Editorial
Nicolae Prelipceanu
Scriitorii profeți
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Se pare că cifra 84 exercită o atracție deosebită asupra unui anume tip de scriitor, şi anume acela care persistă în reflecția asupra lumii în care trăieşte, asupra fenomenelor politice care îi determină, vrând-nevrând, viața, asupra religiei mai mult sau mai puțin dominante.
A făcut epocă, şi mai face, cartea lui Orwell, 1984, o distopie neagră, dar în opinia mea, un avertisment asupra a ceea ce poate păți omenirea dacă nu este atentă la direcția în care este împinsă. Văd de atâtea ori, la noi, dar şi aiurea (poate mai puțin acolo), cetățeni care se declară dezgustați de politică şi, în consecință, se dezinteresează de ea. E drept, reflecția politică la care ar îndemna teribila carte a lui George Orwell este una pe termen lung, înnădită ca să zic aşa, de la o generație la alta. Or, la noi cel puțin, generația nouă este mult mai puțin preocupată de ceea ce-i determină, de fapt, viața, decât mi se pare a fi necesar pentru ca niciodată vreun 1984 să nu mai survină, după ce un început al său, un semnal, şi nu foarte nesemnificativ, a şi trecut pe-aici.
Prin anii şaptezeci, publicațiile franceze anunțau şi comentau o carte a unui disident rus, Alexandr Amalrik, Survivra-t-elle l’Union soviétique en 1984?, care însă a intrat în uitare, cu atât mai mult cu cât Uniunea Sovietică a supraviețuit, cu chiu cu vai, cu Andropov, Cernenko şi Gorbaciov, lui 1984. E drept nu mulți ani după s-a prăbuşit, spre regretul conducătorului Rusiei de azi.
Dacă spaimele omenirii erau provocate mai degrabă de vreo dictatură ideologică, precum cele fasciste, naziste, sovietice, iată că lumea se află azi pusă în fața uneia de o cu totul altă natură. După experiența comunistă cine s-ar mai fi gândit la un totalitarism religios, tip islamul radical? În afară poate de Malraux, dar el nu mai trăia. Că poate la asta făcea aluzie, poate țintind în altă direcție, afirmația cu privire la religia în secolul XXI.
O carte care vine chiar din lumea musulmană, dar din zona moderată, europeană, a făcut furori la revenirea din vacanța de anul trecut, în Franța: 2084 La fin du monde de Boualem Sansal, scriitor algerian care a plătit cu postul de slujbaş de minister primele sale volume apărute la Gallimard. E greu de descris această carte, sper nu profetică, în care se împletesc vagi aluzii la socialismul biruitor în Rusia, la Kafka (Cetatea lui Dumnezeu e, de fapt, Castelul în formă islamică), la Orwell mai ales, dar nimic nu pare a fi chiar copia vreuneia dintre aceste înfățişări ale ororii provocate de totalitarism, originalitatea construcției lui Boualem Sansal fiind în afara oricărei discuții.
Lumea în care ne proiectează scriitorul algerian, francofil, cum scrie pe un site, este aceea de după cucerirea întregului teritoriu pământesc (cel puțin aşa declară cuceritorii) de către o religie ciudată, cu multe aluzii la Islam, deşi autorul anunță că, Doamne fereşte, totul e inventat. Un anume Abi are o revelație divină şi este sau se declară delegat al Dumnezeului numit Yölah (nu cumva să vă gândiți la Allah, e simplă coincidență de sunete!). El înființează un stat al terorii, numit după numele său, Abistan (nici o asemănare cu vreun alt –stan de pe harta actuală a lumii!), unde au loc Războaie Sfinte împotriva necredincioşilor, unde aceştia, când mai sunt depistați în sânul aşa zisei societăți, sunt adunați cu miile (deci cam sunt depistați…) şi aduşi pe un stadion, unde li se taie capetele în văzul şi uralele mulțimii însetate de sângele celor care îl sfidează pe Yölah şi pe delegatul său Abi.
Frapează în această carte mulțimea polițiilor secrete, teribila V, care pătrunde în conştiințe şi depistează acolo germenii necredinței, Asociația liberă a Civicilor, un fel de „comité de defensa de la revolution”, ca-n Cuba lui Fidel Castro, Anti renegați (Anti Regs), Credincioşii justițiari benevoli, Milițienii voluntari etc. Limba acelei alcătuiri teroriste e sora sau fiica limbii de lemn, se numeşte abilang, şi înlătură orice posibilitate de expresie umană (vezi şi limba de lemn sau novlang).
