Nihilismul e o stare firească (1)

Nihilismul e termenul care rezumă majoritatea diagnosticelor lui Nietzsche în privința Europei contemporane(3); dar e caracteristic şi « pentru cele două secole ce vor veni »(4); după cum, în oricare epocă trecută, e ceea ce caracterizează cutare sau cutare figură a gândirii ori a culturii, de exemplu Socrate(5) sau Flaubert(6). Care e aşadar statutul acestui termen în opera lui Nietzsche, ce legătură întreține sensul acestei noțiuni cu stâlpii gândirii sale, « voința de putere » şi « veşnica reîntoarcere »? Mergând mai în profunzime, ce presupune această legătură?
Termenii de « nihilism », « nihilist » apar în 178 de împrejurări în opera lui Nietzsche, fie că e vorba de cărțile publicate în timpul vieții, fie de opere postume, în fragmente postume sau în corespondență. Numărul acestora poate părea ridicat, dar e mai mic decât acela al ocurențelor unor termeni precum « voință de putere », « forță », « voință », « instinct », « pasiune ». E interesant să observăm cum se efectuează repartiția acestor ocurențe în funcție de cele trei surse textuale menționate: 8 dintre ele le găsim în corespondență, 30 în operele publicate şi 140 în fragmentele postume. Prima datează din vara 1880, deci din epoca în care Nietzsche e pe cale să isprăvească Aurora, iar ultima, din ianuarie 1889(7) (e vorba de manuscrisul lui Ecce homo). Corespondența confirmă această durată, de vreme ce prima ocurență se află într-o scrisoare către Heinrich Köselitz (P. Gast) datată din 13 martie 1881: aici « nihilism » înseamnă dezgust de viață, o autodistrugere depinzând de anumite circumstanțe. În operele publicate în timpul vieții precum şi în fragmentele postume, se vede foarte clar că termenul aparține mai ales ultimilor trei ani de activitate intelectuală, deci de la 1886 până în 1888, având drept punct culminant perioada cuprinsă între vara 1887 şi primăvara 1888(8), şi o reluare a temei, nu neapărat în fragmentele postume, căci aici termenul nu mai apare, ci în operele « conversiunii valorilor », adică în Amurgul zeilor şi în Anticrist.
În fragmentele postume, exceptând primele două ocurențe ale termenului « nihilism » cărora le vom indica sursele, cronologia ne arată că apariția noțiunii e posterioară eboşelor la « voința de putere » (vara lui 1880) precum şi celor la « veşnica reîntoarcere » din anul următor. În privința operelor publicate în timpul vieții lui Nietzsche, majoritatea ocurențelor se află în lucrarea cu vocație didactică şi anume Pentru o genealogie a moralei precum şi în cele două cărți ale « conversiunii valorilor » cu caracter proclamativ evident. În afară de asta, termenii « nihilism » şi « nihilist » nu constituie obiectul unor precauții speciale când sunt folosiți, spre deosebire de ce se întâmplă cu « voința de putere » şi, a fortiori, cu « veşnica reîntoarcere » : expresia însăşi de « voință de putere » e considerată de Nietzsche ca fiind inadecvată şi esoterică(9) şi n-ar trebui, stricto sensu, să fie folosită la singular ; tot aşa şi pentru « veşnica reîntoarcere » în măsura în care Nietzsche n-o utilizează decât în analogie cu o concepție care nu e a sa(10); sintagma « veşnica reîntoarcere » nu figurează când e într-adevăr vorba de ceea ce gândeşte el însuşi(11). Pe de altă parte, dacă nihilismul poate fi considerat o prelungire a cugetării lui Nietzsche de mai înainte despre pesimism, de unde şi provine în anumite privințe, el se află într-o vecinătate de cvasi-sinonimie cu noțiunea de « decadență », un alt mod de-a desemna faza istorică prin care trece Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea în orice caz.
