Interviu
Mircea Handoca
Mai este Eliade actual?
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015
– Mircea Handoca de vorbă cu Liviu Bordaş –
Stimate domnule Liviu Bordaş. Eşti unul dintre cei mai străluciți eliadişti din România. Ai apărut la orizont la început de mileniu.
Vă mulțumesc pentru cuvintele atât de generoase, pe care mă tem că nu le merit. E destul de stranie afirmația că aş fi „apărut la orizont” la început de mileniu. Probabil vă referiți la primul meu studiu despre Eliade, dar acesta nu a fost cel dintâi text pe care l-am publicat. „Debutasem” în urmă cu un deceniu, în 1991, printr-un articol despre Sergiu Al-George, ca introducere la versiunea românească pe care am dat-o primului său studiu, „Mitul lui ?tman şi geneza absolutului în gândirea indiană”. După câțiva ani de autoimpusă tăcere, am re-debutat în 1995, în revista de filosofie Krisis a asociației omonime, întemeiate de un grup de studenți şi masteranzi ai Facultății de Filosofie din Bucureşti. Însă imediat după aceea am plecat din țară pentru o lungă perioadă, până în anul 2001. În acest timp am trimis la diverse reviste articole şi studii, în special în legătură cu receptarea şi imaginea Indiei în cultura română, şi am editat un prim volum din scrierile indianistului Nicolae Zberea (în urma unei neînțelegeri cu şeful editurii, acestuia i s-a redus drastic tirajul şi nu a mai fost urmat de volumul al II-lea, pregătit şi el pentru tipar). După întoarcerea în țară, a apărut – în ianuarie 2002 – studiul „Secretul doctorului Eliade”, la care vă referiți.
Fii amabil şi spune-ne: Cum a început totul?
De obicei, întrebarea aceasta riscă să provoace răspunsuri de tip mitologic, care remodelează propria biografie pentru a corespunde unui scenariu mai mult sau mai puțin inițiatic, scenariu în care „eroul” apare drept un „ales”, iar drumul lui este cel al împlinirii unui destin. Să mă iertați dacă voi refuza această pistă, transformată de altfel în kitsch de atâția tineri şi mai puțini tineri care se revendică de la Eliade. Povestea mea personală e fără adolescenți miopi, mansarde, autodebutări, criterioane, ruinări fizice în buchisirea limbilor exotice şi alte bovarisme aidoma.
Spre deosebire de majoritatea celor cu preocupări similare, l-am descoperit pe Eliade după ce ajunsesem la filosofia indiană, la care m-a dus un drum strict personal. Eram, de la o vârstă foarte timpurie, un cititor vorace de literatură (în special literatură fantastică şi de idei), de ştiință popularizată, de cărți de călătorii în lumi extra-europene şi de descrieri etnografice exotice. Toate acestea m-au îndreptat inevitabil spre filosofie, disciplină care era bine reprezentată în biblioteca de acasă. Filosofia indiană am descoperit-o prin iarna anului 1984-1985, când eram în primul an de liceu şi mă bucuram de nou revelate libertăți. Încă nu ştiam că acesta va deveni o închisoare intelectuală (şi spirituală). Un liceu foarte bun, cel mai bun din urbe, dar al cărui profil – matematică-fizică – va intra repede în conflict, prin profesorii săi, cu noile mele orizonturi intelectuale.
Căutând cărți despre India era inevitabil să ajung la Mircea Eliade. În această perioadă am avut norocul de a fi unul dintre puținii cititori permanenți ai celei mai bune biblioteci din oraş: biblioteca Casei Corpului Didactic, care ocupa o clădire adiacentă liceului. Bibliotecarul era un om deosebit (după 1989, cercetător ştiințific, doctor în istorie şi specialist în carte veche), care îl frecventa pe Constantin Noica la Păltiniş şi coresponda cu el. Pasionat al cărții, călătorea frecvent prin țară pentru completarea şi îmbogățirea colecțiilor. Îi cunoştea pe toți anticarii şi reuşise să constituie excelente fonduri de publicații interbelice şi de carte străină. Pe lângă acestea, biblioteca avea o secție cvasi-secretă, numită „biblioteca documentară”. Era, de fapt, biblioteca vechiului colegiu reformat pe care liceul meu îl continua, şi căreia i se adăugaseră bibliotecile Casinei Române şi ale altor instituții interbelice din oraş. În total peste 40.000 de volume în toate limbile pământului, vechi şi noi – inclusiv în persană şi ebraică –, găzduite chiar în localul liceului, în sălile întunecate ale vechii lui biblioteci.
Acolo am putut citi cărți şi reviste interbelice – dintre care o bună parte nu se găseau decât în fondurile restricționate ale marilor biblioteci din țară –, luând astfel contact cu opera lui Eliade dincolo de filtrul atent prin care o trecea cultura socialistă şi autoritățile anilor 1984-1988. Alături de el, îi citeam pe ceilalți autori interbelici interzişi, cenzurați sau doar absorbiți în mod dirijat. Dacă ceea ce mă făcuse să-l descopăr pe Eliade era filosofia indiană, Eliade însuşi mi-a revelat cultura română, altfel decât era ea reprezentată oficial. Acestei culturi oficiale a perioadei comuniste, îi opuneam cultura interbelică, cea a exilului, precum şi pe aceea produsă marginal sau semi-clandestin în România. Tot prin Eliade am descoperit cu adevărat cultura occidentală, vaccinându-mă împotriva reprezentărilor acesteia cu care ne mitralia ideologia comunistă.
O altă oază intelectuală a reprezentat-o, în această perioadă, profesorul de filosofie, şi el un cărturar de calibru (după 1989 şi-a continuat studiile la Paris şi a devenit profesor universitar), bun cunoscător al operei lui Eliade, căruia, pe vremea când era student la Bucureşti, îi şi scrisese cu speranța de-a ajunge în preajmă-i.
După patru ani de asemenea lecturi formative, am hotărât ca, în loc de medicină – pentru care mă pregătisem –, să dau admitere la filosofie. Dar într-un centru universitar care-mi dădea posibilitatea de a cultiva interesul pentru filosofia indiană. Aşa am ajuns din nord-vestul Transilvaniei la Bucureşti, singurul loc unde puteam studia limba sanscrită, lucru pe care l-am şi făcut chiar de la început. După câteva săptămâni de dezamăgitoare frecventare a cursurilor de filosofie, răsturnarea de regim din decembrie 1989 m-a salvat de o reorientare a formației mele (deşi cred că ar fi fost mai bine dacă urmam filologia clasică, după cum luasem atunci hotărârea). Am rămas la Filosofie, continuând să studiez sanscrita (cu dna Amita Bhose) la Facultatea de limbi străine, dar gândul meu prim era de a pleca în Occident şi apoi în India, ca să aprofundez filosofiile şi religiile sud-asiatice. Din nefericire, în primii ani post-comunişti, bursele oferite statului român erau gestionate în mod clientelar, iar accesul direct la bursele occidentale era îngreunat de diverse blocaje, de la cel informațional până la cel financiar. Am reuşit, cu mari eforturi şi grație unor sponsorizări private, să petrec două veri în bibliotecile pariziene şi un an la Institutul de indologie al Universității din Viena, unde am putut studia cu mari profesori din Austria, Franța şi Olanda. Acolo mi-am şi pregătit teza de licență asupra filosofiei şcolii ?dvaita Ved?nta. Abia în următorul an academic, 1994-1995, când urmam masteratul de filosofia culturii, s-au dat primele concursuri de burse, transparente şi corecte, la Universitatea din Bucureşti: cele din programul Tempus. Astfel am ajuns să studiez pentru un semestru la Universitatea „La Sapienza” din Roma, frecventând atât departamentul de filosofie, cât şi pe cel de orientalistică, unde am avut din nou şansa de a urmări profesori de talie internațională.
Pe măsură ce aprofundam studiile indiene, cu o orientare tot mai filologică, m-am îndepărtat însă din ce în ce mai mult de Eliade, pe care – cu impetuozitatea tinereții – l-am şi criticat în teza de licență. Acest proces s-a desăvârşit în India. Am ajuns acolo în iulie 1995, după o traversare rapidă pe la Bucureşti, unde trebuia să-mi susțin teza de masterat pregătită la Roma. Câştigasem o bursă a guvernului indian şi, lăsând în urmă un doctorat început la Bucureşti şi altul la care fusesem admis la Roma, m-am afundat într-un alt parcurs doctoral, ținând de cea mai tradițională filologie. Am rămas în această transă intelectuală timp de trei ani, timp în care, pe lângă intense studii cu profesorii de la Universitatea din Pondicherry şi cu pandiții de la Institutul Francez de Indologie, am umblat prin arhive şi biblioteci căutând manuscrisele unui tratat filosofic atribuit lui ?a?kara, pe care îl investisem cu mirabile calități explicative pentru dezvoltarea scolasticii advaitine. Nu regret deloc că am abandonat această cale strict filologică, dar ea mi-a folosit foarte mult în contrabalansarea tendinței speculativiste de care suferă cei care studiază filosofia.
M-a ajutat în aceasta un interludiu american de un an, dând curs invitației unui profesor de la Roma care se întorsese la colegiul său de origine. În S.U.A., după un semestru petrecut în acel mic colegiu din Midwest – care avea însă o bibliotecă demnă de orice mare universitate –, am preferat să-l petrec pe cel de-al doilea făcând, cum se spune astăzi, „mobilitate”. Am vizitat, astfel, mai multe universități şi centre academice, dar şi diferite instituții religioase, spirituale, monastice, reprezentând cele mai diverse tradiții şi orientări. Am fost şi la Universitatea din Chicago, dar ca să vedeți cât de puțin ajunsese să mă intereseze Eliade atunci, în 1999, n-am cercetat arhiva sa (Christinel murise de puțină vreme).
Când m-am întors în India, nu mi-am mai regăsit avântul filologic şi, abandonând teza şi expedițiile manuscriptologice, m-am lansat într-un alt fel de explorare a filosofiilor şi religiilor ei: a felului în care sunt trăite, puse în practică azi. În următorii doi ani am bătut țara de la un capăt la altul, pe o motocicletă vintage, oprindu-mă prin toate aşramurile, mănăstirile, templele, sectele, în fine prin orice instituție sau organizație religioasă care-mi ieşea în cale, demnă de a fi cercetată. Rămâneam peste tot cât puteam de mult, încercând să mă „inculturez”, să pătrund spiritualitatea acestor oameni dinlăuntru, cerând şi acceptând „inițieri”, punând „în paranteze” tot ceea ce m-ar fi putut împiedica să devin ca ei. Am învățat nu numai stilurile de meditație ale tradițiilor majore, dar şi pe cele ale unor secte şi şcoli obscure, ba uneori m-am trezit chiar printre antinomişti şi „reacționari”. Am experimentat tot felul de exerciții spirituale şi tehnici de eliberare, cu acelaşi elan lăuntric cu care înainte mă lansasem în filologie şi critică textuală.
Desigur, lucrurile acestea amintesc de Eliade. De altfel, în România, tot ceea ce e legat de India pare un parcurs „pe urmele lui Eliade”. Dar atunci eu nu mă gândeam decât uneori la el şi în general critic, însă cu respectul datorat unui precursor şi unui deschizător de drumuri, grație căruia putusem spera că pot să ajung şi eu pe subcontinentul indian (în acei ani, spre deosebire de azi, foarte puțini români reuşeau să o facă). De fapt, încercam să merg mai departe decât mersese el, atât în explorările filologice cât şi în cele spirituale, şi chiar credeam că izbutesc. Dacă e aşa sau nu vor judeca alții când va veni vremea socotelilor. Fapt este că acei cinci ani petrecuți în India (plus interludiul american) nu au fost marcați de Eliade. El rămăsese undeva în istoria drumului pe care îl parcurgeam.
Când m-am întors însă în România, în 2001, eram atât de înstrăinat de tot ceea ce lăsasem acolo, încât Eliade a devenit, în mod natural, o punte între mine şi ea, o cale de a mă reconecta la lumea românească. O lume care nu putea sau nu voia să absoarbă oameni ca mine – prea exotici, neverificabili, neintegrabili –, cu atât mai mult cu cât nu voiam să fac nimic pentru asta, nici măcar să-mi cer un loc. Cu gândul de a scrie teza începută înainte de plecare, m-am retras în urbea natală din nordul Transilvaniei, unde însă am preferat, la început, să decantez şi adâncesc o parte din experiențele ultimilor ani.
O revistă dintr-un oraş de provincie (Zalău) mi-a stârnit admirația în 2002. Mi-au atras atenția în primul rând paginile semnate de dumneata. Prezintă-ne te rog această publicație (colaboratori, finanțare, conținut, supraviețuire).
