Întors, în ploaie, după o garoafă roşie

Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieți spusă de contemporani.
Selecție, note, cronologie şi prefață de Cătălin Cioabă.
Editura Humanitas, 2014

Cu emoție am citit sau recitit amintirile cuprinse de Cătălin Cioabă în volumul Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani (selecție, note, cronologie şi prefață de Cătălin Cioabă). Iată, vorbim din nou despre poetul nostru național. Au fost, la adresa lui, atâtea vorbe amestecate. Cine a fost el, în meteorica sa apariție pe scena literelor româneşti? Cartea de față ne-o arată. Un tânăr care n-a apucat să îmbătrânească, deşi se simțea deja bătrân.
Citind sau recitind atent mărturiile despre el, avem, încă o dată, şansa ieşirii din stereotipii, a descinderii cu exactitate într-o epocă uitată, pentru a face o baie de istorie şi, astfel, a reconsidera anumite şabloane mentale mai vechi sau mai noi.
Avem mai ales dreptul de a gândi cu sinceritate şi de a ridica probleme, de a le discuta, ulterior, fără teamă, pentru a putea trage, nepătimaş, concluzii realiste, cu ajutorul unor specialişti în materie. Îmbolnăvirea şi moartea poetului, îndeosebi, au iscat controverse neîncheiate până astăzi şi au generat, deopotrivă, cărți cu substanță ştiințifică şi scenarii fantaste. Aici ne aflăm pe un teritoriu minat, unde suntem invitați să vorbim în şoaptă, să nu deranjăm mitul. Lucrurile sunt totuşi mai simple decât par şi îmi aduc aminte că S. Damian, în cartea sa Zbor aproape de pământ, aminteşte atitudinea mult mai rezonabilă a Occidentului, deloc ruşinat să admită suferințele eroilor săi culturali. Un Novalis, un Nietzsche doborâți de boală, fie şi una psihică, nu nasc imboldul de a ascunde suferința, de a o masca ori răstălmăci sau de a o transfera, prin procese de intenție, altora. Este, aici, vorba de necesara distincție între eul empiric şi cel intelectual, făcută încă de Schopenhauer, amintită în cartea de față. A o putea face dă seamă de maturitatea unui popor.
Dacă şi eu îl consider pe Eminescu un mit, am în vedere un cu totul alt sens. Nu unul al nuanțelor supraadăugate, gata să-l îmbrace, ca pe o statuie din templu, în foiță de aur, ci acela, tangibil, al poeziei lui, constant readusă la viață prin lectură. Pentru mine ea are un răsunet interior mult mai puternic decât (orice) alt mesaj: este semnul perfecțiunii lirismului, al asumării depline, nedeclarative, a poeziei. O spune Eminescu însuşi, într-o confesiune din volum, una dintre cele mai autentice profesiuni de credință ale unui poet, din câte am citit: „Poet înseamnă să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine – cugetare, visare, simțământ, dureri şi bucurii, îndoieli şi aflări – să fii mânat, ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Numai în poezie...” (p. 353 – Vintilă Russu Şirianu).
Modul ezitant de a-i discuta sfârşitul ne descalifică: nu ştim nici acum dacă a avut boala venerică multdiscutată (eu aş merge până-ntr-acolo încât aş propune efectuarea de probe ADN, spre a termina cu acest subiect), nu-i admitem suferința psihică (fiindcă se leagă de tradiționala ruşine românească vizavi de o atare patologie), suntem incapabili să distingem între ipostaza biologică şi cea intelectuală a poetului, fiindcă ne lipseşte percepția impersonală, filosofică a problemei. Gândim: Eminescu nu poate fi bolnav, nu poate avea defecte omeneşti, la el totul e sacru, trebuie vorbit în şoaptă, deşi Goethe spunea că oamenii greşesc atunci când îşi închipuie geniul ca pe un om bun la toate, infailibil în orice situație, omniscient; în realitate, el este extraordinar numai pe o felie a competențelor omeneşti, uneori destul de strâmtă. Dar acolo, precizăm, el atinge profunzimi care suplinesc îngustimea terenului unde se manifestă.
Preferăm şi acum, după atâtea exegeze excepționale ale operei eminesciene, după atâtea studii competente dedicate vieții poetului, să alegem câte o minciună convenabilă şi să o ținem ridicată ca un portdrapel. Ne trăim propria bicisnicie prin Eminescu, obligat să fie impecabil ca om, ca să ne răscumpere pe noi, în prostia, neputința şi anonimatul nostru, să ne mascheze obrăzarele de bâlci. Ne complacem, aşadar, să viețuim prin delegație, la modul gri, mitizând fără inteligență, ascunzându-ne capul în nisip, în lipsa vocației dialogice.
