Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2015
Arca lui Giorgione, de Marian Ilea, Editura Tracus Arte, 2015, 216 p.
Parcă nu ar fi chiar de mirare să vedem publicat un volum de teatru al lui Marian Ilea, cunoscând constantele scriiturii lui! Şi, iată, de astă dată, piesele se intitulează aşa: Transsexual, Transylvania, Diminețile Pectonelei, Arca lui Giorgio, Arca lui Giorgio (Variantă), Pictorul de pancarte, Începutul unui sfârşit memorabil, Cortina albastră, Melon, Melon sau Capete de femei (Variantă), Îi ziceau Armeanu. Despre fericirea ideală, care uneori se confundă cu cea minimală, vorbesc (într-un mod ce are de-a face mai mult cu autismul decât cu dialogul minimal) şi cei doi bărbați: Lacsi-bacsi, fost tâmplar, specialistul sfătos, practicianul, cum ar veni, şi Causio zis Gheorghe zis Giorgio, cel care a făcut o arcă vag trebuincioasă, ba chiar total inutilă, cu gând că poate-poate „încălzeşte sufletul cuiva”:
„Lacsi-bacsi: E cam rece în capela asta, Causio. Dar în condițiile date e bine.
Causio: E o capodoperă «Arca» asta a mea, Lacsi-bacsi, o capodoperă. O donez acestei biserici şi, dacă mi-o primeşte, sunt fericit.
Lacsi-bacsi: Am muncit apoi prin birouri cu stofe roşii pe scaune, Causio. Am fost şi proletar orăşenesc agricol. Aveam şi alte atribuții. Zideam case. Aveam boala banilor şi a celor şase costume.
«Regina Angliei doarme tot într-un pat şi mănâncă tot cu o lingură, Lacsi, la ce-ți trebuie să aduni averi? Pâinea se câştigă cu două mâini şi se mănâncă cu o gură, Lacsi», îmi mai zicea muierea.
Causio: Uite, Lacsi-bacsi, sunt deja fericit.
Lacsi-bacsi: Lumea asta s-a făcut în şase zile, Causio, în a şaptea s-au mai adăugat vreo şase orânduiri. Pe a şaptea n-o cunoaşte încă nimeni!”
Dumnezeu Şi-a dorit să facă lumea în şase zile. Şi a făcut-o. La alt nivel, cifra şase este legată de obsesia de a atinge un standard vestimentar – şi social, implicit. Şase-şase, poartă-n casă. Fiecare cu standardele lui. Maximale. Nevoile individului sunt minimale, ba chiar bazale, cum se vede şi în începutul ultimei piese a volumului: „D1: Nu există om care să mănânce cu o sută de linguri. D2: Ori cu o mie de furculițe... D3: Ori să doarmă în mai multe paturi deodată.”
D1, D2 şi D3 nu sunt ipostaze ale Reginei Angliei, ci ale bunicului Elias, ale fiului şi nepotului său. Până la urmă, ipostaze general umane, cum altfel?!
Lumina din cuvinte. O antologie alcătuită de Irina Petraş, Ed. Şcoala Ardeleană, 2015, 425 p. Volum dedicat Anului Internațional al Luminii, la 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga. Ca să nu uităm de unde am plecat, care e lumina originară, regăsim în antologie versurile lui Blaga, alături de care avem secțiunile „Lucian Blaga 120”, „Lumina din cuvinte”, grupând de o parte Versuri, pe de altă parte Eseuri, proză, traduceri (zeci şi zeci de autori, clujeni şi neclujeni, un eşantion de autori fiind, de pildă, Ion Vlad, Ioan-Aurel Pop, Nicolae Manolescu, Ionuț Vulpescu, Ştefan Borbély, Doina Curticăpeanu, Mihaela Ursa, Constantina Raveca Buleu, Oana Pughineanu, Gh. Săsărman, François Bréda, Diana Adamek, Ion Mureşan, Alexandru Vlad). Să revenim la pagina cu Blaga, nu despre Blaga, pagina cu: „Şi poezia este – aşa. / singură-n lumina sa / ea ține pe cît ține: / din nour pînă la copac, / de la mine pîn la tine (Poezia); Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri, / subt trecutele, caut / lumina stinsă pe care-o tot laud (Lumina de ieri); Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună (Linişte); Ce grea e pentru noi / osânda de-a sta-n lumină (Glas în paradis); Lin, lin, lin / picuri de lumină şi stropi de pace cad (Stalactita); ... şi aplecat peste întrebările lumii. / Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină (Scrisoare); Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă - mamă – / să părăsesc iar lumina? (Din adânc); De unde-şi are raiul – / lumina? – Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările lui (Lumina Raiului); Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept cînd te văd – minunato, / e poate că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintîi (Lumina); Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, / de-un ghimpe muiat / în simplu albastru, în simplă lumină (Poetul); Răsăritul e-atât de bogat în poveşti şi-n lumină / că-n orele ce se ridică rămânem prea jos totdeauna când vrem să-l slăvim. / Apusul de-asemeni îl ştim. Acolo e orga popoarelor / ce-o ascultăm uneori, vag adusă prin nori (Apoteoză); Zi şi noapte! Ce schimb de spații pentru noi, / îngăduit şi repetat mereu! (Zi şi noapte); Ce-a rămas din lucruri? Numai / întuneric şi semnale (Oraş în noapte).”
fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, colecția interviu, casa de pariuri literare, 2015, 130 p.
„Vom tăcea şi vom fi liberi”, „Porcesc vrea să fie curat, frumos şi în rând cu lumea”, „Poezia este permanenta actualizare a imaginarului”, „Poezia lucrează cu energiile ațipite în omul comun”, „A început să îmi pese de viață”, „În Ieudul meu nu se poate ajunge recurgând la hărțile turistice”, „Poezia adevărată e mai puternică decât omul care a scris-o”, „La Judecata de Apoi, măcelarii vor fi mai puțin iertați?”, „Poezia e drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute”, „Pop, Popescu şi iambul morții”, „Până şi abisul, dacă poate fi pus în cuvinte, devine controlabil”, „Literatura poartă cu sine, în modul cel mai neostentativ şi mai discret cu putință, conştiința autorului ei”, „Vocația mea este una de implorator, de călător pe dinăuntru” – acestea sunt titlurile celor 12 interviuri cu Ioan Es. Pop apărute în presa culturală, inclusiv la Chişinău, în perioada 2000-2014, editate acum în volum de un cristian.
Interviurile sunt însoțite (sau premerse, mai degrabă) de trei pagini de „Cioburi” ce răsfrâng, în discontinuități miezoase, holografice, viziunea lui Ioan Es. Pop despre poezie şi cele numaidecât înconjurătoare ei: „La un moment dat, am avut revelația faptului că poezia ar trebui să povestească. De unde venea oare acest imperativ pe care-l simțeam necesar poeziei? Poate tocmai din nevoia de a dezvălui. Deghizez poezia în poveste convins că omul care mă citeşte mă simte astfel mai bine, că prin poveste se pot produce mari revelații poetice.”
Au înflorit iar vişinii şi merii, de Virgil Tănase, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 460 p.
Europa în aşteptarea finalului războiului, în 1945, fără a se şti ce vremuri tulburi vor veni şi cum vor fi ele resimțite de adolescenții de atunci (sau adolescentele de atunci, cum era Marie, fata unui medic din Franța omorât sub ochii ei), cum vor fi familiile şi țările prinse în vârtejul unei Istorii în formare, care va împărți continentul în două blocuri şi va pulveriza viziuni, speranțe, convingeri, dar şi Europa anului 1968, la un sfert de veac distanță de la finalul războiului, când la Paris şi la Praga par a se ivi zorii unei Libertăți ce contrazice rutinele „moralei de catastrofă” – despre aşa ceva scrie Virgil Tănase în romanul Au înflorit iar vişinii şi merii. Şi totuşi:
„Ucigaşul ne pune piciorul pe grumaz.
Forța, singura forță a asasinului, e de a ne sili să credem în viață, atrăgându-ne astfel acolo unde el este cel mai tare, acolo unde n-are ce-nțelege din noi toți, ne-nghite dintr-o dată! Dacă tot ce vrem e să trăim, armata, Armata ne pune piciorul pe grumaz – ca la Praga.”