Descoperirea faptului că există, totuşi, o frontieră pe unde s-ar putea ajunge într-o altă lume atrage pedeapsa capitală, din democrația pe care au învins-o credincioşii în Abi a mai rămas ceva nelămurit, care se enunță în şoaptă, Democ…, fără a însă a se mai păstra sensul exact al întregului cuvânt. Moscheile nu apar, dar sunt înlocuite cu nişte alcătuiri numite mockba, unde se studiază până la tâmpenie Gkabul-ul, învățătura de căpătâi a oamenilor care vor să-şi păstreze viața în această lume întunecată. Oraşul Qodsabad are 60 de cartiere din care nu iese nimeni decât spre a pleca în pelerinaj, şi acela aprobat după proceduri absurde, care ar fi kafkiene dacă n-ar fi mult mai iraționale!
Cetatea lui Dumnezeu adăposteşte administrația, Abigouv-ul, iar în centrul ei e o piramidă imensă, numită Kiiba. Descrierea acestei citadele în care sunt toate ministerele, printre care Ministerul Arhivelor, Cărților Sacre şi Memoriilor Sfinte etc. etc. duce cu gândul la Kremlin, iar când e vorba de la Grande Mockba te distrezi, dacă poți, citind ruseşte cuvântul Mockba… Toată lumea se îmbracă la fel, cu o sau un burniqab, există şi o Şcoală a Cuvântului Divin, un fel de ENA sau ENS a acelei lumi cu susul în jos. Ca un fel de supapă, însă teribil de bine închisă şi păzită straşnic, a rămas un ghetou al renegaților, la care se ajunge printr-o rețea de tuneluri extrem de complicate, iar aici locuitorii trăiesc o viață omenească, în mare mizerie şi nesiguranță, dar mai au sentimente şi, fireşte, nici prin gând nu le trece să se supună învățăturilor de tip Mao ale lui Abi, din Gkabul. Altfel viața în Abistan e la fel de plină de lipsuri ca-n comunism, curentul electric e raționalizat, mâncarea se găseşte pe sponci şi doar nomenclatura (căreia nu i se spune aşa, fireşte) are cartierul ei luxos, în Cetatea lui Dumnezeu, unde nu lipseşte nimic.
Acesta e decorul, înspăimântător pentru cineva care trăieşte în libertate, cuvânt care nu se poate traduce în abilang. El se iveşte treptat pe parcursul povestirii, care se construieşte ca orice epic adevărat din personaje, toate numite cu trei litere, Ati, Koa, Toz etc., ale căror avatarii fac să se deschidă ferestre către fiecare dintre aceste realități teribile.
Cu doi ani în urmă. autorul lui 2084 a publicat o carte de reflecție nudă asupra lumii în care trăieşte, intitulată Gouverner au nom d’Allah. Boualem Sansal îi pune acesteia din urmă două motto-uri, dintre care al doilea din Nietzsche, foarte potrivit, de fapt, pentru următoarea: „Le pire ennemi de la verité n’est pas le mensonge mais la conviction”, (adică, aproximativ, „Cel mai rău inamic al adevărului nu e minciuna ci convingerea”). Nu e greu să legi cartea din 2013 de cea din 2015 ca să constați că aceasta din urmă este fructul acelei reflecții, desigur mai realiste, dar în orice caz făcând parte din acelaşi proiect.
2084 Sfârşitul lumii este o carte, încă una, care încearcă să trezească lumea. Fireşte, fără vreun efect. Corectitudinea politică se pune în funcțiune. E doar un roman (sau decât un roman, ca pe la unii dintre noi, azi), se va spune, dacă nu s-o fi şi spus, ba, deşi Boualem Sansal e apreciat şi, uneori, premiat în Franța, cartea aceasta nu a fost încununată cu niciunul dintre premiile de anul trecut.
Cum anul 1984 nu a văzut dezmembrarea Uniunii Sovietice, dar nici mult n-a mai durat aceasta, vai de cei care vor trăi în 2084 şi mai ales vreo zece ani după…Dar cui îi pasă azi de ce-o să fie, când totul se reduce la micile răzbunări ale clipei?!