Această revistă, oricâte merite i-ar găsi alții, o consider acum una dintre fundăturile prin care a trecut drumul meu. Unul din lucrurile – nu sunt multe – pe care nu le-aş mai face dacă aş putea să o iau de la început.
Foarte pe scurt, ce s-a întâmplat. După vreo jumătate de an de adăstare cvasi-paradisiacă în una dintre provinciile cele mai puțin culturale ale patriei, am avut slăbiciunea să cedez propunerilor câtorva amici din trecut de a gestiona o nouă serie a revistei Centrului Culturii Tradiționale, instituție care, în această provincie oropsită, suplinea funcția unui centru de cultură. Mi s-a promis toată libertatea de care aveam nevoie, lucru care s-a dovedit destul de curând a nu fi profitabil pentru ceilalți. Primul număr al revistei, reintitulată Origini (Origins în engleză), a apărut în ianuarie 2002. Timp de doi ani, până am plecat de acolo, am încercat să scot o publicație trimestrială de studii culturale, cu un comitet ştiințific internațional, cu o secțiune în limba română şi alta în limbi străine, la un nivel intelectual şi ştiințific cât mai ridicat posibil. Nu a fost uşor, a trebuit să fac compromisuri de conținut care i-au ştirbit imaginea şi i-au dat un aer prea eclectic, am avut destule greutăți şi înfrângeri. Dar nu vreau să dau oamenilor-frână mai multă notorietate decât merită. În paginile revistei se găsesc numele unor autori importanți din țară şi din străinătate, precum şi cele ale unor tineri români care s-au afirmat (şi) prin intermediul ei. Unele dintre domeniile pe care le-a abordat, în secțiuni periodice – precum istoria şi antropologia religiilor, studiile indiene, cele gnostice –, nu sunt nici acum bine asimilate şi reprezentate în România.
Eliade a fost una dintre prezențele constante în paginile ei, în fiecare număr apărând articole importante despre opera şi viața lui, unele semnate de specialişti de primă mână, precum profesorii Mac Linscott Ricketts şi Bryan S. Rennie, sau de buni cunoscători ai săi, precum prof. Pietro Angelini şi alții. Am publicat şi corespondențe sau interviuri necunoscute până atunci. În istoria religiilor am avut colaboratori consacrați din străinătate, alături de tineri români la început de carieră. În domeniul studiilor indiene aş pomeni doar contribuțiile unor români, precum Radu Bercea, Constantin Făgețan, Cristian Coşeru, Corneliu H. Cicortaş, Julieta Moleanu, Mihaela Paina, sau restituirile din Sergiu Al-George şi Amita Bhose.
Revista a apărut în anii 2002 şi 2003, dar fiind considerată nereprezentativă pentru județ, a fost înlocuită cu o nouă serie, literară, pe deplin reprezentativă pentru cultura acestuia. Chiar dacă pot să-i înțeleg pe cei ce regretă încetarea revistei, consider acum că oamenii care au artizanat acest lucru în culise, mi-au făcut, fără să vrea, un mare serviciu personal. Căci şederea mea în urbea natală se prelungise oricum cu mult peste intenția inițială.
În 2006 editura Polirom publica volumul Iter in Indiam (500 de pagini) subintitulat Imagini şi miraje indiene în drumul culturii române spre Occident. Totul porneşte de la Eliade. Erudiția autorului e „scandaloasă”, iar acribia lui e fenomenală. În cele peste 30 de trimiteri bibliografice privitoare la Eliade, sunt menționate şi vreo zece ediții îngrijite de mine. Mulțumesc cu gratitudine! Rezumă, te rog această carte de referință.
Sunteți din nou foarte generos în aprecierea acestei cărți. Despre ea sunt atât de multe de spus, mult prea multe, încât nu ştiu de unde să încep şi risc să nu mă mai opresc. Face parte dintr-un proiect pe care l-am inițat chiar în primul an de studenție şi care încă nu s-a încheiat. Cartografierea completă a raporturilor românilor cu India, în toate timpurile şi pe toate planurile: imaginea Indiei în cultura română, călătoriile românilor în India şi ale indienilor în ținuturile româneşti, istoria indologiei româneşti în contextul preocupărilor de orientalistică de la noi, dar şi în cel al perceperii românilor ca obiect al orientalisticii.
Cartea face parte dintr-o serie în care, pornind de la câte un personaj emblematic (Alecu Ghica, Dora d’Istria, Mihai Eminescu, Mircea Eliade), urmăresc să investighez toate aceste aspecte ale întâlnirii românilor cu India. Începând de prin 1998 am publicat mai multe articole şi studii, reprezentând părți, capitole din aceste volume. Nu m-am grăbit însă cu finalizarea volumelor însele pentru că cercetările avansează atât în lărgime cât şi în adâncime, forând nu numai în biblioteci ci şi în arhive – în Europa şi Asia. Multe dintre aceste chestiuni nu au mai fost abordate, nici tematic, nici cazuistic. Despre altele s-a scris, dar reîncălzind mereu aceleaşi sinteze grăbite. Există şi unii care, din dorința de a trece drept dezvirginatori absoluți, se grăbesc să-şi asocieze, ei mai întâi, numele cu subiecte pe care alții le investighează de vreme îndelungată. A rezultat astfel o literatură ştiințifică de imitație şi slabă calitate, care face mai mult rău domeniului. Eu mi-am propus, dimpotrivă, să public doar după ce am descoperit şi cercetat, dacă nu toate, măcar aproape toate sursele, tipărite şi inedite, şi după ce am meditat îndeajuns asupra lor, plasându-le deopotrivă într-un context mai amplu.
Însă un eveniment neprevăzut a devenit, prin simbolismul său, catalizatorul finalizării unei prime cărți. Din toamna anului 2004, mă aflam la Roma ca bursier la Accademia di Romania şi lucram la ceea ce trebuia să devină a doua carte din serie. Când s-a anunțat, în martie 2005, concursul „Ioan Petru Culianu” pentru cărți de debut în domeniul studiilor religioase, antropologice şi culturale, l-am simțit că pe o invitație personală. De mai demult aveam redactată aproape integral prima carte a seriei, dar aşteptam să-mi completez sau extind cercetarea surselor prime. Profitând de bibliotecile italiene, am completat acest volum, Iter in Indiam, care s-a dovedit câştigător şi a fost publicat în primăvara anului următor. El reprezintă o secțiune istorică – perioada 1790-1860 – în problematica pe care o descriam mai sus şi are în centrul lui un straniu personaj: boierul moldav Alecu Ghica. După studii filosofice în Germania, acesta pleacă, în jurul anului 1837, în India, unde i se pierde urma; până în 1860, când e descoperit de doi negustori greci în postura de călugăr hindus pe lângă marele templu Jagann?tha din Puri. Mergând pe urmele lui, prin biblioteci şi arhive din România, Germania, India, descoperisem un alt personaj cu acelaşi nume, Alexandru Ghica, care şi-a petrecut ultima parte a vieții, anii 1789-1811, în India. (Lucru straniu, căci punctul de plecare al celei de-a doua cărți este tot un ghiculesc: Dora d’Istria. Îmi spuneam, mai în glumă mai în serios, că am ajuns de la indologie la ghicologie.)
Pentru a contrabalansa ariditatea unei cărți întemeiate, inevitabil, pe erudiție istoriografică şi a aduce tema mai aproape de cititorul de azi, am ales să înscriu în filigran cazul Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger. Primul capitol se numeşte „Modelul Zerlendi”, iar la începutul fiecărui capitol am pus câte un motto relevant din această nuvelă eliadescă. Astfel Eliade a ajuns să pară a fi punctul de pornire al cărții, ceea ce nu a exact. A fost, în acelaşi timp, mai puțin şi mai mult decât atât (în măsura în care se află la originea interesului meu istoriografic pentru chestiunea raporturilor românilor cu India).
Un articol recent din reapăruta revistă Verso e intitulat „Eliade, Iorga şi istoria neterminată”. Am reținut originalitatea ideilor textului. Mi-a atras atenția reproducerea unui portret-desen al lui Iorga, executat de adolescentul Eliade în 1923. Originalul, descoperit de dvs la BCU, îmi era necunoscut. Felicitări! Mai există şi alte desene în acest fond documentar?
Noua serie a revistei Verso, al cărei prim număr a apărut cu trei luni în urmă, reprezintă de fapt un concept cu totul nou, unul mult mai dificil, dar cred şi mai longeviv.
Arhiva românească a lui Eliade, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară, o cercetasem amănunțit cu mulți ani în urmă, pe când îmi făceam doctoratul la Universitatea din Bucureşti, dar nu am exploatat-o până acum în mod masiv decât în teză – Eliade secret –, pe care ar trebui să o public curând (tot amân deoarece descopăr mereu noi surse).
Portretele lui Iorga (căci e vorba de două) sunt, de fapt, mici schițe pe marginea sau pe spatele manuscriselor lui Eliade, în timp ce acesta scria, citea sau conspecta ceea ce citea. La fel ca în cazul altor scriitori (Culianu inclusiv), ele pleacă adesea de la câte un cuvânt sau o expresie haşurate. Mai sunt şi alte desene, dar nu reprezintă mari personalități. Cel mai adesea apar schițe de autoportret, care ar merita şi ele adunate şi publicate, ca o expresie grafică a modului în care se vedea Eliade în tinerețe.
De altfel, dumneavoastră dețineți o altă parte consistentă din arhiva de tinerețe a lui Eliade (una mult mai mică se află la Biblioteca Academiei Române) şi țin minte că ați publicat astfel de autoportrete schițate pe marginea manuscriselor.
Îl cunoaşteți şi v-ați împrietenit cu Mac Linscott Ricketts, exegetul american al lui Eliade. Savantul, mi-a vorbit de multe ori cu caldură şi admirație despre Liviu Bordaş. În ce împrejurări l-ați cunoscut? În ce constă colaborarea cu el?
Într-adevăr am avut acest privilegiu, de a mă bucura de prietenia profesorului Mac Linscott Ricketts, un savant şi un om extraordinar. Alături de dumneavoastră, este cel mai bun cunoscător al vieții şi operei lui Eliade şi, tot alături de dumneavoastră, cel care stăpâneşte cel mai bine sursele prime, publicate şi manuscrise, necesare pentru cunoaşterea acestora. Pe lângă calitățile sale savante, am fost şi sunt mereu impresionat de calitățile sale umane, care sunt şi ele o sursă de inspirație pentru mine. Gândindu-mă la intelectualii mutilați de ambiție, de carieră, de succes – majoritari, de altfel –, regret că profesorul Ricketts nu a făcut şcoală. Deşi în ultimii ani este „descoperit”, în mod personal, de tot mai mulți români, în general cei activi în studiile eliadiene, nu ştiu câți dintre ei sunt inspirați de calitățile sale morale şi, în general, umane. Mi se pare că, pentru unii, este doar o altă vacă de muls. Şi profesorul Ricketts se lasă muls, cu o incredibilă generozitate şi dăruire, doar pentru a ajuta mai buna cunoaştere a lui Eliade.
Îi cunoşteam numele şi unele articole de pe la sfârşitul anilor ‘80. Apoi i-am citit tot mai multe articole, dar nu şi monumentala monografie dedicată lui Eliade, la care am avut acces abia după ce a apărut în limba română. Când am publicat articolul „Secretul doctorului Eliade”, la care v-ați referit, i l-am trimis şi lui, pentru a-i cunoaşte opinia. Neprimind nici un răspuns, am început să mă gândesc că nu-l interesase. După câteva luni, cred că prin aprilie sau mai 2002, l-am întâlnit pe prof. Bryan S. Rennie, care se afla în vizită la Bucureşti. El mi-a dat o scrisoare pe care i-o trimisese profesorul Ricketts (încă nu folosea internetul), conținând o apreciere foarte pozitivă a cercetărilor pe care le condensasem în articol. Acest lucru m-a îndemnat să-i scriu din nou şi astfel s-a legat o foarte strânsă comunicare, una care a devenit în scurt timp colaborare.
De altfel, profesorul Ricketts a şi tradus acest articol, din proprie inițiativă – mărturisesc că lucrul m-a surprins, dar şi flatat –, iar Bryan S. Rennie l-a inclus în unul din volumele dedicate lui Eliade pe care le-a publicat la State University of New York Press. Tot din proprie inițiativă a mai tradus câteva dintre studiile pe care le-am publicat în următorii ani, probabil şi ca un reproş că, scriindu-le în română, le limitez accesibilitatea la un public restrâns. Dar, atunci când mă ocup de perioada românească a lui Eliade, îmi vine – cum să spun – nenatural să scriu în altă limbă decât româna, iar ulterior, deşi îmi propun să le traduc, nu mai găsesc timp, căci am mereu noi studii în lucru.
