AHASVERUS

Remus Miluță e un bărbat cu părul lins, cu priviri sfioase şi cu palmele veşnic umede de transpirație.
Fusese cândva prietenul nedespărțit al prietenului meu Ghiță Trăscău. Prietenul meu nu mai este. S-a dat la fund, i-am pierdut urma. Se zice că i s-ar fi desfăcut contractul de muncă din nişte motive rămase pentru mine până în ziua de azi neclare. Poate că acum, când s-a permis accesul la dosarele fostei Securități, să mă lămuresc. Fapt este că prietenul meu s-a dus, pe când prietenul prietenului meu a rămas. Acum sunt prieten cu prietenul prietenului meu, fiindcă dacă el, fostul meu amic dispărut în mod misterios, îl prețuia faptul acesta este penru mine ca un certificat de garanție.
– Marfă bună, îmi zice un coleg de serviciu, vrând parcă să mă avertizeze în legătură cu un eventual pericol la care m-aş expune împrietenindu-mă cu prietenul prietenului meu.
– Mda, zic eu îngăduitor, numai că, stimate coleg, trebuie să evităm limbajul vulgar. Las la o parte faptul că expresia dumitale este echivocă.
Nu-i cer alte explicații.
– A fost o reacție spontană, s-a scuzat el şi, încercând să scape cu o glumă, a adăugat: Am vrut doar să mă exprim în termeni comerciali.
Pe prietenul prietenului meu îl cheamă Remus Miluță. Omul reprezintă pentru mine o enigmă. Şi nu numai pentru mine. Cineva l-a poreclit Rebus şi aşa i-a rămas numele. Îi spuneam: „Măi, Rebus, uite aşa şi pe dincolo...” şi el nu se supăra. De altfel, calitatea lui cea mai de seamă era că nu se supăra niciodată pe nimeni şi nu supăra niciodată pe nimeni. Asculta cu voioşie glumele noastre, sărate sau nesărate, politice sau nepolitice, pe seama unuia sau a altuia, râdea tare şi contagios, scotea un fel de nechezat de armăsar zburdalnic, dar întotdeauna avea grijă să ne pună cu delicatețe la punct: „Şi totuşi, râdem noi, dar cutăriță e băiat bun.”
Şi toate ar fi mers bine, dacă într-o zi nici senină, nici noroasă, nu l-ar fi chemat şeful la el şi nu i-ar fi zis aşa:
– De acum încolo, vei fi ajutorul meu. Un fel de adjunct sau secretar, sau cum vrei să te socoți. Eu post în schemă nu am, de aceea ai să faci treaba asta în mod voluntar, cu alte cuvinte fără nici o recompensă bănească, decât poate nişte premieri de Crăciun şi de Paşti şi asta numai în caz că economia națională va merge zbârnâind, să se colecteze cât mai mulți bani de la contribuabili şi firma să aibă un profit cât mai consistent.
După cum îl cunosc eu pe Miluță, cred că în clipa aceea a sfeclit-o. O fi văzut chiar negru în fața ochilor, dar şi-o fi zis că asta-i din cauza tenului cam întunecat al şefului. Şi cum nu ştia să refuze şi nici nu voia să-l supere, a acceptat. Cum să refuze şi să supere pe directorul unei firme de anvergură națională cu filiale în mai toate oraşele țării? N-aş putea însă jura că în răspunsul lui nu se afla şi o doză de iezuitism.
– Cu mare plăcere, stimate tovarăşe, pardon, domnule director, cum doreşte domnia voastră. Nici nu-mi trece prin minte să cer bani pentru îndeplinirea unei îndatoriri pe care, sunt sigur, nu v-ar refuza-o nici unul dintre colegii mei.
Şeful făcu nişte ochi cât cepele.
– N-aş crede, mârâi el. Dar n-are importanță. Poți să pleci...
Trebuie să vă spun că bun la inimă cum este şi doritor să fie pe placul oricui, indiferent de poziția socială, de bunurile mobiliare sau imobiliare ale celui ce-l solicita, dacă ar fi dat în scris răspunsul de mai sus, cuvintele „Stimate Domnule Director” şi „Domnia Voastră” ar fi fost scrise aşa cum le-am scris eu aici, cu inițiale mari, poate chiar în întregime cu litere mari şi de aur.