Faptul că termenul nu apare nici măcar la modul ezoteric nu clarifică de la bun început felul în care Nietzsche îl concepe şi-l foloseşte, după cum ne putem da seama din rarele împrejurări în care acesta apare în corespondență. In martie 1887, el îi scrie lui Köselitz care e oricum depozitarul cel mai constant al evoluției cugetării sale: « Mă bucur de o minunată şi aproape misterioasă stimă din partea tuturor partidelor radicale (socialiste, nihiliste, antisemite, creştin ortodoxe, wagneriene)». Iar tot în 1887, după numai două luni, adresându-se din nou lui Köselitz, Nietzsche scrie că « Taine, Burckhardt şi cu mine suntem trei nihilişti – cu toate că, în ce mă priveşte, nu pierd nici acum speranța de-a găsi pe unde să intru şi să mă strecor, fie şi cu ocolişuri, ca să ajung la « ceva ». In septembrie al aceluiaşi an, Nietzsche declară că nihilismul este « un sistem de gândire european ca şi kantismul sau atomismul », iar două luni mai târziu, în legătură cu al doilea volum din Jurnalul fraților Goncourt, evocă dineurile unde se regăseau Sainte-Beuve, Flaubert, Gautier, Taine, Renan, Gavarni şi Turgheniev şi le descrie atmosfera astfel : « ...pesimism, cinism, nihilism alternând cu multă dezinvoltură şi voie bună [...] Aş putea foarte bine să fac şi eu parte din bandă [...] Pe toți ăştia eu îi ştiu pe de rost, cu atât mai mult cu cât sunt sătul de ei ». In martie 1888, Nietzsche îi scrie tânărului Brandes, cu oarecare fanfaronadă ca întotdeauna când i se adresează entuziastului danez care va fi efectiv primul care să-i asigure celebritatea în anii 1890 : « La Petersburg, aş fi nihilist (îl admir pe cel care nu-şi pierde încrederea în sine când cerul e acoperit de nori)» ; şi mulțumit de formula găsită, i-o serveşte după patru zile şi sorei sale desemnându-se pe sine drept un filozof nihilist bun de nimic ».
Constatăm – în corespondență, aproape întotdeauna e aşa – că Nietzsche nu foloseşte termenul ca terminus technicus, nu face nici o referință precisă la vreuna dintre operele sale ori la vreun segment argumentat din gândirea sa ; «nihilist» e aşadar întrebuințat latissimo sensu într-o sinonimică vecinătate cu termeni precum pesimist, decadent, critic radical.
Această stare de fapt rezultă, într-o oarecare măsură, din caracterul compozit al surselor la care Nietzsche a recurs pentru a aduce termenul în opera sa, după cum o dovedesc primele două ocurențe din vara lui 1880 evocate mai sus. Fragmentul 4 [103] indică distanța pe care şi-o luase deja față de Schopenhauer : « Consolarea lui Luther când lucrurile nu mergeau bine – «sfârşitul lumii». Toți cei care au o activitate extremă vor să facă lumea bucăți când îşi dau seama că nu e posibil ceea ce vor (Wotan) » ; acest fragment e sursa inițială a aforismului 304 din Aurora, intitulat « Cei care distrug lumea ». Fragmentul 4 [108] îşi dezvăluie şi mai clar originea : « La întrebarea dacă nihiliştii ruşi sunt mai imorali decât funcționarii ruşi, în general răspunsul e în favoarea nihiliştilor. » Pe de-o parte termenul e aşadar asociat, încă mai de mult (din anii 1865/1866 şi 1869), budismului via Schopenhauer, iar Nietzsche va asocia întotdeauna nihilismul (într-o accepțiune mai precisă) cu budismul ; pe de altă parte, el se inspiră din surse ruseşti directe sau indirecte. Cea mai veche e Herzen (a cărui fină era apropiată de Malwyda von Meysenburg) care, într-un supliment al revistei Kolokol (Clopotul) scrisese la 15 februarie 1869 : « Cuvântul nihilist e un cuvânt de argou ; de la bun început l-au împins în față duşmanii mişcării radicale şi realiste din Rusia. Iar cuvântul a rămas în limbă. Nu căutați aşadar o definiție etimologică a nihilismului. Distrugerea pe care o predică realiştii noştri tinde prin toate năzuințele ei spre afirmare. » Mai trebuie spus că Nietzsche a citit Părinți şi copii de Turgheniev, publicat în 1963 şi precedat de o « scrisoare către editor » semnată Prosper Mérimée care va reveni asupra autorului rus în cel de-al doilea volum al Studiilor de literatură rusă; Turgheniev scrie: « Un nihilist e un om care nu se pleacă în fața nici unei autorități, care nu acceptă nici un principiu fără să-l examineze, oricare ar fi creditul de care se bucură acest principiu »(12). Doi ani după aceste două fragmente, Nietzsche a citit şi subliniat capitolul intitulat « Romanul nihilismului rus » din cartea lui Ferdinand Brunetière, Romanul naturalist (apărută în 1882), în care autorul vorbeşte, referindu-se la Ce-i de făcut al lui Cernîşevski, de evanghelia nihilismului rus. E descrisă aici senzația de haos pe care o trăieşti în fața sentimentului de pierdere a valorilor, starea de melancolie provocată de devalorizarea acestor valori sau de devalorizarea generală a lumii, melancolie însoțită de inapetența pentru viață.