La fel ca dvs, prof. Ricketts a scris enorm despre Eliade, iar toate lucrările sale rămân de referință. Din păcate, a publicat o singură carte, Mircea Eliade. The Romanian roots (1988), iar restul contibuțiilor sale sunt împrăştiate în reviste şi în volume colective. Câteva au fost adunate de un editor român în volumul Former friends and forgotten facts (2003), dar rămân multe altele care ar constitui cel puțin încă două volume. Lucrul acesta l-ar putea face una din casele de editură româneşti care publică şi în limbi străine, precum Editura Academiei, de exemplu. Recent a început să fie publicată corespondența sa în jurul lui Eliade. A apărut un mic volum cu scrisorile schimbate cu Maitreyi Devi, iar cele cu Theodor Lavi au fost incluse într-un volum de scrisori din arhiva celui din urmă. Eu am publicat corespondența sa cu Ioan Petru Culianu şi am în lucru două volume mari cu toată corespondența lui cu cei implicați în discuțiile din jurul chestiunii „felix culpa”. De altfel arhiva eliadiană a lui Mac Linscott Ricketts este extrem de importantă pentru studiile asupra lui Eliade, iar când va deveni publică, în biblioteca unei universități americane, se va adăuga la cele deja frecventate de cercetători.
Ați primit aprobarea să cercetați fondul special al arhivei Mircea Eliade de la Chicago. Ce ați descoperit acolo?
Da, am avut această şansă. Chiar acum mă aflu la Chicago, cercetând Mircea Eliade Papers, la Special Collections Research Center, în Biblioteca Regenstein. Din 2011 vin aici în fiecare an. O dată am stat zece luni, ca Fulbright visiting scholar la Divinity School, unde am lucrat cu profesorul Bruce Lincoln, unul dintre cei mai talentați studenți ai lui Eliade, şi cu Wendy Doniger, continuatoarea lui la catedră. E o arhivă uriaşă (185 de cutii) şi, din nefericire, imperfect clasificată, iar multe manuscrise sunt identificate eronat, plasate greşit sau dispersate în mai multe cutii. Nici acum, după atâta vreme, nu am reuşit să o parcurg integral, deşi stau toată ziua în arhivă: sunt primul care vine şi ultimul care pleacă. Vreau să spun că, deşi am văzut toate piesele, nu am reuşit să le cercetez pe toate îndeaproape. Comparativ, arhiva lui Ioan Petru Culianu – e adevărat mult mai mică: ceea ce a mai rămas după ce lucrurile importante au fost repatriate –, este mai bine orânduită şi clasificată.
Am descoperit destule noutăți; sunt multe de spus, dar nu o pot face acum. Despre unele am scris deja, am publicat şi inedite, altele sunt în curs de apariție. Lucrurile inedite sunt, în marea lor majoritate, în zona corespondenței. Aici se păstrează scrisorile primite, dar se găsesc, în ciorne sau copii, şi o bună parte a scrisorilor lui Eliade. Iar corespondența e interminabilă. Când va fi publicată integral vom avea o secțiune transversală prin lumea în care a trăit Eliade. De fapt, prin mai multe lumi: cea a exilului românesc, cea din țară, cea americană, cea a mediilor academice internaționale etc. Multe chestiuni legate de biografia sa, dar şi de operă, vor putea fi lămurite abia când vom avea acest corpus. Dar, cum spuneam, el va fi o imagine a însăşi lumii în care a trăit, prin scrisorile atâtor oameni care au contribuit la facerea ei.
Am văzut şi scrisorile dvs., împrăştiate şi ele prin mai multe cutii. Din păcate, vreau să vă spun că sunt unele dintre cele care au suferit cel mai mult de pe urma incendiului, la fel ca acelea ale lui Culianu. Asta înseamnă că dosarele în care erau păstrate se aflau cel mai aproape de epicentrul incendiului. Scrisorile care nu au fost arse, au fost spălate de apă. Din fericire, în cazul dvs., ați păstrat copii, pe care le-ați şi publicat, de altfel. În cazul lui Culianu, însă, pierderea pare să fie iremediabilă (numai dacă nu vor ieşi la iveală xerocopiile făcute pe ascuns de Adriana Berger).
Apoi, manuscrisele operelor postbelice ale lui Eliade, atât cele literare în limba română, cât şi cele ştiințifice în franceză sau engleză, sunt absolut indispensabile pentru realizarea edițiilor critice. (Şi trebuie să sperăm că va începe destul de curând şi publicarea unei adevărate ediții critice a operelor sale.) Sau pentru realizarea unor traduceri fiabile. Ca să dau un singur exemplu, cartea Românii, latinii Orientului, apărută în 1943, în portugheză şi spaniolă, a fost tradusă în mai multe limbi (franceză, engleză, română, italiană, poloneză), pornind de la cele două prime ediții. Or, manuscrisul original, în limba franceză, se păstrează în arhiva de la Chicago.
Lucrez la un catalog complet şi detaliat al fondului. Întâi de toate pentru cercetările mele. Aşa am şi început, de altfel, cu un inventar de uz propriu. Apoi, cum trebuia să fac acest lucru la scara întregului fond, am hotârât să-i alcătuiesc catalogul. Dar asta, la fel ca în cazul editării, cere o muncă imensă, migăloasă, şi, în fine, prea puțin răsplătită.
Ştiți dvs înşivă, din propria experiență; ați şi scris despre aceasta. E util totuşi să revenim. Mulți autori – în special români, dar am avut surpriza să constat acest lucru şi la unii autori străini – se folosesc de rezultatele muncii celor care forează sursele prime, fără vreo referință, ca şi cum ar fi descoperirile lor, sau ca şi cum s-ar împărtăşi dintr-un bun comun. Cei mai „iscusiți” la astfel de treburi (sau poate cei cu unele scrupule de „conştiință”) fac o trimitere pe undeva, într-un loc, dacă se poate, mai puțin vizibil şi, în general, într-o chestiune minoră. S-a vorbit foarte mult în ultima vreme de plagiat ca de o operație copy-paste. Există din păcate şi alte forme, mai „rafinate”, de însuşire – nerecunoscută – a muncii altcuiva. Inclusiv cele prin care se „descoperă” ceea ce a fost deja descoperit. Iar aici se merge chiar până la publicarea în periodice cu apariție întârziată. (Adică, pentru a nu lăsa loc la confuzii: Cineva dă un articol în 2014 la revista cutare, care pregăteşte pentru tipar un număr pe anul 2012. Iar el foloseşte, fără trimitere, lucrări apărute în 2013 şi 2014. Sau publică într-un volum care apare la sfârşitul lui 2014, folosind fără să citeze lucrări din reviste apărute la începutul acelui an.) În fine, toate acestea sunt cunoscute, şi se cunosc chiar nume sonore care se dedau la astfel de practici, dar, din câte ştiu eu, încă nu s-a scris concret despre neonestitatea cu metodă şi cu acoperire perfectă, iar uneori chiar şi cu panaş, existentă în lumea academică.
Eu, în general, nu mă grăbesc cu exegeza atunci când ştiu că tabloul surselor e incomplet sau că lipsesc piese cheie. Prefer să mai caut izvoare. Şi acesta este motivul pentru care, de mulți ani, îmi consum timpul în arhive sau în colecțiile de periodice ale vremii. Intelectualului „recent” această abținere metodologică i se pare o incapacitate hermeneutică şi, apropriindu-şi datele culese de alții, se aruncă în speculații – uneori interesante, dar nesusținute de surse –, privind condescendent spre cei pe care-i consideră pălmaşi pe ogorul surselor prime. Există o grabă de a te arunca asupra oricărui subiect, şi mai ales asupra celor interesante, fără a adânci cercetarea şi, în general, pe baza literaturii secundare, doar din dorința de a trece drept dezvirginator de subiecte şi înaintemergător. Din păcate, rezultatul nu e dezvirginarea, ci violul. Iar, când această mentalitate devine dominantă în industria universitară şi academică, eşti pus în fața unor câmpuri dezolante, urât mirositoare.
De aceea, în praful arhivelor, aerul este, în mod paradoxal, mai curat, mai proaspăt, mai respirabil. Prefer această atmosferă.
O copie xerox după jurnalul inedit al lui Eliade se află în posesia mea. Ați cercetat originalul. Ce ne puteți spune despre acest document excepțional?
Într-adevăr, jurnalul este, asemenea corespondenței de care vorbeam înainte, dar într-un plan şi mai personal, un document extraordinar şi o mărturie nu numai despre Eliade, ci şi despre epoca sa. De aceea este foarte important să înțelegem cum a fost ”construit” acest document.
Cred că dvs. vă referiți, aşa cum ați făcut-o de mai multe ori în scris, la cele cca 4.100 de pagini ale celor 59 de caiete care au fost microfilmate. Şi bănuiesc că xeroxul pe care-l aveți este, de fapt, un print după microfilm. Primisem şi eu microfilmul încă înainte de a ajunge în arhiva din Chicago. Dar acest microfilm, adică respectivele caiete, acoperă doar perioada 17 septembrie 1945 - 20 octombrie 1971. În plus, la Chicago, am descoperit că există notații de jurnal din această perioadă pe mănunchiuri de file volante sau în carnețele, păstrate în diferite alte cutii şi care nu au fost incluse în microfilm. Ele trebuie adăugate caietelor. Aceste caiete însele reprezintă în general transcrieri ale însemnărilor imediate, care au fost aruncate după copiere. Ulterior, Eliade a revenit cu tăieturi şi ştersături. Pasaje întregi sunt raturate cu tuş. Ele vor putea fi citite doar cu aparate speciale, pe care din păcate biblioteca Universității din Chicago nu le posedă deocamdată.
Jurnalul anilor următori, 1972-1985, scris pe foi volante, pe bilețele, prin carnete şi agende, pe unde a apucat, nu a mai fost transcris, ci adunat în dosare, pe ani. Multe dintre însemnări sunt nedatate sau au date aproximative, adăugate ulterior. Din cauza incendiului, dosarele sunt în neorânduială sau chiar amestecate, iar unele părți ale lor au fost afectate de foc şi apă.
Când a pregătit Fragments d’un journal, Eliade a făcut o selecție din caiete, excluzând părți din notațiile selectate sau chiar reformulându-le pe unele dintre ele. Acestea au fost apoi dactilografiate de Christinel. Li s-au adăugat unele însemnări păstrate pe foi volante, neincluse în caiete. În privința dosarelor de după 1971, Christinel a dactilografiat direct manuscrisele originale, numai unele dintre ele fiind transcrise de Eliade înainte de această operație. Dactilogramelor li s-au adăugat xerocopii după acele părți din jurnal publicate de Eliade prin diverse reviste ale exilului, şi acestea cu intervențiile sale editoriale. Ulterior unele pasaje sau însemnări au fost excluse de la publicare. Am descoperit însă că nu toate hârtiuțele cu însemnări diaristice au fost dactilografiate. Oricum, aici raportul este invers proporțional față de perioada 1945-1971: cea mai mare parte a jurnalului a fost inclusă în Fragments d’un journal. De aceea, printre traducători şi editori s-a generalizat impresia că dactilogramele anilor 1972-1985 – pe care le aveți şi dvs. şi pe care le-ați publicat – cuprind jurnalul complet al acestor ani. Nu este aşa, vor trebui adăugate destule însemnări pe foi volante păstrate în dosare. Din nefericire, în aceşti ani scrisul lui Eliade s-a deteriorat progresiv, devenind din ce în ce mai greu lizibil. Există şi câteva carnete cu jurnale de vise, şi ele greu de descifrat, care vor trebui adăugate într-o addenda.
Aşadar, nu există un singur manuscris după care să se facă ediția completă, fidelă, a jurnalului, ci o colecție de manuscrise, pe diverse nivele ale scriiturii: însemnare primă, transcriere, dactilogramă, xerocopie corectată a dactilogramei sau a textului publicat în reviste etc. (post primam corectionem, post secundam corectionem). Toate acestea trebuie luate în considerare şi folosite cu atenție, în confruntare, pentru realizarea ediției. Am identificat şi catalogat întreg acest material, am stabilit textele prime, secunde, copiile şi raporturile dintre ele, pentru a putea determina cu precizie textul integral al jurnalului. Aştept momentul când mă voi putea apuca de realizarea ediției, împreună cu o echipă desigur, dar acest lucru – cum ştiți – nu depinde numai de mine.
În privința conținutului jurnalului, nu este aici locul potrivit pentru a vorbi despre el şi, oricum, spațiul ar fi insuficient. De altfel, datorită dvs., care în ultimii ani ați publicat copios din el prin diverse reviste, ocolind restricțiile de copyright, o bună parte a jurnalului inedit nu mai este inedită.