Sunt convinsă, de pildă, că nu există cuget rezonabil în stare să se mai încreadă în mitul conspiraționist după ce a parcurs cartea de față şi a consimțit să se afunde în epoca lui Eminescu, alături de prietenii lui, de admiratorii lui, Titu Maiorescu în primul rând, acuzat astăzi, de unii, că ar fi pus la cale anihilarea socială a poetului. Vom putea „viziona” în volum scene mişcătoare din casa lui Maiorescu, unde Eminescu era un prieten. Sesizăm atâta omenie în această familie spirituală, resuscitată, a tuturor celor care l-au înconjurat pe poet cu afecțiunea lor, încât ipotezele necurate cad de la sine. Să nu uităm că unii dintre cei criticați de Eminescu în calitatea lui de jurnalist, precum politicianul C.A. Rosetti, aveau lărgimea de spirit de a citi încântați intervențiile lui din Timpul la adresa lor, dovedind astfel că posedau cel puțin o admirabilă trăsătură de caracter, un fair play cultural de inşi educați.
Eminescu nu a fost „înnebunit” de cineva, ci s-a îmbolnăvit pur şi simplu. Dacă avem curaj să citim şi să gândim, vom sesiza germenele bolii în copilăria agitată, în escapismul nestrunit, în lipsa preocupării pentru propria sănătate, în neputința sa notorie de a se ordona şi organiza, în impulsivitatea nedomolită, ce făcea sesizabil în afară un profil dual: când liniştit şi abstras, când pasional şi înverşunat, când ascetic, când iubitor al plăcerilor lumeşti, când trist ori disperat sau, dimpotrivă, beatific, în stare de transă, cum, din fericire, a fost mai mereu, grație poeziei. Glossa, ce pledează pentru egalitate de spirit, este, totuşi, să nu uităm, prelucrarea unei poezii indiene, nu rod al cugetării sale exclusive.
Să recunoaştem că s-a menținut în formă optimă atâta timp cât a crezut în poezie şi a practicat-o. Nu am întâlnit un suflet mai convins că propria-i zăbovire aici are sens doar atâta timp cât poate vibra artistic. Eminescu nu s-a agățat de viață, nu a ținut să facă umbră pământului mai mult decât i-a fost menirea, misiunea: căci este limpede că el a venit cu o misiune în lume şi a îndeplinit-o cu brio până la vîrsta de 33 de ani. Să ne bucurăm că a fost şi atât, căci geniul e scump, nu poți gusta prea mult din el, nu e un dar ieftin sau o putină cu unt, în care să-ți vâri lacom mâinile. Să fim fericiți pentru cei câțiva ani de creație eminesciană, îndestulători până astăzi, generatori de posteritate artistică şi critică, de demnitate națională. Să-i admirăm poetului forța de a se rândui în lume aşa cum a vrut, nedisciplinat; şi, totodată, întruchipare a disciplinei, una autoimpusă însă, în scrisul său.
Eminescu nu a scris ca să facă vreo dovadă cuiva, nici măcar sieşi, nu era meschin. A făcut-o pentru că aşa trăia, captând ritmuri cosmice, muzicale sau celeste, în cuvânt. Prietenii îi scoteau poeziile din buzunare pentru a i le publica, lui, indiferentul la toate. Nici poezia sa nu este o demonstrație, ci o auzire (şi o audiere) a muzicii ultime a universului, urmată de o redare a ei prin logos. Sunt multe mărturii în volum despre percepția muzicală a lumii la Eminescu – fredona melodii tot timpul, fără să fie neapărat dornic să meargă la concerte sau la operă, recita necontenit versuri onomatopeice, din Alecsandri şi Bolintineanu, „scandând din degete” (pp. 77, 81, 91 – Petru Uilăcaru, Nicolae Petra-Petrescu, Ştefan Cacoveanu), „mişcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, poate nespălată” (Mite Kremnitz, p. 263). Profundul aristocratism al firii sale, vizibil şi, la urma urmei, în vădita desprindere de realitate, în dezgustul față de latura practică a existenței, provenea din obişnuința, dezechilibrată dar genialogenă, de a viețui exclusiv la nivel sufletesc şi mental (posibil, a mai multor generații, îndeosebi pe linie maternă, boiernaşi de țară pe care ni-i putem imagina lunari, visători). Mânuța aceea de copil, nespălată poate, este cea mai mişcătoare marcă a geniului său.
Mă urmăreşte o imagine a poetului, dăruită nouă de Vlahuță: cea a lui Eminescu întors la casa prietenului său, pe ploaie, spre a recupera o floare de garoafă de un roşu-închis. În această nebunie (în comparație cu prudența omenească) regăsim dezinteresul său față de lume, bucuria de a trăi pur şi simplu – pentru frumusețe, fără niciun calcul.