deci nici viața fără un principiu de absolută negativitate. Că neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeşte frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne aruncă moartea. Imanența morții în viață este un semn al triumfului final al neantului vieții, dovedind prin aceasta că prezența morții nu are alt sens decît să actualizeze progresiv drumul înspre neant”(14). Meditația asupra morții din Précis de décomposition converteşte acest strigăt de disperare în vocea calmă şi detaşată a înțelepciunii, care descoperă virtuțile ironiei, asumată odată cu rigoarea limbii franceze: „La mort est trop exacte; toutes les raisons se trouvent de son côté. Mystérieuse pour nos instincts, elle se dessine, devant notre réflexion, limpide, sans prestiges, et sans les faux attraits de l’inconnu”(15). Astfel, „trăiristul” Cioran a dobîndit – cum el însuşi constată în Caietele sale – rutina scepticismului”(16). Retorica aforistică barocă a lui Nietzsche este înlocuită de cea clasică a lui Pascal.
Încă din volumul Pe culmile disperării, Cioran se individualizează ca gînditor între colegii săi de generație, filosofi şi scriitori, afirmînd atît de tranşant: „Eu nu am idei, ci obsesii”(17). Ceea ce face ca scrisul să fie pentru el o terapie. Cioran recunoaşte, într-o convorbire din 1984 cu Gerd Bergflether, că scrisul aforismelor a avut pentru el o funcție terapeutică, însemnînd eliberarea temporară de o obsesie: „Cărțile mele au multe defecte, dar nu sînt fabricate, sînt într-adevăr scrise la cald; în loc să pălmuiesc pe cineva, scriu ceva violent. Deci, nu e vorba de literatură, ci de terapeutică fragmentară: sînt răzbunări”(18). Aşadar, stilul este omul Cioran, cu pornirile sale temperamentale, ținute însă în frîu de raționalitatea şi rafinamentul limbii franceze. Dacă scrisul său în limba română lua forma delirului profetic tocmai datorită primitivismului ei poetic, fiind o manifestare autentică a temperamentului său vulcanic, în franceză devine exercițiu stilistic terapeutic, pentru gîndirea contradictorie a unui sceptic. În densitatea semantică şi stilistică a aforismului, el a dat o nouă strălucire limbii franceze, care l-a sedus chiar şi pe un poet de talia lui Saint-John Perse, făcîndu-l să recunoască în Cioran „un des plus grands écrivains dont puisse s’honorer notre langue depuis la mort de Valéry”(19).
Cioran a reflectat în repetate rînduri asupra diferențelor dintre cele două limbi în care şi-a scris opera, româna şi franceza, chiar dacă înrudite prin originea lor latină. În interviul acordat, spre sfîrşitul vieții sale, lui Gabriel Liiceanu, el apreciază că „limba română n-are rigoarea francezei, e o limbă cu gramatică mobilă, o limbă liberă, mult mai aproape de temperamentul meu”(20). Cioran era conştient de faptul că, trăind mai mult într-un „exil interior” – ca să vorbim în termenii prietenului său, Roland Jaccard(21) – decît într-un exil juridic, franceza sa nu era o limbă vie, vorbită, ci una asimilată prin lectură, ca limbă literară cu îndelungată tradiție.
El recunoaşte că şi-a exersat spiritul creator pe modelul ei literar din operele moraliştilor deja amintiți, dar şi al marilor poeți ermetici, Mallarmé şi Valéry. Franceza lui este o limbă construită şi şlefuită artificial ca limbă universală, în care el şi-a împlinit, în ciuda intersectărilor sale cu paradoxismul retoric modern şi cu fragmentarismul postmodern, visul de a fi un scriitor apatrid şi inactual. Altfel spus, etern. El intră, în acest fel, în literatura universală, nu numai cu opera scrisă în limba franceză, ci şi cu cea românească.