În 1882, Nietzsche începe să trateze la un mod mai personal noțiunea de nihilism, când schițează noțiunea de supraom(13), figură cu viitor pe care o va opune atât creştinilor cât şi tuturor nihiliştilor(14).
Această primă trecere în revistă ne îngăduie trei observații. In primul rând, se poate spune că noțiunea de nihilism o înlocuieşte pe aceea de pesimism păstrând totodată caracterul critic la adresa « budismului » schopenhauerian. După aceea, deşi aparent ieşită din surse heteroclite, dezvoltarea acestei noțiuni începând din 1882 se face în cadrul filozofiei lui Nietzsche aflate sub impulsul « voinței de putere » dar şi al « veşnicei reîntoarceri », două principii elaborate în cei doi ani dinainte despre care se poate spune că au constituit cotitura hotărîtoare a gândirii sale după ce, în anii 1875-1879, aceasta a stat sub semnul lui Uman, prea uman. Aşadar în această nouă configurație « nihilismul » indică totodată anumite dispoziții pulsionale ale « voinței de putere » precum şi, pe de-o parte, consecința veşnicei reîntoarceri, iar pe de alta, ceea ce-i permite depăşirea. Nihilismul îşi are în sfârşit locul său în perspectiva conversiunii valorilor şi, în cazul acesta, e vorba de o noțiune proprie unei concepții asupra istoriei universale aşa cum aceasta e reinterpretată de Nietzsche. Proiectul unei « istorii a nihilismului european » nu va vedea lumina zilei: e ultimul proiect schițat în jurul « voinței de putere » înțeleasă ca o conversiune a valorilor în care istoria nihilismului ar fi corespuns capitolului III din partea a treia a cărții. În septembrie 1888, Nietzsche concepe planul operei despre conversiunea valorilor în patru părți ; cea de-a doua e intitulată « Critica filozofiei ca mişcare nihilistă ». Nici acum proiectul nu e dus la bun sfârşit de vreme ce numai Anticrist, prima parte a acestei noi alcătuiri a operei va fi scrisă, în timp ce Amurgul zeilor va fi ca un fel de preludiu la această « Conversiune a valorilor ».
Apariție tardivă în lexicul lui Nietzsche, nihilismul nu are în gândirea sa statutul unei cauze motrice a evoluției istorice ; el desemnează în primul rând simptomul uzurii energiilor în cadrul unei anumite faze a culturii şi a istoriei, precum şi un factor ce stimulează indirect, prin reacție, lupta pentru dominație universală, adică politica la înalt nivel : avem un exemplu în Dincolo de bine şi de rău în care ruşii, socotiți noii barbari, sunt aşteptați să scoată Europa din apatie(15). Incepând din 1885-1886, cugetările lui Nietzsche se împletesc, în operele publicate şi în fragmentele postume, cu detalii asupra nihilismului procedând deseori la recapitulări şi clasificări ale diferitelor modalități ale acestuia. Totuşi nihilismul nu trimite niciodată la un neant înțeles ca fiind absolut, căci e întotdeauna vorba de decadență, vlăguire, pierdere a intensității de critică şi de respingere; cu alte cuvinte, negativitatea nu e aici decât relativă.