Cele două volume editate de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul (2012 şi 2013), însumând o mie de pagini, au o deosebită valoare documentară. Ce alte proiecte aveți?
Şi aceste două volume se înscriu într-un proiect mai larg, dedicat aducerii la lumină sau în prim-plan şi discutării tuturor surselor prime relevante pentru chestiunea numită „felix culpa”. Sub acest nume sunt incluse: opțiunile politice interbelice ale lui Eliade, atitudinea sa față de evrei şi modul în care s-a situat în raport cu antisemitismul, repoziționarea din timpul războiului şi felul în care, ulterior, şi-a gestionat trecutul şi a navigat printre membrii multicolori ai exilului. Am început prin a aduna toate sursele privitoare la atitudinea sa față de antisemitism, fascism, nazism între 1921 şi 1937 şi le-am discutat într-o carte pe care am intitulat-o Prolegomena la felix culpa. Am dus-o până în anul 1928, dar apoi a trebuit să dau prioritate altor lucrări şi n-am mai reuşit să mă întorc la ea. Am publicat doar două articole care acoperă anii 1921-1925. Sper să o pot relua în curând.
Un alt proiect în lucru este ediția integrală, în şase volume, a publicisticii post-indiene a lui Eliade – anii 1932-1944 –, la care m-am înhămat împreună cu dl. profesor Sorin Alexandrescu şi cu Liviu Costin. Am pomenit deja cele două volume ale corespondenței purtate de Mac Linscott Ricketts cu mai mulți protagonişti ai dezbaterii.
Din păcate, aşa cum ştiți, este un subiect dificil de tratat, căci marea majoritate a abordărilor sunt tributare (pe față sau pe dos) unei ideologii sau alteia. Sigur, e o diferență între, să spunem, „ideologiile bune” şi „ideologiile rele”, deşi istoricul nu se cuvine să fie moralist sau justițiar. Pentru a putea înțelege trecutul în toată complexitatea lui, cercetătorul trebuie să evite a se identifica cu punctele de vedere ale ideologiilor vremurilor noastre. Acest deziderat este foarte rar realizat. Şi nu pentru că este dificil (aşa cum, într-adevăr, este), ci pentru că nu e profitabil. Mediile academice, în general, şi în special cele de vârf, sunt angajate în mod activ în demersuri intelectuale legate într-un fel sau altul de situația politică a timpurilor noastre şi de ideologiile dominante. Apoi există, ca în toate vremurile, conformişti şi oportunişti. Foarte mult, mult prea mult, din ceea ce s-a scris despre chestiunea „felix culpa” se înscrie în acest spațiu şi are presupoziții normative. O altă parte a celor care au intervenit în discuție se opun acestora dintâi în virtutea altor opțiuni ideologice, fie legate de trecut, fie prin opoziție la ceea ce am putea numi „Noua Gândire Dominantă”.
Dacă încerci – şi reuşeşti într-o măsură semnificativă – să nu fii nici de o parte nici de alta, te trezeşti între focuri încrucişate. Fiecare dintre părți te vede în teritoriul inamicului şi te acuză de păcatele lui. Nu ai prieteni, nici simpatizanți sau, dacă ai, sunt irelevanți. Eşti singur, pe cont propriu. În mod evident, o astfel de alegere nu o face nici unul dintre cei care doresc să-şi construiască sau să-şi păstreze o carieră instituțională şi ştiințifică. Cei cu scrupule de conştiință evită pur şi simplu astfel de subiecte: fug de ele numai la auzul lor. Ceilalți, dimpotrivă. Şi prefer să nu insist aici, căci mulți dintre cei care se vor recunoaşte mă vor duşmăni.
Nu vă spun nimic nou, iar acest lucru nu se întâmplă doar în chestiunea despre care discutăm. Dați-mi voie să vă spun însă, din proprie experiență, cât de greu este să continui în această direcție, fără a face parte dintr-un grup sau altul. E foarte dificil, chiar imposibil, să găseşti finanțare academică pentru proiecte de cercetare / publicare ce nu merg în direcția curentului (să precizez: care nu merg nici împotriva lui, pentru a i se opune, ci urmează exclusiv drumul impus de exigențele cunoaşterii). E greu şi să publici astfel de lucruri, să le publici în locurile juste şi cu bună vizibilitate: cei care ar trebui să le găzduiască se tem, ezită, nu vor să rişte.
Am primit, cu titlu personal, multe reacții pozitive la cele două volume despre care mă întrebați şi ştiu că sunt destui alții care gândesc bine despre acest proiect realizat. Dar au apărut doar puține recenzii şi nu în locurile cu cea mai bună vizibilitate. Cei care ar putea scrie nu vor să rişte. Recenzia din România literară, nu fără a recunoaşte merite cărții, se intitulează O țintă ratată. Eu nu cred că ținta e ratată, pentru că ținta nu era în anul 2012, 2013 sau 2014. Dar nu e rău că tocmai revista de cultură considerată a fi cea mai importantă din țară a publicat acest punct de vedere. Va fi foarte relevant pentru cercetătorii din viitor (sigur, cui îi pasă azi de ei?).
Cât despre mine, fac ceea ce-i şade bine unuia ca mine: voi adăuga un al treilea volum-addenda. În acest nou sejur de cercetare am descoperit alte scrisori care pot fi incluse în „corpus”; nu multe, vreo 150 de pagini tipărite. Şi cu acestea dosarul de la Chicago e încheiat.
Am să închei acest dialog cu o întrebare retorică, dar una necesară prin prisma tuturor celor discutate până acum. Ar putea chiar să stea drept titlu. Este Eliade un subiect actual? Se mai poate aduce ceva nou în cunoaşterea operei şi vieții sale?
Mă întrebați de fapt despre două lucruri: actualitatea şi noutatea.
Voi începe din nou cu o experiență personală. Mi se întâmplă destul de des să fiu pus în fața acestei întrebări, nu într-o formă retorică, ci în una... negativă. De când am început să scriu despre Eliade, tot aflu de la colegi (şi mai ales de la „colegi”) că e un subiect „răsuflat”. Asta în timp ce Marx sau Freud, Biblia sau Upanişadele, Eminescu sau Ionesco nu sunt, desigur, „răsuflate”. Mă rog, e binecunoscuta adaptare de către intelectuali a tehnicii fotbalistice „pasul la offside”. Din păcate pentru respectivii, opinia lor rămâne o ocupație de chibiț frustrat.
Iată câteva truisme care trebuie repetate: Nu există subiect despre care să nu se poată spune ceva nou, fie şi pentru simplul motiv că oamenii şi mentalitățile lor se schimbă; se învechesc înseşi ideologiile prin prisma cărora un subiect sau altul au fost judecate; fiecare moment istoric ne aduce la un alt punct de vedere asupra trecutului ş.a.m.d. Trecutul însuşi nu există decât datorită prezentului, iar acesta e mereu altul. Există doar subiecte unde acest „nou” e neinteresant şi asta datorită gradului de relevanță a subiectelor însele. Cred că nu mai e nevoie să argumentez de ce Eliade – opera lui, dar şi viața sa – este şi va continua să fie un subiect relevant.
Aşadar, să iau întâi întrebarea despre noutate. Înainte de toate, mai este foarte mult de făcut în privința editării operei lui Eliade. Au rămas destule inedite – nu doar jurnalul – care trebuie publicate. Alte opere se cer reeditate mai bine, mai fidel. Ediția publicisticii româneşti, pe care ați început-o dvs, trebuie dusă mai departe. Nici articolele culturale sau ştiințifice publicate în limbi străine nu au fost toate strânse în volum de către Eliade însuşi; fără a mai socoti prefețe, introduceri, articole de dicționar şi enciclopedie etc. La fel, integrala interviurilor, foarte importante pentru întregirea părții confesive a operei lui (memorii, jurnal). Va trebui realizată ediția critică, o întreprindere extrem de complexă şi îndelungată. Trebuie reluate, completate şi finalizate, edițiile corespondenței, atât cea emisă, cât şi cea primită. Aş putea continua.
Apoi, interpretarea operei lui Eliade este încă departe de a fi atins un punct de saturare. Motivațiile interne ale ideilor şi teoriilor sale, adică cele care țin de formația sa, de viața şi experiențele sale, au fost doar parțial puse în evidență. E foarte important să confruntăm ideile sale nu doar cu cele mai recente teorii din studiile religioase, ci şi cu ideile cele mai avansate din psihologie, fizică, astrofizică, ştiințe cognitive etc., care de cele mai multe ori îl confirmă pe Eliade şi îi infirmă pe criticii săi.
Cât priveşte actualitatea lui Eliade, aici e mult prea mult de spus, iar unele afirmații vor avea, fără intenție, tentă polemică. Chiar unul dintre istoricii religiilor care s-a ilustrat printre cei mai abrazivi critici ai săi şi care sângerează de fiecare dată când îl vede citat în mod pozitiv, remarca – cu amărăciune – că, deşi nimeni nu-l mai citeşte azi (o exagerare), opera sa este încă reprezentativă pentru abordarea dominantă în domeniul studiilor religioase (o altă exagerare). Ultima exagerare este însă considerabil mai mică. Opera savantă a lui Eliade continuă să fie citită, deşi nu la fel de mult ca în urmă cu trei-patru decenii, şi să fie influentă în efortul de înțelegere a fenomenului religios, deşi în aceste ultime decenii a trecut printr-un intens proces de reevaluare critică. Mai mult decât critica operei şi a ideilor sale, critica ideologică la care a fost supus postum (începuse dinainte, dar fără efectul scontat) pentru simpatiile sale politice de la sfârşitul anilor ’30 a avut rolul principal în dezactualizarea ideilor lui Eliade. Căci acestea sunt prezentate acum drept ideile unui fascist şi antisemit. Un lucru fals, după cum ştim, dar unul repetat cu regularitate, în locuri importante, cu mare vizibilitate şi impact, de către persoane care – nu neapărat în virtutea calităților lor ştiințifice sau intelectuale – reuşesc să-l propage cu succes. Pe de altă parte, tocmai în virtutea acestui lucru, despre Eliade se discută acum foarte mult. Şi, în mod natural, se va mai discuta până când lucrurile vor fi aduse la dimensiunile lor reale (căci în acest moment ele sunt cu totul distorsionate şi hiperdimensionate, ca să nu mai pomenesc decontextualizarea sau proasta lor contextualizare). Iar atunci când se va întâmpla, accentul se va muta din nou pe operă şi idei. Miza multora dintre criticii săi ideologici tocmai aceasta este: de a-l scoate din actualitate pe uşa din spate.
Cu riscul de a simplifica o situație foarte complexă, voi spune următoarele: Bătăliile teoretice în jurul lui Eliade, începute în anii ’70, s-au purtat cu precădere după 1980 şi au durat, cu intensitate, până pe la sfârşitul secolului. Una sau două generații de savanți – mai ales americani – implicați în ele, care îşi croiau atunci drum în disciplina istoriei religiilor contra perspectivei celei mai influente (aceea eliadeană), sunt acum pe cale de a se retrage. Pentru noile generații de savanți, ideilor acestora sunt la fel de vechi şi problematice precum le păreau lor cele ale lui Eliade. În plus, generațiile care se războiau cu Eliade pentru a-şi propune propria identitate devin acum, la rândul lor, o țintă critică a noilor veniți, cu alte viziuni, cu noi abordări ale fenomenului religios. Acest proces, în care – pentru a folosi un limbaj pitoresc – Eliade este duşmanul duşmanilor, va duce la o reconsiderare a lui. Tocmai faptul că ideile sale teoretice n-au murit de moarte naturală (n-au fost lăsate să moară), ci au fost puse în zeghe – sau în carantină, în cel mai bun caz –, forțând asupra lor interpretări ideologice, le va asigura longevitatea. Din acest motiv şi din toate celelalte, Eliade este încă foarte actual, chiar dacă această actualitate se manifestă într-un context care-i este foarte advers (în principal, pentru că este plin de prejudecăți ideologice). Dar şi contextele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, se schimbă.
Sunt, aşadar, încă multe de făcut în ceea ce-l priveşte pe Eliade, care continuă să fie un subiect actual, în ciuda acelora ce-şi doresc contrariul sau a celor dominați de epichairekakia. Aş spune că e nevoie de cât mai mulți cercetători tineri care să se ocupe îndeaproape de opera lui, să o regândească pornind de la sursele prime (din păcate încă incomplet cunoscute), în noul context epistemologic oferit de mersul înainte al cunoaşterii globale, cu o privire critică îndreptată deopotrivă asupra operei lui Eliade şi a criticilor ei. Cred că mulți dintre aceşti tineri cercetători se află deja în prag.