În ce măsură scriitorul, o conştiință a umanității, poate zăgăzui talazurile cataclismelor Istoriei sau, la un alt nivel, se poate opune Răului ce acționează asupra individului, nației, continentului? „Spre deosebire de toți cei care scriu cărți ca să ofere oamenilor, în sfera spiritului, echivalentul păpuşilor gonflabile, ceea ce înşir zi de zi pe hârtie – fără să mă preocupe verosimilitatea sau utilitatea sau coerența sau chiar inteligibilitatea a ceea ce scriu! – nu se adresează unor eventuali cititori, ci acelei forțe superioare care ar putea nimici lumea, dar care nu poate să-şi renege firea, lovind un nevinovat ale cărui păcate omeneşti sunt spălate de încrederea în lumina care dăinuie în el.”
Lumina de neoprit care creşte primăvara, de fiecare dată când ne dăm seama că „au înflorit iar vişinii şi merii”, indiferent cât de apăsătoare este istoria personală a fiecăruia ori cât de felurite sunt convulsiile istoriei care afectează continente, dar nu pot distruge Firea, nu pot distruge ceea ce este etern.
Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15000 km, 2500 de ani de istorie, de Sabina Fati, Editura Humanitas, 2015, 446 p. (cu fotografiile autoarei)
China, Kîrgîstan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran, Azerbaidjan, Georgia, Turcia. Pasionată de drumeții montane, de geopolitică, de jurnalismul incisiv şi deopotrivă de pertinența analizelor în sfera relațiilor internaționale, Sabina Fati a dus la bun sfârşit o carte-reportaj de mare calibru. Vârfurile singuratice ale munților, disidenții care au rezolvat dilema „solitar” versus „solidar”, aglomerările urbane şi nevăzutele centre de putere, iurtele în care încap peste noapte familiile, oile şi caii, precum şi nenumăratele puncte de frontieră din cele nouă țări – toate acestea au constituit repere ale unui drum temerar, solitar, care a reconstituit în vara anului 2014 Drumul Mătăsii. În speranța că, într-un anumit orizont de timp, vechea rută comercială ar putea redeveni o cale liberă, accesibilă nu numai temerarilor.
Prinşi între Rusia şi China, între expansiunea societății de consum şi rigorile islamismului, popoarele şi indivizii, femeile şi bărbații din această – întinsă şi neştiută! – parte a lumii capătă din ce în ce mai mare importanță la nivel mondial, în vremuri de schimbări planetare. Iată şi opinia unui economist din Kîrgîstan: „PAN-TURCISMUL ESTE PREFERABIL PAN-RUSISMULUI, îmi spune economistul Janîbek Omorov, fiindcă «Turcia nu are o agendă ascunsă», dar cel puțin pe moment Kîrgîstanul a ales proiectul rusesc al Uniunii Eurasiatice. Janîbek a făcut facultatea la Moscova în perioada URSS şi-mi mărturiseşte, în vreme ce comandă un vin autohton la barul hotelului unde stau, că ştie mai bine ruseşte decât kîrgîză, dar că drumul alături de ruşi nu va aduce nimic bun pentru țara sa. Băiatul de la bar se întoarce şi îi spune că nu au decât vin franțuzesc, aşa că Janîbek îl roagă să meargă la dugheana din colț să cumpere şi, după o vreme, băiatul se întoarce cu o sticlă de Negru de Purcari, importat din Republica Moldova. Vinul kîrgîz e foarte rar şi oricum nu e mai bun decât cel moldovenesc, mă lămureşte amicul meu, amintindu-mi că în perioada Perestroikăi Gorbaciov a distrus toate viile din zonă, pentru a reduce alcoolismul.”
Prefața Taniei Radu pune accent pe imbatabila „endorfină a libertății”, pe deschiderea de noi orizonturi, pe respectul față de civilizațiile milenare, dar şi față de recunoaşterea la timp a tendințelor actuale: „e uimitoare apariția unei cărți cum este cea a Sabinei Fati, Singură pe Drumul Mătăsii. Oricât ai vrea s-o înseriezi, pică în afara tabloului, pentru că şi-a pus de la bun început ținta mult mai sus: vrea să priceapă ce se întâmplă, încotro alunecă faliile în mişcare ale lumii noastre, ce se vede înspre Răsărit.”