Încă din paragrafele 30 şi 34 din Uman, prea uman, Nietzsche schițase liniile de fond ale concepției sale despre « voința de putere » arătând că e imposibil să se mențină o distincție ori o opoziție între a fi şi a evalua(16). A ființa înseamnă a evalua, altfel spus viața oricărei ființe consistă în a evalua, depinde de evaluările sale şi ale celorlalți care, la rândul lor, fac obiectul unor evaluări concurente, dominante sau, dimpotrivă, din ce în ce mai slăbite şi sunt absorbite de către cele care izbutesc să se impună. Inainte de a-şi dezvolta teoria asupra instinctelor, corolar al interpretării lumii ca energie în continuă mişcare, Nietzsche presupune că, deşi tind către neant, evaluările noastre (adică opțiunile pulsiunilor noastre care nu urmăresc altceva decât să se descarce cât mai în voie) nu dispar imediat, ci se mențin până când sunt absorbite şi subordonate ori se sublimează sub diferite alte forme. Cu alte cuvinte, voința poate părea că nu vrea nimic, ceea ce nu înseamnă că dispare. Neantul nu e de fapt decât « limita lumii », nu există spațiu care să conțină într-un fel sau altul «vid» ; aşadar lumea nu e decât un joc de forțe, o «mare de forțe», adică un flux şi un reflux permanent de forțe care generează cicluri neregulate de entropie energetică, iar cuantumul de energie rămâne mereu identic. Nouă, lumea ne apare ca fiind «suma relațiilor cu o sferă mărginită de ipoteze fundamental eronate», ceea ce nu înseamnă că nu ne sunt necesare, iar această sferă depinde de «amploarea şi intensitatea cu care percepem aceste relații»(17). Niezsche nu va mai reveni niciodată asupra acestei concepții despre «natură» - singura «substanță» perenă care rezultă aşadar din ipoteza că ultima realitate este energia în perpetuă mişcare(18). Ceea ce nu ne garantează nicidecum supraviețuirea, căci «noi proiectăm asupra lumii propriile noastre legi, în pofida aparenței care dimpotrivă ne desemnează drept consecințe ale acestei lumi, iar legile drept legi ale acestei lumi în acțiunea lor asupra noastră.»(19) Mereu aceeaşi critică a cunoaşterii pe care o aplicăm asupra lucrurilor: pentru Nietzsche, cunoaşterea, credința şi imaginația sunt identice fiind subordonate pur şi simplu a «ceea ce poate fi util turmei umane». El subliniază totodată că până şi această utilitate «nu e decât credință şi imaginație, poate chiar stupiditatea fatală din cauza căreia vom pieri într-o bună zi.»(20)
Deci nu neantul e în spatele nihilismului astfel înțeles, ci mai degrabă o voință de distrugere (ori de acceptare a acesteia) care presupune oricum pentru ce anume distrugerea (sau acceptarea de-a fi dominat) e socotită utilă : «Orişicine manifestă voința de a inova în materie de bine şi de rău începe vrând-nevrând prin a distruge valori.»(21) Dificultatea de-a înțelege nihilismul ține de faptul că acesta trimite în acelaşi timp la ceva foarte general în ritmul ciclic al energiei, adică al fazei de entropie, precum şi la consecințele, pentru noi, ale acestei faze, consecințe care sunt în mod necesar singulare, originale istoric şi situate geografic. De aceea Nietzsche poate vorbi de «nihilismul european», de budism, de creştinism şi de «nihilina» rusă, dar în acelaşi timp şi de o slăbire a voinței, adică de o risipire a energiilor pulsionare, în vreme ce, bineînțeles, această dispersie locală, databilă istoric, e totodată însoțită în alte părți de o inevitabilă tensiune.