În schimb, în Précis de décomposition, reflecția asupra eului se conceptualizează, părînd a urma traseul unei meditații filosofice în genul lui Descartes, minată însă de conştiința unui moralist din şcoala lui Montaigne şi Pascal, care îşi potriveşte gîndurile în tiparul clasic al aforismului: „J’existe, je sens et je pense au gré de l’instant – et malgré moi. Le Temps me constitue; je m’y oppose en vain – et je suis. Mon présent non souhaité me déroule, se déroule; ne pouvant le commander, je le commente; esclave de mes pensées, je joue avec elles comme un bouffon de la fatalité…”(6). Un rînd mai sus, Cioran însuşi subliniază ideea conform căreia „mes vérités sont les sophismes de mon enthousiasme ou de ma tristesse”. Cultivarea fragmentului, sub forma aforismului mai ales, ține de o gîndire sofistică ce respinge orice sistem, năzuind să rămînă liberă, căci spune Cioran tot în convorbirea cu Savater: „Cred că filosofia nu mai este posibilă decît ca fragment. Sub formă de explozie”(7). El îşi dă însă seama că orice sofistică, pentru a cuceri cititorul, presupune o preocupare pentru stil. Cioran sesizează chiar el, în altă convorbire, diferența dintre „poetul” pe care l-a sacrificat renunțînd la limba română şi „stilistul” care a devenit, adoptînd franceza: „Cărțile pe care le-am scris în limba română le-am scris spontan, fără să mă gîndesc la stil”, ajungînd la concluzia că, atunci „cînd am început să scriu în franceză, nu mi-am dat seama din capul locului că faptul de a scrie într-o limbă străină reprezintă, ce-i drept, o eliberare, dar, în acelaşi timp, o experiență aproape dureroasă”(8). Căci stilul francez al lui Cioran – remarcă pe bună dreptate Savater, de data asta în sclipitorul Eseu despre Cioran – „dă impresia de ceva ținut în frîu”(9), ceea ce provine tocmai din raționalitatea limbii care împiedică delirul verbal. Autorul, de altfel, a făcut deseori comparația între limbile sale de creație, româna fiind percepută ca „neelegantă, însă nespus de poetică”, iar franceza ca „o limbă pentru jurişti şi logicieni”(10). În acest sens, traducătoarea cărților sale franțuzeşti în limba română, Irina Mavrodin, sesizează în opera lui Cioran existența a „două tipare: unul, propice «delirului» - termen utilizat de el însuşi de mai multe ori - , revărsării, despletirii baroce din cărțile lui scrise în limba română, celălalt favorizînd autocontrolul, luciditatea rațională”(11). Cu un termen barthesian, diferența dintre cele două limbi poate fi sesizată la nivelul – ca s-o cităm de astă dată pe Simona Modreanu – unei „scriituri a ambiguității, făcută din paradoxuri, ironie şi ambivalență” din textele scrise în limba franceză, opusă „stilului exploziv şi baroc al limbii române”(12).