Parcă nu ar fi chiar de mirare să vedem publicat un volum de teatru al lui Marian Ilea, cunoscând constantele scriiturii lui! Şi, iată, de astă dată, piesele se intitulează aşa: Transsexual, Transylvania, Diminețile Pectonelei, Arca lui Giorgio, Arca lui Giorgio (Variantă), Pictorul de pancarte, Începutul unui sfârşit memorabil, Cortina albastră, Melon, Melon sau Capete de femei (Variantă), Îi ziceau Armeanu. Despre fericirea ideală, care uneori se confundă cu cea minimală, vorbesc (într-un mod ce are de-a face mai mult cu autismul decât cu dialogul minimal) şi cei doi bărbați: Lacsi-bacsi, fost tâmplar, specialistul sfătos, practicianul, cum ar veni, şi Causio zis Gheorghe zis Giorgio, cel care a făcut o arcă vag trebuincioasă, ba chiar total inutilă, cu gând că poate-poate „încălzeşte sufletul cuiva”:
„Lacsi-bacsi: E cam rece în capela asta, Causio. Dar în condițiile date e bine.
Causio: E o capodoperă «Arca» asta a mea, Lacsi-bacsi, o capodoperă. O donez acestei biserici şi, dacă mi-o primeşte, sunt fericit.
Lacsi-bacsi: Am muncit apoi prin birouri cu stofe roşii pe scaune, Causio. Am fost şi proletar orăşenesc agricol. Aveam şi alte atribuții. Zideam case. Aveam boala banilor şi a celor şase costume.
«Regina Angliei doarme tot într-un pat şi mănâncă tot cu o lingură, Lacsi, la ce-ți trebuie să aduni averi? Pâinea se câştigă cu două mâini şi se mănâncă cu o gură, Lacsi», îmi mai zicea muierea.
Causio: Uite, Lacsi-bacsi, sunt deja fericit.
Lacsi-bacsi: Lumea asta s-a făcut în şase zile, Causio, în a şaptea s-au mai adăugat vreo şase orânduiri. Pe a şaptea n-o cunoaşte încă nimeni!”
Dumnezeu Şi-a dorit să facă lumea în şase zile. Şi a făcut-o. La alt nivel, cifra şase este legată de obsesia de a atinge un standard vestimentar – şi social, implicit. Şase-şase, poartă-n casă. Fiecare cu standardele lui. Maximale. Nevoile individului sunt minimale, ba chiar bazale, cum se vede şi în începutul ultimei piese a volumului: „D1: Nu există om care să mănânce cu o sută de linguri. D2: Ori cu o mie de furculițe... D3: Ori să doarmă în mai multe paturi deodată.”
D1, D2 şi D3 nu sunt ipostaze ale Reginei Angliei, ci ale bunicului Elias, ale fiului şi nepotului său. Până la urmă, ipostaze general umane, cum altfel?!
Lumina din cuvinte. O antologie alcătuită de Irina Petraş, Ed. Şcoala Ardeleană, 2015, 425 p. Volum dedicat Anului Internațional al Luminii, la 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga. Ca să nu uităm de unde am plecat, care e lumina originară, regăsim în antologie versurile lui Blaga, alături de care avem secțiunile „Lucian Blaga 120”, „Lumina din cuvinte”, grupând de o parte Versuri, pe de altă parte Eseuri, proză, traduceri (zeci şi zeci de autori, clujeni şi neclujeni, un eşantion de autori fiind, de pildă, Ion Vlad, Ioan-Aurel Pop, Nicolae Manolescu, Ionuț Vulpescu, Ştefan Borbély, Doina Curticăpeanu, Mihaela Ursa, Constantina Raveca Buleu, Oana Pughineanu, Gh. Săsărman, François Bréda, Diana Adamek, Ion Mureşan, Alexandru Vlad). Să revenim la pagina cu Blaga, nu despre Blaga, pagina cu: „Şi poezia este – aşa. / singură-n lumina sa / ea ține pe cît ține: / din nour pînă la copac, / de la mine pîn la tine (Poezia); Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri, / subt trecutele, caut / lumina stinsă pe care-o tot laud (Lumina de ieri); Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună (Linişte); Ce grea e pentru noi / osânda de-a sta-n lumină (Glas în paradis); Lin, lin, lin / picuri de lumină şi stropi de pace cad (Stalactita); ... şi aplecat peste întrebările lumii. / Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină (Scrisoare); Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă - mamă – / să părăsesc iar lumina? (Din adânc); De unde-şi are raiul – / lumina? – Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările lui (Lumina Raiului); Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept cînd te văd – minunato, / e poate că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintîi (Lumina); Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, / de-un ghimpe muiat / în simplu albastru, în simplă lumină (Poetul); Răsăritul e-atât de bogat în poveşti şi-n lumină / că-n orele ce se ridică rămânem prea jos totdeauna când vrem să-l slăvim. / Apusul de-asemeni îl ştim. Acolo e orga popoarelor / ce-o ascultăm uneori, vag adusă prin nori (Apoteoză); Zi şi noapte! Ce schimb de spații pentru noi, / îngăduit şi repetat mereu! (Zi şi noapte); Ce-a rămas din lucruri? Numai / întuneric şi semnale (Oraş în noapte).”
fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, colecția interviu, casa de pariuri literare, 2015, 130 p.
„Vom tăcea şi vom fi liberi”, „Porcesc vrea să fie curat, frumos şi în rând cu lumea”, „Poezia este permanenta actualizare a imaginarului”, „Poezia lucrează cu energiile ațipite în omul comun”, „A început să îmi pese de viață”, „În Ieudul meu nu se poate ajunge recurgând la hărțile turistice”, „Poezia adevărată e mai puternică decât omul care a scris-o”, „La Judecata de Apoi, măcelarii vor fi mai puțin iertați?”, „Poezia e drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute”, „Pop, Popescu şi iambul morții”, „Până şi abisul, dacă poate fi pus în cuvinte, devine controlabil”, „Literatura poartă cu sine, în modul cel mai neostentativ şi mai discret cu putință, conştiința autorului ei”, „Vocația mea este una de implorator, de călător pe dinăuntru” – acestea sunt titlurile celor 12 interviuri cu Ioan Es. Pop apărute în presa culturală, inclusiv la Chişinău, în perioada 2000-2014, editate acum în volum de un cristian.
Interviurile sunt însoțite (sau premerse, mai degrabă) de trei pagini de „Cioburi” ce răsfrâng, în discontinuități miezoase, holografice, viziunea lui Ioan Es. Pop despre poezie şi cele numaidecât înconjurătoare ei: „La un moment dat, am avut revelația faptului că poezia ar trebui să povestească. De unde venea oare acest imperativ pe care-l simțeam necesar poeziei? Poate tocmai din nevoia de a dezvălui. Deghizez poezia în poveste convins că omul care mă citeşte mă simte astfel mai bine, că prin poveste se pot produce mari revelații poetice.”
Au înflorit iar vişinii şi merii, de Virgil Tănase, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015, 460 p.
Europa în aşteptarea finalului războiului, în 1945, fără a se şti ce vremuri tulburi vor veni şi cum vor fi ele resimțite de adolescenții de atunci (sau adolescentele de atunci, cum era Marie, fata unui medic din Franța omorât sub ochii ei), cum vor fi familiile şi țările prinse în vârtejul unei Istorii în formare, care va împărți continentul în două blocuri şi va pulveriza viziuni, speranțe, convingeri, dar şi Europa anului 1968, la un sfert de veac distanță de la finalul războiului, când la Paris şi la Praga par a se ivi zorii unei Libertăți ce contrazice rutinele „moralei de catastrofă” – despre aşa ceva scrie Virgil Tănase în romanul Au înflorit iar vişinii şi merii. Şi totuşi:
„Ucigaşul ne pune piciorul pe grumaz.
Forța, singura forță a asasinului, e de a ne sili să credem în viață, atrăgându-ne astfel acolo unde el este cel mai tare, acolo unde n-are ce-nțelege din noi toți, ne-nghite dintr-o dată! Dacă tot ce vrem e să trăim, armata, Armata ne pune piciorul pe grumaz – ca la Praga.”