În afară de asta, nihilismul e perceput în cadrul unor experiențe singulare a căror negativitate creşte treptat în măsura în care cei care trăiesc aceste experiențe se apropie de ceea ce Nietzsche îşi imaginează că este cauza negativității lor, adică alternanța constantă a fluxurilor energetice, a mişcării permanente de încărcre şi descărcare a pulsiunilor, fără ca aceste alternanțe să aibă un scop bine definit, deci fără ca existența umană să poată discerne fie şi cea mai mică finalitate(22) şi să se consoleze acordând credit ideii de totalitate divină în care să se poată îngloba şi să creadă într-o mântuire acordată de un Dumnezeu personal existând cu adevărat într-o lume de dincolo(23). Un ecou găsim într-un aforism din scrierile postume ale lui Kafka, cele ipotetic datate prin 1920 : «Forța de-a nega – manifestarea aceasta absolut firească a organismului războinic al omului, care se reînnoieşte fără încetare, pierind şi reînviind – o avem în continuare; dar nu şi curajul, în vreme ce viața e totuşi negație, adică negație afirmație.»(24)
Pentru Nietzsche există fără îndoială un «instinct propriu slăbiciunii» care tocmai de aceea e în căutarea unui punct fix, a unei entități stabile: îl găsim în pozitivismul care păcătuieşte prin decepție, oboseală, anarhism demobilizant, şi-i putem observa ramificațiile în şovinism, în naturalismul francez (căruia Nietzsche îi reproşează că nu dezvăluie decât aspectele dezgustătoare ale naturii) şi în nihilismul rus. Nevoia de credință, de coloană vertebrală e întotdeauna mai mare acolo unde lipseşte voința ca pasiune de-a comanda, semn de forță şi de stăpânire de sine. Creştinismul şi budismul, «cele două religii universale»(25) au dus la naşterea unei dorințe excesive pentru acel «trebuie»; ele au propovăduit fanatismul într-un moment în care voința dormita oferind astfel un punct de sprijin, o nouă posibilitate de-a impune o voință de care să se bucure : fanatismul e unica voință de putere a celor slabi(26). Pe cei care se pot lipsi de aceste cârje sau de aceste imbolduri volitive, pe cei care nu au aşadar nevoie de un punct fix şi nici de stabilitate, Nietzsche îi numeşte dansatori pe frânghie, adică spirite libere.
Nu vom întârzia să remarcăm că ceea ce spune Nietzsche despre intervenția în istorie a creştinismului şi a budismului se aplică de asemenea la propria sa conversiune a valorilor, cu deosebirea că ea nu se poate adresa celor care sunt cu adevărat victime ale nihilismului, cufundați în această configurație psihică. E vorba de o dispoziție psihologică în care se caută un sens pentru tot ce se întâmplă, în vreme ce devenirea, risipă de forțe, nu tinde spre nimic şi nu ajunge la nici un telos; se caută o ordine, o totalitate, o organizare, oricare ar fi cursul lucrurilor, o formă de unitate, de «monism» care să-ți permită, de pildă, să fuzionezi cu întregul sau să te abandonezi în brațele unei divinități; e posibil de asemenea să-ți interzici a crede într-o lume metafizică, admițând că reală e numai devenirea şi, renunțând chiar la orice formă de divinitate, dar fără a fi în stare să suporți o asemenea lume, să fii incapabil a face față acestei deveniri fără țel pe care, de altfel, refuzi a o nega(27). Lumea întreagă pare fără valoare, iar această devaluare e consecința discreditării finalității, a unității, a ființării; căci «credința în categoriile rațiunii e cauza nihilismului » care apare astfel ca rezultatul unei decepții născute din aplicarea acestor categorii la lumea aşa cum e, ceea ce a dezvăluit faptul că aşa zisele categorii nu erau adaptate decât la o lume fictivă.