Mă întreb numai cum de literatura română nu produce niciodată o carte de acest tip. Dar literatura română, asemenea lui Nenea Anghelache, cuminte, nu vrea să răspunză.
A făcut epocă, şi mai face, cartea lui Orwell, 1984, o distopie neagră, dar în opinia mea, un avertisment asupra a ceea ce poate păți omenirea dacă nu este atentă la direcția în care este împinsă. Văd de atâtea ori, la noi, dar şi aiurea (poate mai puțin acolo), cetățeni care se declară dezgustați de politică şi, în consecință, se dezinteresează de ea. E drept, reflecția politică la care ar îndemna teribila carte a lui George Orwell este una pe termen lung, înnădită ca să zic aşa, de la o generație la alta. Or, la noi cel puțin, generația nouă este mult mai puțin preocupată de ceea ce-i determină, de fapt, viața, decât mi se pare a fi necesar pentru ca niciodată vreun 1984 să nu mai survină, după ce un început al său, un semnal, şi nu foarte nesemnificativ, a şi trecut pe-aici.
Prin anii şaptezeci, publicațiile franceze anunțau şi comentau o carte a unui disident rus, Alexandr Amalrik, Survivra-t-elle l’Union soviétique en 1984?, care însă a intrat în uitare, cu atât mai mult cu cât Uniunea Sovietică a supraviețuit, cu chiu cu vai, cu Andropov, Cernenko şi Gorbaciov, lui 1984. E drept nu mulți ani după s-a prăbuşit, spre regretul conducătorului Rusiei de azi.
Dacă spaimele omenirii erau provocate mai degrabă de vreo dictatură ideologică, precum cele fasciste, naziste, sovietice, iată că lumea se află azi pusă în fața uneia de o cu totul altă natură. După experiența comunistă cine s-ar mai fi gândit la un totalitarism religios, tip islamul radical? În afară poate de Malraux, dar el nu mai trăia. Că poate la asta făcea aluzie, poate țintind în altă direcție, afirmația cu privire la religia în secolul XXI.
O carte care vine chiar din lumea musulmană, dar din zona moderată, europeană, a făcut furori la revenirea din vacanța de anul trecut, în Franța: 2084 La fin du monde de Boualem Sansal, scriitor algerian care a plătit cu postul de slujbaş de minister primele sale volume apărute la Gallimard. E greu de descris această carte, sper nu profetică, în care se împletesc vagi aluzii la socialismul biruitor în Rusia, la Kafka (Cetatea lui Dumnezeu e, de fapt, Castelul în formă islamică), la Orwell mai ales, dar nimic nu pare a fi chiar copia vreuneia dintre aceste înfățişări ale ororii provocate de totalitarism, originalitatea construcției lui Boualem Sansal fiind în afara oricărei discuții.
Lumea în care ne proiectează scriitorul algerian, francofil, cum scrie pe un site, este aceea de după cucerirea întregului teritoriu pământesc (cel puțin aşa declară cuceritorii) de către o religie ciudată, cu multe aluzii la Islam, deşi autorul anunță că, Doamne fereşte, totul e inventat. Un anume Abi are o revelație divină şi este sau se declară delegat al Dumnezeului numit Yölah (nu cumva să vă gândiți la Allah, e simplă coincidență de sunete!). El înființează un stat al terorii, numit după numele său, Abistan (nici o asemănare cu vreun alt –stan de pe harta actuală a lumii!), unde au loc Războaie Sfinte împotriva necredincioşilor, unde aceştia, când mai sunt depistați în sânul aşa zisei societăți, sunt adunați cu miile (deci cam sunt depistați…) şi aduşi pe un stadion, unde li se taie capetele în văzul şi uralele mulțimii însetate de sângele celor care îl sfidează pe Yölah şi pe delegatul său Abi.
Frapează în această carte mulțimea polițiilor secrete, teribila V, care pătrunde în conştiințe şi depistează acolo germenii necredinței, Asociația liberă a Civicilor, un fel de „comité de defensa de la revolution”, ca-n Cuba lui Fidel Castro, Anti renegați (Anti Regs), Credincioşii justițiari benevoli, Milițienii voluntari etc. Limba acelei alcătuiri teroriste e sora sau fiica limbii de lemn, se numeşte abilang, şi înlătură orice posibilitate de expresie umană (vezi şi limba de lemn sau novlang).