Stimate domnule Liviu Bordaş. Eşti unul dintre cei mai străluciți eliadişti din România. Ai apărut la orizont la început de mileniu.
Vă mulțumesc pentru cuvintele atât de generoase, pe care mă tem că nu le merit. E destul de stranie afirmația că aş fi „apărut la orizont” la început de mileniu. Probabil vă referiți la primul meu studiu despre Eliade, dar acesta nu a fost cel dintâi text pe care l-am publicat. „Debutasem” în urmă cu un deceniu, în 1991, printr-un articol despre Sergiu Al-George, ca introducere la versiunea românească pe care am dat-o primului său studiu, „Mitul lui ?tman şi geneza absolutului în gândirea indiană”. După câțiva ani de autoimpusă tăcere, am re-debutat în 1995, în revista de filosofie Krisis a asociației omonime, întemeiate de un grup de studenți şi masteranzi ai Facultății de Filosofie din Bucureşti. Însă imediat după aceea am plecat din țară pentru o lungă perioadă, până în anul 2001. În acest timp am trimis la diverse reviste articole şi studii, în special în legătură cu receptarea şi imaginea Indiei în cultura română, şi am editat un prim volum din scrierile indianistului Nicolae Zberea (în urma unei neînțelegeri cu şeful editurii, acestuia i s-a redus drastic tirajul şi nu a mai fost urmat de volumul al II-lea, pregătit şi el pentru tipar). După întoarcerea în țară, a apărut – în ianuarie 2002 – studiul „Secretul doctorului Eliade”, la care vă referiți.
Fii amabil şi spune-ne: Cum a început totul?
De obicei, întrebarea aceasta riscă să provoace răspunsuri de tip mitologic, care remodelează propria biografie pentru a corespunde unui scenariu mai mult sau mai puțin inițiatic, scenariu în care „eroul” apare drept un „ales”, iar drumul lui este cel al împlinirii unui destin. Să mă iertați dacă voi refuza această pistă, transformată de altfel în kitsch de atâția tineri şi mai puțini tineri care se revendică de la Eliade. Povestea mea personală e fără adolescenți miopi, mansarde, autodebutări, criterioane, ruinări fizice în buchisirea limbilor exotice şi alte bovarisme aidoma.
Spre deosebire de majoritatea celor cu preocupări similare, l-am descoperit pe Eliade după ce ajunsesem la filosofia indiană, la care m-a dus un drum strict personal. Eram, de la o vârstă foarte timpurie, un cititor vorace de literatură (în special literatură fantastică şi de idei), de ştiință popularizată, de cărți de călătorii în lumi extra-europene şi de descrieri etnografice exotice. Toate acestea m-au îndreptat inevitabil spre filosofie, disciplină care era bine reprezentată în biblioteca de acasă. Filosofia indiană am descoperit-o prin iarna anului 1984-1985, când eram în primul an de liceu şi mă bucuram de nou revelate libertăți. Încă nu ştiam că acesta va deveni o închisoare intelectuală (şi spirituală). Un liceu foarte bun, cel mai bun din urbe, dar al cărui profil – matematică-fizică – va intra repede în conflict, prin profesorii săi, cu noile mele orizonturi intelectuale.
Căutând cărți despre India era inevitabil să ajung la Mircea Eliade. În această perioadă am avut norocul de a fi unul dintre puținii cititori permanenți ai celei mai bune biblioteci din oraş: biblioteca Casei Corpului Didactic, care ocupa o clădire adiacentă liceului. Bibliotecarul era un om deosebit (după 1989, cercetător ştiințific, doctor în istorie şi specialist în carte veche), care îl frecventa pe Constantin Noica la Păltiniş şi coresponda cu el. Pasionat al cărții, călătorea frecvent prin țară pentru completarea şi îmbogățirea colecțiilor. Îi cunoştea pe toți anticarii şi reuşise să constituie excelente fonduri de publicații interbelice şi de carte străină. Pe lângă acestea, biblioteca avea o secție cvasi-secretă, numită „biblioteca documentară”. Era, de fapt, biblioteca vechiului colegiu reformat pe care liceul meu îl continua, şi căreia i se adăugaseră bibliotecile Casinei Române şi ale altor instituții interbelice din oraş. În total peste 40.000 de volume în toate limbile pământului, vechi şi noi – inclusiv în persană şi ebraică –, găzduite chiar în localul liceului, în sălile întunecate ale vechii lui biblioteci.
Acolo am putut citi cărți şi reviste interbelice – dintre care o bună parte nu se găseau decât în fondurile restricționate ale marilor biblioteci din țară –, luând astfel contact cu opera lui Eliade dincolo de filtrul atent prin care o trecea cultura socialistă şi autoritățile anilor 1984-1988. Alături de el, îi citeam pe ceilalți autori interbelici interzişi, cenzurați sau doar absorbiți în mod dirijat. Dacă ceea ce mă făcuse să-l descopăr pe Eliade era filosofia indiană, Eliade însuşi mi-a revelat cultura română, altfel decât era ea reprezentată oficial. Acestei culturi oficiale a perioadei comuniste, îi opuneam cultura interbelică, cea a exilului, precum şi pe aceea produsă marginal sau semi-clandestin în România. Tot prin Eliade am descoperit cu adevărat cultura occidentală, vaccinându-mă împotriva reprezentărilor acesteia cu care ne mitralia ideologia comunistă.
O altă oază intelectuală a reprezentat-o, în această perioadă, profesorul de filosofie, şi el un cărturar de calibru (după 1989 şi-a continuat studiile la Paris şi a devenit profesor universitar), bun cunoscător al operei lui Eliade, căruia, pe vremea când era student la Bucureşti, îi şi scrisese cu speranța de-a ajunge în preajmă-i.
După patru ani de asemenea lecturi formative, am hotărât ca, în loc de medicină – pentru care mă pregătisem –, să dau admitere la filosofie. Dar într-un centru universitar care-mi dădea posibilitatea de a cultiva interesul pentru filosofia indiană. Aşa am ajuns din nord-vestul Transilvaniei la Bucureşti, singurul loc unde puteam studia limba sanscrită, lucru pe care l-am şi făcut chiar de la început. După câteva săptămâni de dezamăgitoare frecventare a cursurilor de filosofie, răsturnarea de regim din decembrie 1989 m-a salvat de o reorientare a formației mele (deşi cred că ar fi fost mai bine dacă urmam filologia clasică, după cum luasem atunci hotărârea). Am rămas la Filosofie, continuând să studiez sanscrita (cu dna Amita Bhose) la Facultatea de limbi străine, dar gândul meu prim era de a pleca în Occident şi apoi în India, ca să aprofundez filosofiile şi religiile sud-asiatice. Din nefericire, în primii ani post-comunişti, bursele oferite statului român erau gestionate în mod clientelar, iar accesul direct la bursele occidentale era îngreunat de diverse blocaje, de la cel informațional până la cel financiar. Am reuşit, cu mari eforturi şi grație unor sponsorizări private, să petrec două veri în bibliotecile pariziene şi un an la Institutul de indologie al Universității din Viena, unde am putut studia cu mari profesori din Austria, Franța şi Olanda. Acolo mi-am şi pregătit teza de licență asupra filosofiei şcolii ?dvaita Ved?nta. Abia în următorul an academic, 1994-1995, când urmam masteratul de filosofia culturii, s-au dat primele concursuri de burse, transparente şi corecte, la Universitatea din Bucureşti: cele din programul Tempus. Astfel am ajuns să studiez pentru un semestru la Universitatea „La Sapienza” din Roma, frecventând atât departamentul de filosofie, cât şi pe cel de orientalistică, unde am avut din nou şansa de a urmări profesori de talie internațională.
Pe măsură ce aprofundam studiile indiene, cu o orientare tot mai filologică, m-am îndepărtat însă din ce în ce mai mult de Eliade, pe care – cu impetuozitatea tinereții – l-am şi criticat în teza de licență. Acest proces s-a desăvârşit în India. Am ajuns acolo în iulie 1995, după o traversare rapidă pe la Bucureşti, unde trebuia să-mi susțin teza de masterat pregătită la Roma. Câştigasem o bursă a guvernului indian şi, lăsând în urmă un doctorat început la Bucureşti şi altul la care fusesem admis la Roma, m-am afundat într-un alt parcurs doctoral, ținând de cea mai tradițională filologie. Am rămas în această transă intelectuală timp de trei ani, timp în care, pe lângă intense studii cu profesorii de la Universitatea din Pondicherry şi cu pandiții de la Institutul Francez de Indologie, am umblat prin arhive şi biblioteci căutând manuscrisele unui tratat filosofic atribuit lui ?a?kara, pe care îl investisem cu mirabile calități explicative pentru dezvoltarea scolasticii advaitine. Nu regret deloc că am abandonat această cale strict filologică, dar ea mi-a folosit foarte mult în contrabalansarea tendinței speculativiste de care suferă cei care studiază filosofia.
M-a ajutat în aceasta un interludiu american de un an, dând curs invitației unui profesor de la Roma care se întorsese la colegiul său de origine. În S.U.A., după un semestru petrecut în acel mic colegiu din Midwest – care avea însă o bibliotecă demnă de orice mare universitate –, am preferat să-l petrec pe cel de-al doilea făcând, cum se spune astăzi, „mobilitate”. Am vizitat, astfel, mai multe universități şi centre academice, dar şi diferite instituții religioase, spirituale, monastice, reprezentând cele mai diverse tradiții şi orientări. Am fost şi la Universitatea din Chicago, dar ca să vedeți cât de puțin ajunsese să mă intereseze Eliade atunci, în 1999, n-am cercetat arhiva sa (Christinel murise de puțină vreme).
Când m-am întors în India, nu mi-am mai regăsit avântul filologic şi, abandonând teza şi expedițiile manuscriptologice, m-am lansat într-un alt fel de explorare a filosofiilor şi religiilor ei: a felului în care sunt trăite, puse în practică azi. În următorii doi ani am bătut țara de la un capăt la altul, pe o motocicletă vintage, oprindu-mă prin toate aşramurile, mănăstirile, templele, sectele, în fine prin orice instituție sau organizație religioasă care-mi ieşea în cale, demnă de a fi cercetată. Rămâneam peste tot cât puteam de mult, încercând să mă „inculturez”, să pătrund spiritualitatea acestor oameni dinlăuntru, cerând şi acceptând „inițieri”, punând „în paranteze” tot ceea ce m-ar fi putut împiedica să devin ca ei. Am învățat nu numai stilurile de meditație ale tradițiilor majore, dar şi pe cele ale unor secte şi şcoli obscure, ba uneori m-am trezit chiar printre antinomişti şi „reacționari”. Am experimentat tot felul de exerciții spirituale şi tehnici de eliberare, cu acelaşi elan lăuntric cu care înainte mă lansasem în filologie şi critică textuală.
Desigur, lucrurile acestea amintesc de Eliade. De altfel, în România, tot ceea ce e legat de India pare un parcurs „pe urmele lui Eliade”. Dar atunci eu nu mă gândeam decât uneori la el şi în general critic, însă cu respectul datorat unui precursor şi unui deschizător de drumuri, grație căruia putusem spera că pot să ajung şi eu pe subcontinentul indian (în acei ani, spre deosebire de azi, foarte puțini români reuşeau să o facă). De fapt, încercam să merg mai departe decât mersese el, atât în explorările filologice cât şi în cele spirituale, şi chiar credeam că izbutesc. Dacă e aşa sau nu vor judeca alții când va veni vremea socotelilor. Fapt este că acei cinci ani petrecuți în India (plus interludiul american) nu au fost marcați de Eliade. El rămăsese undeva în istoria drumului pe care îl parcurgeam.
Când m-am întors însă în România, în 2001, eram atât de înstrăinat de tot ceea ce lăsasem acolo, încât Eliade a devenit, în mod natural, o punte între mine şi ea, o cale de a mă reconecta la lumea românească. O lume care nu putea sau nu voia să absoarbă oameni ca mine – prea exotici, neverificabili, neintegrabili –, cu atât mai mult cu cât nu voiam să fac nimic pentru asta, nici măcar să-mi cer un loc. Cu gândul de a scrie teza începută înainte de plecare, m-am retras în urbea natală din nordul Transilvaniei, unde însă am preferat, la început, să decantez şi adâncesc o parte din experiențele ultimilor ani.
O revistă dintr-un oraş de provincie (Zalău) mi-a stârnit admirația în 2002. Mi-au atras atenția în primul rând paginile semnate de dumneata. Prezintă-ne te rog această publicație (colaboratori, finanțare, conținut, supraviețuire).