Avansarea lui în grad fără remunerația de rigoare a avut asupra vieții sale consecințe nefaste. Cum pe seama şefilor se fac adesea glume şi sărate şi nesărate, s-a văzut dintr-odată în situația penibilă de a nu mai necheza voios. Când începea hora glumelor, el se furişa din cercul nostru şi îşi băga nasul în hârtii. Pe chipul său se aşternea suferința. Începuseră să-i transpire nu numai palmele, ci şi fruntea şi urechile, tot corpul. Era mereu lac de sudoare, dar noi, neştiutori de noua lui misiune, credeam că e din pricina caniculei care se abătuse nemiloasă în vară şi asupra instituției noastre. Transpiram toți, dar ca el nimeni. Nu aveam habar că, după o vreme, şeful îl chemase la el şi îl luase din scurt.
– Cu ce te ocupi, domnule?
– Cu actele... a bâiguit el speriat.
– Ce acte? De ce te-am făcut adjunctul meu voluntar? De prea mare ispravă n-ai fost niciodată în serviciu, aşa că vezi ce faci.
Miluță era băiat inteligent, aşa că a înțeles chiar prea bine sensul vorbelor care țâşniseră din gura şefului ca o rafală de mitralieră.
S-a frământat zile şi nopți şi a slăbit ca un catâr de Anatolia hrănit numai cu mărăcini.
– Băieți, băieți, fiți cuminți, lăsați glumele astea nesărate că... Munciți, dacă vreți să... zicea înghițindu-şi vorbele lămuritoare.
Am crezut că suferă de cine ştie ce boală, am vrut să-l ajutăm, dar el ne-a refuzat: „Nu, n-am nimic. Nu doresc altceva decât să meargă firma bine, să avem câştiguri bune.”
Ideea lui fixă cu bunul mers al firmei a fost începutul dezastrului. S-a urcat pe acoperişul blocului în care locuia şi a demontat antena colectivă, a tăiat toate cablurile pentru ca locatarii să nu mai pună în funcțiune televizorele şi să economisească neprețuita energie electrică, despre care ştia că se produce pe bază de gaze importate din Rusia pe dolari... Ne-a explicat că a făcut-o special ca o parte din bugetul țării să fie degrevat de povara acelor dolari şi veniturile populației, inclusiv ale noastre, să crească...
După această ispravă, l-a părăsit nevasta.
Copiii i-au fugit de acasă şi trăiau acum prin canalele oraşului.
La urmă a vrut să se sinucidă cu glicerină boraxată, dar l-a salvat administratoul blocului care, în clipa ce putea să-i fie fatală, i-a sunat la uşă ca să-i ceară taxele de întreținere. Taxele erau însă atât de mari încât, văzându-le a dat să se arunce pe fereastră. Administratorul l-a prins în ultima clipă de turul pantalonilor.
A stat o vreme într-un spital de boli nervoase. Acolo a început să se refacă. Nu mai spun că fiecare dintre noi alerga la spital cu tot felul de bunătăți. L-am hrănit de parcă ne-ar fi fost frate, i-am cumpărat o pijama nouă şi rufărie de corp, fiindcă vipera de nevastă-sa nu mai voia să ştie de el.
S-a întors la slujbă în deplinătatea forțelor fizice şi intelectuale. A început din nou să asculte (am neglijat să vă spun că el doar asculta) glumele noastre de toate calitățile, să râdă cu gura până la urechi şi să necheze.
Apoi, noi, ceilalți, am început să ne pierdem treptat hazul. Unul câte unul am fost transferați în alte servicii şi birouri unde eram plătiți cu salarii mai mici. Mai târziu am auzit că fostul nostru şef se lăuda peste tot cum a reuşit să „spargă gaşca de derbedei şi de leneşi” pe care îi avusese în subordine şi care amenințau să ducă firma de râpă. Dar noi nici până în ziua de azi nu ştim cum. Singurul om pe care l-a păstrat a fost Remus Miluță, fiindcă, aşa cum îi asiguram pe colegii mei năpăstuiți, Miluță era un om bun la inimă care nu voia să supere pe nimeni niciodată şi nu se supăra pe nimeni niciodată, chiar dacă, să zicem l-ai mânji cu catran sau i-ai da orice alt motiv de supărare.