Descoperirea faptului că există, totuşi, o frontieră pe unde s-ar putea ajunge într-o altă lume atrage pedeapsa capitală, din democrația pe care au învins-o credincioşii în Abi a mai rămas ceva nelămurit, care se enunță în şoaptă, Democ…, fără a însă a se mai păstra sensul exact al întregului cuvânt. Moscheile nu apar, dar sunt înlocuite cu nişte alcătuiri numite mockba, unde se studiază până la tâmpenie Gkabul-ul, învățătura de căpătâi a oamenilor care vor să-şi păstreze viața în această lume întunecată. Oraşul Qodsabad are 60 de cartiere din care nu iese nimeni decât spre a pleca în pelerinaj, şi acela aprobat după proceduri absurde, care ar fi kafkiene dacă n-ar fi mult mai iraționale!
Cetatea lui Dumnezeu adăposteşte administrația, Abigouv-ul, iar în centrul ei e o piramidă imensă, numită Kiiba. Descrierea acestei citadele în care sunt toate ministerele, printre care Ministerul Arhivelor, Cărților Sacre şi Memoriilor Sfinte etc. etc. duce cu gândul la Kremlin, iar când e vorba de la Grande Mockba te distrezi, dacă poți, citind ruseşte cuvântul Mockba… Toată lumea se îmbracă la fel, cu o sau un burniqab, există şi o Şcoală a Cuvântului Divin, un fel de ENA sau ENS a acelei lumi cu susul în jos. Ca un fel de supapă, însă teribil de bine închisă şi păzită straşnic, a rămas un ghetou al renegaților, la care se ajunge printr-o rețea de tuneluri extrem de complicate, iar aici locuitorii trăiesc o viață omenească, în mare mizerie şi nesiguranță, dar mai au sentimente şi, fireşte, nici prin gând nu le trece să se supună învățăturilor de tip Mao ale lui Abi, din Gkabul. Altfel viața în Abistan e la fel de plină de lipsuri ca-n comunism, curentul electric e raționalizat, mâncarea se găseşte pe sponci şi doar nomenclatura (căreia nu i se spune aşa, fireşte) are cartierul ei luxos, în Cetatea lui Dumnezeu, unde nu lipseşte nimic.
Acesta e decorul, înspăimântător pentru cineva care trăieşte în libertate, cuvânt care nu se poate traduce în abilang. El se iveşte treptat pe parcursul povestirii, care se construieşte ca orice epic adevărat din personaje, toate numite cu trei litere, Ati, Koa, Toz etc., ale căror avatarii fac să se deschidă ferestre către fiecare dintre aceste realități teribile.
Cu doi ani în urmă. autorul lui 2084 a publicat o carte de reflecție nudă asupra lumii în care trăieşte, intitulată Gouverner au nom d’Allah. Boualem Sansal îi pune acesteia din urmă două motto-uri, dintre care al doilea din Nietzsche, foarte potrivit, de fapt, pentru următoarea: „Le pire ennemi de la verité n’est pas le mensonge mais la conviction”, (adică, aproximativ, „Cel mai rău inamic al adevărului nu e minciuna ci convingerea”). Nu e greu să legi cartea din 2013 de cea din 2015 ca să constați că aceasta din urmă este fructul acelei reflecții, desigur mai realiste, dar în orice caz făcând parte din acelaşi proiect.
2084 Sfârşitul lumii este o carte, încă una, care încearcă să trezească lumea. Fireşte, fără vreun efect. Corectitudinea politică se pune în funcțiune. E doar un roman (sau decât un roman, ca pe la unii dintre noi, azi), se va spune, dacă nu s-o fi şi spus, ba, deşi Boualem Sansal e apreciat şi, uneori, premiat în Franța, cartea aceasta nu a fost încununată cu niciunul dintre premiile de anul trecut.
Cum anul 1984 nu a văzut dezmembrarea Uniunii Sovietice, dar nici mult n-a mai durat aceasta, vai de cei care vor trăi în 2084 şi mai ales vreo zece ani după…Dar cui îi pasă azi de ce-o să fie, când totul se reduce la micile răzbunări ale clipei?!
Mă întreb numai cum de literatura română nu produce niciodată o carte de acest tip. Dar literatura română, asemenea lui Nenea Anghelache, cuminte, nu vrea să răspunză.