Nietzschean este Cioran şi atunci cînd consideră boala ca stare privilegiată de cunoaştere a ființei. Experiența ei nu atinge în limba română culmile conceptualizării filosofice, ci devine expresie oximoronică pe treapta gîndirii poetice, în care cuvintele încă poartă încărcătura explozivă a trăirii sufleteşti: „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală. Ceea ce nu răsare din boală n-are decît o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a trăi vrînd-nevrînd pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci şi prăpăstii, adîncimi. A trăi pe culmile disperării este a atinge cele mai groznice abisuri. Nu există decît culmile abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poți prăbuşi oricînd. Şi numai în asemenea prăbuşiri atingi culmile”(13), explicînd prin ea, şi geneza primei sale cărți. Strigătul de disperare al omului, care dobîndeşte conştiința morții ca neantizare a ființei, păstrează în limba română o temperatură lirică, patetică, chiar şi atunci cînd tinde a se conceptualiza într-un mod analog cu limbajul maeştrilor existențialismului, Heidegger şi Sartre, contemporani cu Cioran: „Prin senzația prezenței morții în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în ființare. Nu se poate concepe moartea fără neant, deci nici viața fără un principiu de absolută negativitate. Că neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeşte frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne aruncă moartea. Imanența morții în viață este un semn al triumfului final al neantului vieții, dovedind prin aceasta că prezența morții nu are alt sens decît să actualizeze progresiv drumul înspre neant”(14). Meditația asupra morții din Précis de décomposition converteşte acest strigăt de disperare în vocea calmă şi detaşată a înțelepciunii, care descoperă virtuțile ironiei, asumată odată cu rigoarea limbii franceze: „La mort est trop exacte; toutes les raisons se trouvent de son côté. Mystérieuse pour nos instincts, elle se dessine, devant notre réflexion, limpide, sans prestiges, et sans les faux attraits de l’inconnu”(15). Astfel, „trăiristul” Cioran a dobîndit – cum el însuşi constată în Caietele sale – rutina scepticismului”(16). Retorica aforistică barocă a lui Nietzsche este înlocuită de cea clasică a lui Pascal.
Încă din volumul Pe culmile disperării, Cioran se individualizează ca gînditor între colegii săi de generație, filosofi şi scriitori, afirmînd atît de tranşant: „Eu nu am idei, ci obsesii”(17). Ceea ce face ca scrisul să fie pentru el o terapie. Cioran recunoaşte, într-o convorbire din 1984 cu Gerd Bergflether, că scrisul aforismelor a avut pentru el o funcție terapeutică, însemnînd eliberarea temporară de o obsesie: „Cărțile mele au multe defecte, dar nu sînt fabricate, sînt într-adevăr scrise la cald; în loc să pălmuiesc pe cineva, scriu ceva violent. Deci, nu e vorba de literatură, ci de terapeutică fragmentară: sînt răzbunări”(18). Aşadar, stilul este omul Cioran, cu pornirile sale temperamentale, ținute însă în frîu de raționalitatea şi rafinamentul limbii franceze. Dacă scrisul său în limba română lua forma delirului profetic tocmai datorită primitivismului ei poetic, fiind o manifestare autentică a temperamentului său vulcanic, în franceză devine exercițiu stilistic terapeutic, pentru gîndirea contradictorie a unui sceptic. În densitatea semantică şi stilistică a aforismului, el a dat o nouă strălucire limbii franceze, care l-a sedus chiar şi pe un poet de talia lui Saint-John Perse, făcîndu-l să recunoască în Cioran „un des plus grands écrivains dont puisse s’honorer notre langue depuis la mort de Valéry”(19).
Cioran a reflectat în repetate rînduri asupra diferențelor dintre cele două limbi în care şi-a scris opera, româna şi franceza, chiar dacă înrudite prin originea lor latină. În interviul acordat, spre sfîrşitul vieții sale, lui Gabriel Liiceanu, el apreciază că „limba română n-are rigoarea francezei, e o limbă cu gramatică mobilă, o limbă liberă, mult mai aproape de temperamentul meu”(20). Cioran era conştient de faptul că, trăind mai mult într-un „exil interior” – ca să vorbim în termenii prietenului său, Roland Jaccard(21) – decît într-un exil juridic, franceza sa nu era o limbă vie, vorbită, ci una asimilată prin lectură, ca limbă literară cu îndelungată tradiție.
El recunoaşte că şi-a exersat spiritul creator pe modelul ei literar din operele moraliştilor deja amintiți, dar şi al marilor poeți ermetici, Mallarmé şi Valéry. Franceza lui este o limbă construită şi şlefuită artificial ca limbă universală, în care el şi-a împlinit, în ciuda intersectărilor sale cu paradoxismul retoric modern şi cu fragmentarismul postmodern, visul de a fi un scriitor apatrid şi inactual. Altfel spus, etern. El intră, în acest fel, în literatura universală, nu numai cu opera scrisă în limba franceză, ci şi cu cea românească.