După o vreme, Miluță şi-a dat demisia şi s-a mutat din oraşul nostru, deasupra lui plutea bănuiala îngrozitoare de a fi fost cauza neplăcerilor noastre. Sacrificiul lui era nespus de mare, risca să rămână multă vreme şomer. Dar nici unul dintre colegi nu voia să-i înțeleagă gestul şi eu mă căzneam zadarnic să-i conving că prietenul meu este un băiat de caracter.
I-am pierdut urma întocmai ca şi pe a prietenului nostru comun de altădată. Îmi părea rău de el şi aş fi vrut să-l întâlnesc să-l consolez, zicându-i că eu nu cred cele ce se spun pe seama lui.
Cam la un an după evenimentele pe care le-am istorisit mai înainte, am avut de efectuat o deplasare tocmai la Baia Mare. Mi s-a spus că la filiala de acolo s-au produs anumite nereguli, că va trebui să fac un control riguros să văd ce se întâmplă şi să fac propuneri de remediere a situației. Propunerea şefului a picat rău. Era cu doar două săptămâni înainte de Crăciun, nevastă-mea, când a auzit s-a luat cu mâinile de cap, zicând că nu trebuia să accept, că o las singură în pragul sărbătorilor, singură, singurică să facă față tuturor pregătirilor: să frământe aluatul pentru cozonaci, să scoată varza pentru sarmale din pivniță, să umble după cumpărături şi câte altele. „Şi asta mi-o faci când ştii că urmează să vină la noi de sfântul Crăciun mama cu tata şi cu trei nepoți din partea soră-mii, o ființă imposibilă, cum o ştii, incapabilă să pregătească copiilor ei de sfintele sărbători nici măcar ouă ochiuri. Mi-i trimite mie ca să mănânce la mine cozonaci şi caltaboşi”. Ea, care n-a avut niciodată serviciu, nu realiza ce înseamnă să lucrezi la o firmă atât de importantă şi să ai deasupra ta un şef nevricos ce atârnă ca Sabia lui Damocles deasupra tuturor salariaților. Aşa că de plăcere sau de neplăcere m-am îndreptat spre tren. Era o seară de decembrie geroasă, nici n-am făcut bine vreo sută de paşi că am simțit cum mă pătrunde frigul. Străzile erau pustii. Gerul gonise oamenii, câinii vagabonzi se trăseseră şi stăteau încovrigați prin firidele de la subsolul blocurilor de locuințe, cerşetorii dispăruseră de la uşile celor două biserici prin fața cărora ducea drumul meu spre gară. Cățărându-mă cu mare grijă pe scările înalte şi pline de gheață ale vagonului de dormit, l-am întrebat pe însoțitor dacă cuşetele sunt încălzite. „De unde căldură?” mi-a răspuns el. „Toate vagoanele sunt reci ca gheața. Băieții de la depou, care au obligația să facă reparațiile, se află de trei zile în grevă, pentru că de o lună nu au primit tichetele de masă şi se tem că nu vor căpăta nici prima pentru porc, promisă, dar neprevăzută în contractul colectiv de muncă”.
Am călătorit o noapte şi o jumătate de zi îmbrăcat, înfăşurat în două pături şi, peste ele, două cearşafuri de pe pat, am alergat tot timpul pe coridor, doar-doar m-oi încălzi, speranță pe care o împărtăşeau şi ceilalți călători din vagonul de dormit. Aşa cum eram înfăşurați în cearşafuri păream nişte stafii ori nişte soldați camuflați care atacă inamicul pe timp de iarnă şi pe zăpadă. Când am coborât din tren, la Baia Mare ningea, cădea o ninsoare deasă, perdele de fulgi îmi acopereau vederea, nu puteam zări nimic. Orbecăind, am reuşit să ies din gară. N-aveam în minte nimic alta decât să găsesc cât ma repede un taxi.