În ce măsură scriitorul, o conştiință a umanității, poate zăgăzui talazurile cataclismelor Istoriei sau, la un alt nivel, se poate opune Răului ce acționează asupra individului, nației, continentului? „Spre deosebire de toți cei care scriu cărți ca să ofere oamenilor, în sfera spiritului, echivalentul păpuşilor gonflabile, ceea ce înşir zi de zi pe hârtie – fără să mă preocupe verosimilitatea sau utilitatea sau coerența sau chiar inteligibilitatea a ceea ce scriu! – nu se adresează unor eventuali cititori, ci acelei forțe superioare care ar putea nimici lumea, dar care nu poate să-şi renege firea, lovind un nevinovat ale cărui păcate omeneşti sunt spălate de încrederea în lumina care dăinuie în el.”
Lumina de neoprit care creşte primăvara, de fiecare dată când ne dăm seama că „au înflorit iar vişinii şi merii”, indiferent cât de apăsătoare este istoria personală a fiecăruia ori cât de felurite sunt convulsiile istoriei care afectează continente, dar nu pot distruge Firea, nu pot distruge ceea ce este etern.
Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15000 km, 2500 de ani de istorie, de Sabina Fati, Editura Humanitas, 2015, 446 p. (cu fotografiile autoarei)
China, Kîrgîstan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran, Azerbaidjan, Georgia, Turcia. Pasionată de drumeții montane, de geopolitică, de jurnalismul incisiv şi deopotrivă de pertinența analizelor în sfera relațiilor internaționale, Sabina Fati a dus la bun sfârşit o carte-reportaj de mare calibru. Vârfurile singuratice ale munților, disidenții care au rezolvat dilema „solitar” versus „solidar”, aglomerările urbane şi nevăzutele centre de putere, iurtele în care încap peste noapte familiile, oile şi caii, precum şi nenumăratele puncte de frontieră din cele nouă țări – toate acestea au constituit repere ale unui drum temerar, solitar, care a reconstituit în vara anului 2014 Drumul Mătăsii. În speranța că, într-un anumit orizont de timp, vechea rută comercială ar putea redeveni o cale liberă, accesibilă nu numai temerarilor.
Prinşi între Rusia şi China, între expansiunea societății de consum şi rigorile islamismului, popoarele şi indivizii, femeile şi bărbații din această – întinsă şi neştiută! – parte a lumii capătă din ce în ce mai mare importanță la nivel mondial, în vremuri de schimbări planetare. Iată şi opinia unui economist din Kîrgîstan: „PAN-TURCISMUL ESTE PREFERABIL PAN-RUSISMULUI, îmi spune economistul Janîbek Omorov, fiindcă «Turcia nu are o agendă ascunsă», dar cel puțin pe moment Kîrgîstanul a ales proiectul rusesc al Uniunii Eurasiatice. Janîbek a făcut facultatea la Moscova în perioada URSS şi-mi mărturiseşte, în vreme ce comandă un vin autohton la barul hotelului unde stau, că ştie mai bine ruseşte decât kîrgîză, dar că drumul alături de ruşi nu va aduce nimic bun pentru țara sa. Băiatul de la bar se întoarce şi îi spune că nu au decât vin franțuzesc, aşa că Janîbek îl roagă să meargă la dugheana din colț să cumpere şi, după o vreme, băiatul se întoarce cu o sticlă de Negru de Purcari, importat din Republica Moldova. Vinul kîrgîz e foarte rar şi oricum nu e mai bun decât cel moldovenesc, mă lămureşte amicul meu, amintindu-mi că în perioada Perestroikăi Gorbaciov a distrus toate viile din zonă, pentru a reduce alcoolismul.”
Prefața Taniei Radu pune accent pe imbatabila „endorfină a libertății”, pe deschiderea de noi orizonturi, pe respectul față de civilizațiile milenare, dar şi față de recunoaşterea la timp a tendințelor actuale: „e uimitoare apariția unei cărți cum este cea a Sabinei Fati, Singură pe Drumul Mătăsii. Oricât ai vrea s-o înseriezi, pică în afara tabloului, pentru că şi-a pus de la bun început ținta mult mai sus: vrea să priceapă ce se întâmplă, încotro alunecă faliile în mişcare ale lumii noastre, ce se vede înspre Răsărit.”