Această revistă, oricâte merite i-ar găsi alții, o consider acum una dintre fundăturile prin care a trecut drumul meu. Unul din lucrurile – nu sunt multe – pe care nu le-aş mai face dacă aş putea să o iau de la început.
Foarte pe scurt, ce s-a întâmplat. După vreo jumătate de an de adăstare cvasi-paradisiacă în una dintre provinciile cele mai puțin culturale ale patriei, am avut slăbiciunea să cedez propunerilor câtorva amici din trecut de a gestiona o nouă serie a revistei Centrului Culturii Tradiționale, instituție care, în această provincie oropsită, suplinea funcția unui centru de cultură. Mi s-a promis toată libertatea de care aveam nevoie, lucru care s-a dovedit destul de curând a nu fi profitabil pentru ceilalți. Primul număr al revistei, reintitulată Origini (Origins în engleză), a apărut în ianuarie 2002. Timp de doi ani, până am plecat de acolo, am încercat să scot o publicație trimestrială de studii culturale, cu un comitet ştiințific internațional, cu o secțiune în limba română şi alta în limbi străine, la un nivel intelectual şi ştiințific cât mai ridicat posibil. Nu a fost uşor, a trebuit să fac compromisuri de conținut care i-au ştirbit imaginea şi i-au dat un aer prea eclectic, am avut destule greutăți şi înfrângeri. Dar nu vreau să dau oamenilor-frână mai multă notorietate decât merită. În paginile revistei se găsesc numele unor autori importanți din țară şi din străinătate, precum şi cele ale unor tineri români care s-au afirmat (şi) prin intermediul ei. Unele dintre domeniile pe care le-a abordat, în secțiuni periodice – precum istoria şi antropologia religiilor, studiile indiene, cele gnostice –, nu sunt nici acum bine asimilate şi reprezentate în România.
Eliade a fost una dintre prezențele constante în paginile ei, în fiecare număr apărând articole importante despre opera şi viața lui, unele semnate de specialişti de primă mână, precum profesorii Mac Linscott Ricketts şi Bryan S. Rennie, sau de buni cunoscători ai săi, precum prof. Pietro Angelini şi alții. Am publicat şi corespondențe sau interviuri necunoscute până atunci. În istoria religiilor am avut colaboratori consacrați din străinătate, alături de tineri români la început de carieră. În domeniul studiilor indiene aş pomeni doar contribuțiile unor români, precum Radu Bercea, Constantin Făgețan, Cristian Coşeru, Corneliu H. Cicortaş, Julieta Moleanu, Mihaela Paina, sau restituirile din Sergiu Al-George şi Amita Bhose.
Revista a apărut în anii 2002 şi 2003, dar fiind considerată nereprezentativă pentru județ, a fost înlocuită cu o nouă serie, literară, pe deplin reprezentativă pentru cultura acestuia. Chiar dacă pot să-i înțeleg pe cei ce regretă încetarea revistei, consider acum că oamenii care au artizanat acest lucru în culise, mi-au făcut, fără să vrea, un mare serviciu personal. Căci şederea mea în urbea natală se prelungise oricum cu mult peste intenția inițială.
În 2006 editura Polirom publica volumul Iter in Indiam (500 de pagini) subintitulat Imagini şi miraje indiene în drumul culturii române spre Occident. Totul porneşte de la Eliade. Erudiția autorului e „scandaloasă”, iar acribia lui e fenomenală. În cele peste 30 de trimiteri bibliografice privitoare la Eliade, sunt menționate şi vreo zece ediții îngrijite de mine. Mulțumesc cu gratitudine! Rezumă, te rog această carte de referință.
Sunteți din nou foarte generos în aprecierea acestei cărți. Despre ea sunt atât de multe de spus, mult prea multe, încât nu ştiu de unde să încep şi risc să nu mă mai opresc. Face parte dintr-un proiect pe care l-am inițat chiar în primul an de studenție şi care încă nu s-a încheiat. Cartografierea completă a raporturilor românilor cu India, în toate timpurile şi pe toate planurile: imaginea Indiei în cultura română, călătoriile românilor în India şi ale indienilor în ținuturile româneşti, istoria indologiei româneşti în contextul preocupărilor de orientalistică de la noi, dar şi în cel al perceperii românilor ca obiect al orientalisticii.
Cartea face parte dintr-o serie în care, pornind de la câte un personaj emblematic (Alecu Ghica, Dora d’Istria, Mihai Eminescu, Mircea Eliade), urmăresc să investighez toate aceste aspecte ale întâlnirii românilor cu India. Începând de prin 1998 am publicat mai multe articole şi studii, reprezentând părți, capitole din aceste volume. Nu m-am grăbit însă cu finalizarea volumelor însele pentru că cercetările avansează atât în lărgime cât şi în adâncime, forând nu numai în biblioteci ci şi în arhive – în Europa şi Asia. Multe dintre aceste chestiuni nu au mai fost abordate, nici tematic, nici cazuistic. Despre altele s-a scris, dar reîncălzind mereu aceleaşi sinteze grăbite. Există şi unii care, din dorința de a trece drept dezvirginatori absoluți, se grăbesc să-şi asocieze, ei mai întâi, numele cu subiecte pe care alții le investighează de vreme îndelungată. A rezultat astfel o literatură ştiințifică de imitație şi slabă calitate, care face mai mult rău domeniului. Eu mi-am propus, dimpotrivă, să public doar după ce am descoperit şi cercetat, dacă nu toate, măcar aproape toate sursele, tipărite şi inedite, şi după ce am meditat îndeajuns asupra lor, plasându-le deopotrivă într-un context mai amplu.
Însă un eveniment neprevăzut a devenit, prin simbolismul său, catalizatorul finalizării unei prime cărți. Din toamna anului 2004, mă aflam la Roma ca bursier la Accademia di Romania şi lucram la ceea ce trebuia să devină a doua carte din serie. Când s-a anunțat, în martie 2005, concursul „Ioan Petru Culianu” pentru cărți de debut în domeniul studiilor religioase, antropologice şi culturale, l-am simțit că pe o invitație personală. De mai demult aveam redactată aproape integral prima carte a seriei, dar aşteptam să-mi completez sau extind cercetarea surselor prime. Profitând de bibliotecile italiene, am completat acest volum, Iter in Indiam, care s-a dovedit câştigător şi a fost publicat în primăvara anului următor. El reprezintă o secțiune istorică – perioada 1790-1860 – în problematica pe care o descriam mai sus şi are în centrul lui un straniu personaj: boierul moldav Alecu Ghica. După studii filosofice în Germania, acesta pleacă, în jurul anului 1837, în India, unde i se pierde urma; până în 1860, când e descoperit de doi negustori greci în postura de călugăr hindus pe lângă marele templu Jagann?tha din Puri. Mergând pe urmele lui, prin biblioteci şi arhive din România, Germania, India, descoperisem un alt personaj cu acelaşi nume, Alexandru Ghica, care şi-a petrecut ultima parte a vieții, anii 1789-1811, în India. (Lucru straniu, căci punctul de plecare al celei de-a doua cărți este tot un ghiculesc: Dora d’Istria. Îmi spuneam, mai în glumă mai în serios, că am ajuns de la indologie la ghicologie.)
Pentru a contrabalansa ariditatea unei cărți întemeiate, inevitabil, pe erudiție istoriografică şi a aduce tema mai aproape de cititorul de azi, am ales să înscriu în filigran cazul Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger. Primul capitol se numeşte „Modelul Zerlendi”, iar la începutul fiecărui capitol am pus câte un motto relevant din această nuvelă eliadescă. Astfel Eliade a ajuns să pară a fi punctul de pornire al cărții, ceea ce nu a exact. A fost, în acelaşi timp, mai puțin şi mai mult decât atât (în măsura în care se află la originea interesului meu istoriografic pentru chestiunea raporturilor românilor cu India).
Un articol recent din reapăruta revistă Verso e intitulat „Eliade, Iorga şi istoria neterminată”. Am reținut originalitatea ideilor textului. Mi-a atras atenția reproducerea unui portret-desen al lui Iorga, executat de adolescentul Eliade în 1923. Originalul, descoperit de dvs la BCU, îmi era necunoscut. Felicitări! Mai există şi alte desene în acest fond documentar?
Noua serie a revistei Verso, al cărei prim număr a apărut cu trei luni în urmă, reprezintă de fapt un concept cu totul nou, unul mult mai dificil, dar cred şi mai longeviv.
Arhiva românească a lui Eliade, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară, o cercetasem amănunțit cu mulți ani în urmă, pe când îmi făceam doctoratul la Universitatea din Bucureşti, dar nu am exploatat-o până acum în mod masiv decât în teză – Eliade secret –, pe care ar trebui să o public curând (tot amân deoarece descopăr mereu noi surse).
Portretele lui Iorga (căci e vorba de două) sunt, de fapt, mici schițe pe marginea sau pe spatele manuscriselor lui Eliade, în timp ce acesta scria, citea sau conspecta ceea ce citea. La fel ca în cazul altor scriitori (Culianu inclusiv), ele pleacă adesea de la câte un cuvânt sau o expresie haşurate. Mai sunt şi alte desene, dar nu reprezintă mari personalități. Cel mai adesea apar schițe de autoportret, care ar merita şi ele adunate şi publicate, ca o expresie grafică a modului în care se vedea Eliade în tinerețe.
De altfel, dumneavoastră dețineți o altă parte consistentă din arhiva de tinerețe a lui Eliade (una mult mai mică se află la Biblioteca Academiei Române) şi țin minte că ați publicat astfel de autoportrete schițate pe marginea manuscriselor.
Îl cunoaşteți şi v-ați împrietenit cu Mac Linscott Ricketts, exegetul american al lui Eliade. Savantul, mi-a vorbit de multe ori cu caldură şi admirație despre Liviu Bordaş. În ce împrejurări l-ați cunoscut? În ce constă colaborarea cu el?
Într-adevăr am avut acest privilegiu, de a mă bucura de prietenia profesorului Mac Linscott Ricketts, un savant şi un om extraordinar. Alături de dumneavoastră, este cel mai bun cunoscător al vieții şi operei lui Eliade şi, tot alături de dumneavoastră, cel care stăpâneşte cel mai bine sursele prime, publicate şi manuscrise, necesare pentru cunoaşterea acestora. Pe lângă calitățile sale savante, am fost şi sunt mereu impresionat de calitățile sale umane, care sunt şi ele o sursă de inspirație pentru mine. Gândindu-mă la intelectualii mutilați de ambiție, de carieră, de succes – majoritari, de altfel –, regret că profesorul Ricketts nu a făcut şcoală. Deşi în ultimii ani este „descoperit”, în mod personal, de tot mai mulți români, în general cei activi în studiile eliadiene, nu ştiu câți dintre ei sunt inspirați de calitățile sale morale şi, în general, umane. Mi se pare că, pentru unii, este doar o altă vacă de muls. Şi profesorul Ricketts se lasă muls, cu o incredibilă generozitate şi dăruire, doar pentru a ajuta mai buna cunoaştere a lui Eliade.
Îi cunoşteam numele şi unele articole de pe la sfârşitul anilor ‘80. Apoi i-am citit tot mai multe articole, dar nu şi monumentala monografie dedicată lui Eliade, la care am avut acces abia după ce a apărut în limba română. Când am publicat articolul „Secretul doctorului Eliade”, la care v-ați referit, i l-am trimis şi lui, pentru a-i cunoaşte opinia. Neprimind nici un răspuns, am început să mă gândesc că nu-l interesase. După câteva luni, cred că prin aprilie sau mai 2002, l-am întâlnit pe prof. Bryan S. Rennie, care se afla în vizită la Bucureşti. El mi-a dat o scrisoare pe care i-o trimisese profesorul Ricketts (încă nu folosea internetul), conținând o apreciere foarte pozitivă a cercetărilor pe care le condensasem în articol. Acest lucru m-a îndemnat să-i scriu din nou şi astfel s-a legat o foarte strânsă comunicare, una care a devenit în scurt timp colaborare.
De altfel, profesorul Ricketts a şi tradus acest articol, din proprie inițiativă – mărturisesc că lucrul m-a surprins, dar şi flatat –, iar Bryan S. Rennie l-a inclus în unul din volumele dedicate lui Eliade pe care le-a publicat la State University of New York Press. Tot din proprie inițiativă a mai tradus câteva dintre studiile pe care le-am publicat în următorii ani, probabil şi ca un reproş că, scriindu-le în română, le limitez accesibilitatea la un public restrâns. Dar, atunci când mă ocup de perioada românească a lui Eliade, îmi vine – cum să spun – nenatural să scriu în altă limbă decât româna, iar ulterior, deşi îmi propun să le traduc, nu mai găsesc timp, căci am mereu noi studii în lucru.