Era unul, numai unul, chiar în stația de taximetre de lângă gară. Mă apropii, bag capul pe geamul deschis al portierei şi, culmea, la volan se afla chiar Miluță! Îşi şterge palmele de transpirație, deşi la zero grade nu era cazul să transpire, nici nu se uită la mine şi-mi răspunde: „Liber”.
– Miluță! strig eu fremătând de fericire.
Îşi întoarce fața spre mine şi mă priveşte absent de parcă atunci mă vedea pentru prima oară în viață.
– Unde doriți? mă întreabă.
– Miluță, zic eu cuprins de emoție, du-mă unde vrei tu. Problemele mi le rezolv mai încolo.
– Nu, zice, nu pot să fac curse de capul meu.
– Plătesc orice cursă, să nu-ți fie teamă. Să mergem undeva, oriunde, să stăm de vorbă. Şi să laşi aparatul de taxat să meargă cât vrei tu, cât timp vom discuta. Plătesc.
– La hotel?
– Dacă aşa vrei tu, fie şi acolo.
Închiriez o cameră, urcăm, ne aşezăm în fotolii şi îl întreb:
– De ce ai plecat, Miluță?
Priveşte fix în podea şi zice:
– Din cauza voastră.
– Nu se poate! Ce ți-am făcut noi?
– Voi? zice ridicând spre mine o privire plină de amărăciune. Voi mă bănuiați pe mine.
– Eu!? Niciodată, Miluță! Iar de ceilalți nu trebuie să-ți pese prea mult. Dacă te întorci acasă, eu am să le explic şi am să-i conving.
– Crezi? De aşa o porcărie nu mă pot spăla nici dacă aş sta gol-puşcă în zece ploi torențiale. Nu mă întorc.
– Şi ce ai de gând să faci? zic eu cu mare părere de rău.
– Nu ştiu.
– Cum nu ştii? Acum văd că eşti şofer. Îți doresc ca măcar în meseria asta să nu ai necazuri.
Miluță oftează, transpiră, lăcrimează şi-mi zice:
– Am să fiu dat afară sau transferat.
– Tu! exclam eu stupefiat.
– Eu, da, zice. M-a chemat patronul şi mi-a zis să-i dau o mână de ajutor în relațiile cu subalternii. Ce pacoste o mai fi şi asta pe capul meu? Tot aşa s-a întâmplat atunci când ați fost voi transferați.
– Dumnezeule! strig şi mă iau cu mâinile de cap. Nu cumva...?!
– Continuă-ți ideea. Voiai să spui: Nu cumva tu ne-ai pus bine? Deci şi tu ai fi în stare să mă bănuieşti.
– Miluță, zic eu blând, revenindu-mi. Eu pun mâna în foc pentru tine. Dar ai putea să-mi spui totuşi ce s-a întâmplat de fapt.
– Nu, n-am să-ți spun decât că mă jur pe ce am mai sfânt că n-am fost eu.
– Dar ştii cine.
– Ştiu, dar nu vreau să spun.
Mai mult n-am putut să scot de la el. Nu voia nici de data asta să supere pe nimeni, chiar dacă acel „nimeni” ne făcuse tuturor atâta rău.
Ne-am despărțit. Am rămas însă prieteni şi am purtat ani de zile corespondență. De aceea îi cunosc bine traseul vieții din clipa când ne-am văzut pentru ultima oară în hotelul din Baia Mare. Din exact aceleaşi motive şi-a dat de nenumărate ori demisia. S-a mutat sau a fost mutat cu serviciul la Oradea, la Reşița, Târgu-Jiu, Huşi, Piteşti, Caracal...
Remus Miluță – model de tărie de caracter, omul care nu voia să supere pe nimeni şi care, nu mai ştiu dacă, până la urmă, nu s-a supărat pe sine însuşi pentru o fermitate ce i-a asigurat, pe lângă aura de sfânt, doar o eternă peregrinare... Hoinar prin lume ca legendarul jidov rătăcitor.