La fel ca dvs, prof. Ricketts a scris enorm despre Eliade, iar toate lucrările sale rămân de referință. Din păcate, a publicat o singură carte, Mircea Eliade. The Romanian roots (1988), iar restul contibuțiilor sale sunt împrăştiate în reviste şi în volume colective. Câteva au fost adunate de un editor român în volumul Former friends and forgotten facts (2003), dar rămân multe altele care ar constitui cel puțin încă două volume. Lucrul acesta l-ar putea face una din casele de editură româneşti care publică şi în limbi străine, precum Editura Academiei, de exemplu. Recent a început să fie publicată corespondența sa în jurul lui Eliade. A apărut un mic volum cu scrisorile schimbate cu Maitreyi Devi, iar cele cu Theodor Lavi au fost incluse într-un volum de scrisori din arhiva celui din urmă. Eu am publicat corespondența sa cu Ioan Petru Culianu şi am în lucru două volume mari cu toată corespondența lui cu cei implicați în discuțiile din jurul chestiunii „felix culpa”. De altfel arhiva eliadiană a lui Mac Linscott Ricketts este extrem de importantă pentru studiile asupra lui Eliade, iar când va deveni publică, în biblioteca unei universități americane, se va adăuga la cele deja frecventate de cercetători.
Ați primit aprobarea să cercetați fondul special al arhivei Mircea Eliade de la Chicago. Ce ați descoperit acolo?
Da, am avut această şansă. Chiar acum mă aflu la Chicago, cercetând Mircea Eliade Papers, la Special Collections Research Center, în Biblioteca Regenstein. Din 2011 vin aici în fiecare an. O dată am stat zece luni, ca Fulbright visiting scholar la Divinity School, unde am lucrat cu profesorul Bruce Lincoln, unul dintre cei mai talentați studenți ai lui Eliade, şi cu Wendy Doniger, continuatoarea lui la catedră. E o arhivă uriaşă (185 de cutii) şi, din nefericire, imperfect clasificată, iar multe manuscrise sunt identificate eronat, plasate greşit sau dispersate în mai multe cutii. Nici acum, după atâta vreme, nu am reuşit să o parcurg integral, deşi stau toată ziua în arhivă: sunt primul care vine şi ultimul care pleacă. Vreau să spun că, deşi am văzut toate piesele, nu am reuşit să le cercetez pe toate îndeaproape. Comparativ, arhiva lui Ioan Petru Culianu – e adevărat mult mai mică: ceea ce a mai rămas după ce lucrurile importante au fost repatriate –, este mai bine orânduită şi clasificată.
Am descoperit destule noutăți; sunt multe de spus, dar nu o pot face acum. Despre unele am scris deja, am publicat şi inedite, altele sunt în curs de apariție. Lucrurile inedite sunt, în marea lor majoritate, în zona corespondenței. Aici se păstrează scrisorile primite, dar se găsesc, în ciorne sau copii, şi o bună parte a scrisorilor lui Eliade. Iar corespondența e interminabilă. Când va fi publicată integral vom avea o secțiune transversală prin lumea în care a trăit Eliade. De fapt, prin mai multe lumi: cea a exilului românesc, cea din țară, cea americană, cea a mediilor academice internaționale etc. Multe chestiuni legate de biografia sa, dar şi de operă, vor putea fi lămurite abia când vom avea acest corpus. Dar, cum spuneam, el va fi o imagine a însăşi lumii în care a trăit, prin scrisorile atâtor oameni care au contribuit la facerea ei.
Am văzut şi scrisorile dvs., împrăştiate şi ele prin mai multe cutii. Din păcate, vreau să vă spun că sunt unele dintre cele care au suferit cel mai mult de pe urma incendiului, la fel ca acelea ale lui Culianu. Asta înseamnă că dosarele în care erau păstrate se aflau cel mai aproape de epicentrul incendiului. Scrisorile care nu au fost arse, au fost spălate de apă. Din fericire, în cazul dvs., ați păstrat copii, pe care le-ați şi publicat, de altfel. În cazul lui Culianu, însă, pierderea pare să fie iremediabilă (numai dacă nu vor ieşi la iveală xerocopiile făcute pe ascuns de Adriana Berger).
Apoi, manuscrisele operelor postbelice ale lui Eliade, atât cele literare în limba română, cât şi cele ştiințifice în franceză sau engleză, sunt absolut indispensabile pentru realizarea edițiilor critice. (Şi trebuie să sperăm că va începe destul de curând şi publicarea unei adevărate ediții critice a operelor sale.) Sau pentru realizarea unor traduceri fiabile. Ca să dau un singur exemplu, cartea Românii, latinii Orientului, apărută în 1943, în portugheză şi spaniolă, a fost tradusă în mai multe limbi (franceză, engleză, română, italiană, poloneză), pornind de la cele două prime ediții. Or, manuscrisul original, în limba franceză, se păstrează în arhiva de la Chicago.
Lucrez la un catalog complet şi detaliat al fondului. Întâi de toate pentru cercetările mele. Aşa am şi început, de altfel, cu un inventar de uz propriu. Apoi, cum trebuia să fac acest lucru la scara întregului fond, am hotârât să-i alcătuiesc catalogul. Dar asta, la fel ca în cazul editării, cere o muncă imensă, migăloasă, şi, în fine, prea puțin răsplătită.
Ştiți dvs înşivă, din propria experiență; ați şi scris despre aceasta. E util totuşi să revenim. Mulți autori – în special români, dar am avut surpriza să constat acest lucru şi la unii autori străini – se folosesc de rezultatele muncii celor care forează sursele prime, fără vreo referință, ca şi cum ar fi descoperirile lor, sau ca şi cum s-ar împărtăşi dintr-un bun comun. Cei mai „iscusiți” la astfel de treburi (sau poate cei cu unele scrupule de „conştiință”) fac o trimitere pe undeva, într-un loc, dacă se poate, mai puțin vizibil şi, în general, într-o chestiune minoră. S-a vorbit foarte mult în ultima vreme de plagiat ca de o operație copy-paste. Există din păcate şi alte forme, mai „rafinate”, de însuşire – nerecunoscută – a muncii altcuiva. Inclusiv cele prin care se „descoperă” ceea ce a fost deja descoperit. Iar aici se merge chiar până la publicarea în periodice cu apariție întârziată. (Adică, pentru a nu lăsa loc la confuzii: Cineva dă un articol în 2014 la revista cutare, care pregăteşte pentru tipar un număr pe anul 2012. Iar el foloseşte, fără trimitere, lucrări apărute în 2013 şi 2014. Sau publică într-un volum care apare la sfârşitul lui 2014, folosind fără să citeze lucrări din reviste apărute la începutul acelui an.) În fine, toate acestea sunt cunoscute, şi se cunosc chiar nume sonore care se dedau la astfel de practici, dar, din câte ştiu eu, încă nu s-a scris concret despre neonestitatea cu metodă şi cu acoperire perfectă, iar uneori chiar şi cu panaş, existentă în lumea academică.
Eu, în general, nu mă grăbesc cu exegeza atunci când ştiu că tabloul surselor e incomplet sau că lipsesc piese cheie. Prefer să mai caut izvoare. Şi acesta este motivul pentru care, de mulți ani, îmi consum timpul în arhive sau în colecțiile de periodice ale vremii. Intelectualului „recent” această abținere metodologică i se pare o incapacitate hermeneutică şi, apropriindu-şi datele culese de alții, se aruncă în speculații – uneori interesante, dar nesusținute de surse –, privind condescendent spre cei pe care-i consideră pălmaşi pe ogorul surselor prime. Există o grabă de a te arunca asupra oricărui subiect, şi mai ales asupra celor interesante, fără a adânci cercetarea şi, în general, pe baza literaturii secundare, doar din dorința de a trece drept dezvirginator de subiecte şi înaintemergător. Din păcate, rezultatul nu e dezvirginarea, ci violul. Iar, când această mentalitate devine dominantă în industria universitară şi academică, eşti pus în fața unor câmpuri dezolante, urât mirositoare.
De aceea, în praful arhivelor, aerul este, în mod paradoxal, mai curat, mai proaspăt, mai respirabil. Prefer această atmosferă.
O copie xerox după jurnalul inedit al lui Eliade se află în posesia mea. Ați cercetat originalul. Ce ne puteți spune despre acest document excepțional?
Într-adevăr, jurnalul este, asemenea corespondenței de care vorbeam înainte, dar într-un plan şi mai personal, un document extraordinar şi o mărturie nu numai despre Eliade, ci şi despre epoca sa. De aceea este foarte important să înțelegem cum a fost ”construit” acest document.
Cred că dvs. vă referiți, aşa cum ați făcut-o de mai multe ori în scris, la cele cca 4.100 de pagini ale celor 59 de caiete care au fost microfilmate. Şi bănuiesc că xeroxul pe care-l aveți este, de fapt, un print după microfilm. Primisem şi eu microfilmul încă înainte de a ajunge în arhiva din Chicago. Dar acest microfilm, adică respectivele caiete, acoperă doar perioada 17 septembrie 1945 - 20 octombrie 1971. În plus, la Chicago, am descoperit că există notații de jurnal din această perioadă pe mănunchiuri de file volante sau în carnețele, păstrate în diferite alte cutii şi care nu au fost incluse în microfilm. Ele trebuie adăugate caietelor. Aceste caiete însele reprezintă în general transcrieri ale însemnărilor imediate, care au fost aruncate după copiere. Ulterior, Eliade a revenit cu tăieturi şi ştersături. Pasaje întregi sunt raturate cu tuş. Ele vor putea fi citite doar cu aparate speciale, pe care din păcate biblioteca Universității din Chicago nu le posedă deocamdată.
Jurnalul anilor următori, 1972-1985, scris pe foi volante, pe bilețele, prin carnete şi agende, pe unde a apucat, nu a mai fost transcris, ci adunat în dosare, pe ani. Multe dintre însemnări sunt nedatate sau au date aproximative, adăugate ulterior. Din cauza incendiului, dosarele sunt în neorânduială sau chiar amestecate, iar unele părți ale lor au fost afectate de foc şi apă.
Când a pregătit Fragments d’un journal, Eliade a făcut o selecție din caiete, excluzând părți din notațiile selectate sau chiar reformulându-le pe unele dintre ele. Acestea au fost apoi dactilografiate de Christinel. Li s-au adăugat unele însemnări păstrate pe foi volante, neincluse în caiete. În privința dosarelor de după 1971, Christinel a dactilografiat direct manuscrisele originale, numai unele dintre ele fiind transcrise de Eliade înainte de această operație. Dactilogramelor li s-au adăugat xerocopii după acele părți din jurnal publicate de Eliade prin diverse reviste ale exilului, şi acestea cu intervențiile sale editoriale. Ulterior unele pasaje sau însemnări au fost excluse de la publicare. Am descoperit însă că nu toate hârtiuțele cu însemnări diaristice au fost dactilografiate. Oricum, aici raportul este invers proporțional față de perioada 1945-1971: cea mai mare parte a jurnalului a fost inclusă în Fragments d’un journal. De aceea, printre traducători şi editori s-a generalizat impresia că dactilogramele anilor 1972-1985 – pe care le aveți şi dvs. şi pe care le-ați publicat – cuprind jurnalul complet al acestor ani. Nu este aşa, vor trebui adăugate destule însemnări pe foi volante păstrate în dosare. Din nefericire, în aceşti ani scrisul lui Eliade s-a deteriorat progresiv, devenind din ce în ce mai greu lizibil. Există şi câteva carnete cu jurnale de vise, şi ele greu de descifrat, care vor trebui adăugate într-o addenda.
Aşadar, nu există un singur manuscris după care să se facă ediția completă, fidelă, a jurnalului, ci o colecție de manuscrise, pe diverse nivele ale scriiturii: însemnare primă, transcriere, dactilogramă, xerocopie corectată a dactilogramei sau a textului publicat în reviste etc. (post primam corectionem, post secundam corectionem). Toate acestea trebuie luate în considerare şi folosite cu atenție, în confruntare, pentru realizarea ediției. Am identificat şi catalogat întreg acest material, am stabilit textele prime, secunde, copiile şi raporturile dintre ele, pentru a putea determina cu precizie textul integral al jurnalului. Aştept momentul când mă voi putea apuca de realizarea ediției, împreună cu o echipă desigur, dar acest lucru – cum ştiți – nu depinde numai de mine.
În privința conținutului jurnalului, nu este aici locul potrivit pentru a vorbi despre el şi, oricum, spațiul ar fi insuficient. De altfel, datorită dvs., care în ultimii ani ați publicat copios din el prin diverse reviste, ocolind restricțiile de copyright, o bună parte a jurnalului inedit nu mai este inedită.
Cele două volume editate de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul (2012 şi 2013), însumând o mie de pagini, au o deosebită valoare documentară. Ce alte proiecte aveți?
Şi aceste două volume se înscriu într-un proiect mai larg, dedicat aducerii la lumină sau în prim-plan şi discutării tuturor surselor prime relevante pentru chestiunea numită „felix culpa”. Sub acest nume sunt incluse: opțiunile politice interbelice ale lui Eliade, atitudinea sa față de evrei şi modul în care s-a situat în raport cu antisemitismul, repoziționarea din timpul războiului şi felul în care, ulterior, şi-a gestionat trecutul şi a navigat printre membrii multicolori ai exilului. Am început prin a aduna toate sursele privitoare la atitudinea sa față de antisemitism, fascism, nazism între 1921 şi 1937 şi le-am discutat într-o carte pe care am intitulat-o Prolegomena la felix culpa. Am dus-o până în anul 1928, dar apoi a trebuit să dau prioritate altor lucrări şi n-am mai reuşit să mă întorc la ea. Am publicat doar două articole care acoperă anii 1921-1925. Sper să o pot relua în curând.
Un alt proiect în lucru este ediția integrală, în şase volume, a publicisticii post-indiene a lui Eliade – anii 1932-1944 –, la care m-am înhămat împreună cu dl. profesor Sorin Alexandrescu şi cu Liviu Costin. Am pomenit deja cele două volume ale corespondenței purtate de Mac Linscott Ricketts cu mai mulți protagonişti ai dezbaterii.
Din păcate, aşa cum ştiți, este un subiect dificil de tratat, căci marea majoritate a abordărilor sunt tributare (pe față sau pe dos) unei ideologii sau alteia. Sigur, e o diferență între, să spunem, „ideologiile bune” şi „ideologiile rele”, deşi istoricul nu se cuvine să fie moralist sau justițiar. Pentru a putea înțelege trecutul în toată complexitatea lui, cercetătorul trebuie să evite a se identifica cu punctele de vedere ale ideologiilor vremurilor noastre. Acest deziderat este foarte rar realizat. Şi nu pentru că este dificil (aşa cum, într-adevăr, este), ci pentru că nu e profitabil. Mediile academice, în general, şi în special cele de vârf, sunt angajate în mod activ în demersuri intelectuale legate într-un fel sau altul de situația politică a timpurilor noastre şi de ideologiile dominante. Apoi există, ca în toate vremurile, conformişti şi oportunişti. Foarte mult, mult prea mult, din ceea ce s-a scris despre chestiunea „felix culpa” se înscrie în acest spațiu şi are presupoziții normative. O altă parte a celor care au intervenit în discuție se opun acestora dintâi în virtutea altor opțiuni ideologice, fie legate de trecut, fie prin opoziție la ceea ce am putea numi „Noua Gândire Dominantă”.
Dacă încerci – şi reuşeşti într-o măsură semnificativă – să nu fii nici de o parte nici de alta, te trezeşti între focuri încrucişate. Fiecare dintre părți te vede în teritoriul inamicului şi te acuză de păcatele lui. Nu ai prieteni, nici simpatizanți sau, dacă ai, sunt irelevanți. Eşti singur, pe cont propriu. În mod evident, o astfel de alegere nu o face nici unul dintre cei care doresc să-şi construiască sau să-şi păstreze o carieră instituțională şi ştiințifică. Cei cu scrupule de conştiință evită pur şi simplu astfel de subiecte: fug de ele numai la auzul lor. Ceilalți, dimpotrivă. Şi prefer să nu insist aici, căci mulți dintre cei care se vor recunoaşte mă vor duşmăni.
Nu vă spun nimic nou, iar acest lucru nu se întâmplă doar în chestiunea despre care discutăm. Dați-mi voie să vă spun însă, din proprie experiență, cât de greu este să continui în această direcție, fără a face parte dintr-un grup sau altul. E foarte dificil, chiar imposibil, să găseşti finanțare academică pentru proiecte de cercetare / publicare ce nu merg în direcția curentului (să precizez: care nu merg nici împotriva lui, pentru a i se opune, ci urmează exclusiv drumul impus de exigențele cunoaşterii). E greu şi să publici astfel de lucruri, să le publici în locurile juste şi cu bună vizibilitate: cei care ar trebui să le găzduiască se tem, ezită, nu vor să rişte.
Am primit, cu titlu personal, multe reacții pozitive la cele două volume despre care mă întrebați şi ştiu că sunt destui alții care gândesc bine despre acest proiect realizat. Dar au apărut doar puține recenzii şi nu în locurile cu cea mai bună vizibilitate. Cei care ar putea scrie nu vor să rişte. Recenzia din România literară, nu fără a recunoaşte merite cărții, se intitulează O țintă ratată. Eu nu cred că ținta e ratată, pentru că ținta nu era în anul 2012, 2013 sau 2014. Dar nu e rău că tocmai revista de cultură considerată a fi cea mai importantă din țară a publicat acest punct de vedere. Va fi foarte relevant pentru cercetătorii din viitor (sigur, cui îi pasă azi de ei?).
Cât despre mine, fac ceea ce-i şade bine unuia ca mine: voi adăuga un al treilea volum-addenda. În acest nou sejur de cercetare am descoperit alte scrisori care pot fi incluse în „corpus”; nu multe, vreo 150 de pagini tipărite. Şi cu acestea dosarul de la Chicago e încheiat.
Am să închei acest dialog cu o întrebare retorică, dar una necesară prin prisma tuturor celor discutate până acum. Ar putea chiar să stea drept titlu. Este Eliade un subiect actual? Se mai poate aduce ceva nou în cunoaşterea operei şi vieții sale?
Mă întrebați de fapt despre două lucruri: actualitatea şi noutatea.
Voi începe din nou cu o experiență personală. Mi se întâmplă destul de des să fiu pus în fața acestei întrebări, nu într-o formă retorică, ci în una... negativă. De când am început să scriu despre Eliade, tot aflu de la colegi (şi mai ales de la „colegi”) că e un subiect „răsuflat”. Asta în timp ce Marx sau Freud, Biblia sau Upanişadele, Eminescu sau Ionesco nu sunt, desigur, „răsuflate”. Mă rog, e binecunoscuta adaptare de către intelectuali a tehnicii fotbalistice „pasul la offside”. Din păcate pentru respectivii, opinia lor rămâne o ocupație de chibiț frustrat.
Iată câteva truisme care trebuie repetate: Nu există subiect despre care să nu se poată spune ceva nou, fie şi pentru simplul motiv că oamenii şi mentalitățile lor se schimbă; se învechesc înseşi ideologiile prin prisma cărora un subiect sau altul au fost judecate; fiecare moment istoric ne aduce la un alt punct de vedere asupra trecutului ş.a.m.d. Trecutul însuşi nu există decât datorită prezentului, iar acesta e mereu altul. Există doar subiecte unde acest „nou” e neinteresant şi asta datorită gradului de relevanță a subiectelor însele. Cred că nu mai e nevoie să argumentez de ce Eliade – opera lui, dar şi viața sa – este şi va continua să fie un subiect relevant.
Aşadar, să iau întâi întrebarea despre noutate. Înainte de toate, mai este foarte mult de făcut în privința editării operei lui Eliade. Au rămas destule inedite – nu doar jurnalul – care trebuie publicate. Alte opere se cer reeditate mai bine, mai fidel. Ediția publicisticii româneşti, pe care ați început-o dvs, trebuie dusă mai departe. Nici articolele culturale sau ştiințifice publicate în limbi străine nu au fost toate strânse în volum de către Eliade însuşi; fără a mai socoti prefețe, introduceri, articole de dicționar şi enciclopedie etc. La fel, integrala interviurilor, foarte importante pentru întregirea părții confesive a operei lui (memorii, jurnal). Va trebui realizată ediția critică, o întreprindere extrem de complexă şi îndelungată. Trebuie reluate, completate şi finalizate, edițiile corespondenței, atât cea emisă, cât şi cea primită. Aş putea continua.
Apoi, interpretarea operei lui Eliade este încă departe de a fi atins un punct de saturare. Motivațiile interne ale ideilor şi teoriilor sale, adică cele care țin de formația sa, de viața şi experiențele sale, au fost doar parțial puse în evidență. E foarte important să confruntăm ideile sale nu doar cu cele mai recente teorii din studiile religioase, ci şi cu ideile cele mai avansate din psihologie, fizică, astrofizică, ştiințe cognitive etc., care de cele mai multe ori îl confirmă pe Eliade şi îi infirmă pe criticii săi.
Cât priveşte actualitatea lui Eliade, aici e mult prea mult de spus, iar unele afirmații vor avea, fără intenție, tentă polemică. Chiar unul dintre istoricii religiilor care s-a ilustrat printre cei mai abrazivi critici ai săi şi care sângerează de fiecare dată când îl vede citat în mod pozitiv, remarca – cu amărăciune – că, deşi nimeni nu-l mai citeşte azi (o exagerare), opera sa este încă reprezentativă pentru abordarea dominantă în domeniul studiilor religioase (o altă exagerare). Ultima exagerare este însă considerabil mai mică. Opera savantă a lui Eliade continuă să fie citită, deşi nu la fel de mult ca în urmă cu trei-patru decenii, şi să fie influentă în efortul de înțelegere a fenomenului religios, deşi în aceste ultime decenii a trecut printr-un intens proces de reevaluare critică. Mai mult decât critica operei şi a ideilor sale, critica ideologică la care a fost supus postum (începuse dinainte, dar fără efectul scontat) pentru simpatiile sale politice de la sfârşitul anilor ’30 a avut rolul principal în dezactualizarea ideilor lui Eliade. Căci acestea sunt prezentate acum drept ideile unui fascist şi antisemit. Un lucru fals, după cum ştim, dar unul repetat cu regularitate, în locuri importante, cu mare vizibilitate şi impact, de către persoane care – nu neapărat în virtutea calităților lor ştiințifice sau intelectuale – reuşesc să-l propage cu succes. Pe de altă parte, tocmai în virtutea acestui lucru, despre Eliade se discută acum foarte mult. Şi, în mod natural, se va mai discuta până când lucrurile vor fi aduse la dimensiunile lor reale (căci în acest moment ele sunt cu totul distorsionate şi hiperdimensionate, ca să nu mai pomenesc decontextualizarea sau proasta lor contextualizare). Iar atunci când se va întâmpla, accentul se va muta din nou pe operă şi idei. Miza multora dintre criticii săi ideologici tocmai aceasta este: de a-l scoate din actualitate pe uşa din spate.
Cu riscul de a simplifica o situație foarte complexă, voi spune următoarele: Bătăliile teoretice în jurul lui Eliade, începute în anii ’70, s-au purtat cu precădere după 1980 şi au durat, cu intensitate, până pe la sfârşitul secolului. Una sau două generații de savanți – mai ales americani – implicați în ele, care îşi croiau atunci drum în disciplina istoriei religiilor contra perspectivei celei mai influente (aceea eliadeană), sunt acum pe cale de a se retrage. Pentru noile generații de savanți, ideilor acestora sunt la fel de vechi şi problematice precum le păreau lor cele ale lui Eliade. În plus, generațiile care se războiau cu Eliade pentru a-şi propune propria identitate devin acum, la rândul lor, o țintă critică a noilor veniți, cu alte viziuni, cu noi abordări ale fenomenului religios. Acest proces, în care – pentru a folosi un limbaj pitoresc – Eliade este duşmanul duşmanilor, va duce la o reconsiderare a lui. Tocmai faptul că ideile sale teoretice n-au murit de moarte naturală (n-au fost lăsate să moară), ci au fost puse în zeghe – sau în carantină, în cel mai bun caz –, forțând asupra lor interpretări ideologice, le va asigura longevitatea. Din acest motiv şi din toate celelalte, Eliade este încă foarte actual, chiar dacă această actualitate se manifestă într-un context care-i este foarte advers (în principal, pentru că este plin de prejudecăți ideologice). Dar şi contextele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, se schimbă.
Sunt, aşadar, încă multe de făcut în ceea ce-l priveşte pe Eliade, care continuă să fie un subiect actual, în ciuda acelora ce-şi doresc contrariul sau a celor dominați de epichairekakia. Aş spune că e nevoie de cât mai mulți cercetători tineri care să se ocupe îndeaproape de opera lui, să o regândească pornind de la sursele prime (din păcate încă incomplet cunoscute), în noul context epistemologic oferit de mersul înainte al cunoaşterii globale, cu o privire critică îndreptată deopotrivă asupra operei lui Eliade şi a criticilor ei. Cred că mulți dintre aceşti tineri cercetători se află deja în prag.
Convorbire realizată de Mircea Handoca