Nu e de-ajuns să accepți o lume în transformare pentru a scăpa de nihilism; mai trebuie să şi fii în stare să suporți o asemenea lume – iar Nietzsche se fălea că a dat în vileag « istoria ascunsă a filozofilor » şi a făcut «din curaj, din duritatea față de sine şi salubritatea aplicată sieşi [ ... ] adevăratul criteriu valoric» : «În ce măsură poate suporta un spirit adevărul ?»(28) E una dintre semnificațiile profunde ale acelui amor fati nietzschean de a se prezenta drept veritabila depăşire a nihilismului fără ca acest amor fati să aibă, bineînțeles, vreo legătură cu o atitudine fatalistă care e de altfel denunțată.(29)
Echivocul la care trimite termenul de nihilism e sezisat totuşi de Nietzsche şi exprimat în aforismul 346 din Ştiința voioasă, deci în toamna lui 1886(30). «Oare n-am intrat la bănuiala că ar exista o contradicție între această lume în care ne simțeam ca acasă venerând anumite lucruri – ceea ce ne ajută să suportăm viața – şi o lume care nu e altceva decât noi înşine: aşadar o bănuială inexorabilă, funciară, agresivă ; o bănuială care îşi exercită cu tot mai multă cruzime dominația asupra noastră, a europenilor, şi ar putea foarte uşor să pună în fața generațiilor viitoare înfricoşătoarea alternativă : ori suprimați ceea ce venerați – ori vă suprimați pe voi înşivă ! Cel de-al doilea termen al alternativei ar fi nihilismul ; dar primul nu e tot nihilismul ? Iată care e întrebarea noastră.» Contradicția aceasta reiese si mai clar din opoziția a două enunțuri : omul e măsura tuturor lucrurilor de vreme ce nu există o instanță superioară şi nici o facultate specială care să ducă la adevăr; sau dimpotrivă omul nu e nicidecum măsura tuturor lucrurilor, căci nu are nici un acces la realitatea obiectivă a forțelor care, în toate privințele, îl determină să fie ceea ce este, adică supus unor nevoi imediate ale căror temeiuri mai profunde îi rămân necunoscute(31). Rezolvarea acestei contradicții ivite din identificarea ființei cu evaluarea o aduce însuşi Nietzsche sub forma unei consecuții logice şi necesare între voința de putere, veşnica reîntoarcere si conversiunea valorilor ; sau, altfel spus, prin «naturalizarea» omului(32). Ceea ce implică definirea naturii ca un text(33), ca un ansamblu de semne (de simptome, eventual) de interpretat (de pus un diagnostic) şi totodată ca o lume de forțe în perpetuă devenire şi a căror finalitate nu e nici omul nici conservarea lui ; ceea ce se conservă e cuantumul de energie care comandă fluctuațiile acestor forțe(34).
Ambiguitatea care aureolează termenul de nihilism îl împinge pe Nietzsche să stabilească un fel de clasament al diferitelor modalități ale acestuia, în mai multe fragmente postume : 2 [127], toamna 1885 – toamna 1886 ; 5[71], iunie 1887 ; 9 [35], 10 [42] şi 10 [192] 286, toate datând din toamna 1887. Ceea ce ne îngăduie să distingem şase niveluri sau şase modalități ale nihilismului:
1) nihilismul incomplet sau nedus până la capăt(35) pe care îl întâlnim în diferitele forme de pozitivism cauzal sau mecanic, deci în ştiințele naturii şi în istorie (la şcoala lui Ranke) ; el se manifestă şi sub forma naționalismului, a şovinismului, a democrației, a socialismului şi a anarhismului ; în domeniul artei, sub forma estetismului (artă pentru artă, arta ca o ultimă consolare în concepția lui Schopenhauer) ;
2) nihilismul dus până la capăt e reprezentat de Nietzsche însuşi care se prezintă drept primul nihilist desăvârşit în Europa. Această formă de nihilism îşi are punctul culminant în critica moralei şi a creştinismului, adică o critică a «nihilismului nedus până la capăt» ;
3) nihilismul pasiv care e transpunerea europeană a budismului şi se manifestă sub forma neurasteniei, având ca simptome dorința de neant, aspirația către indefinit, voința de-a se contopi cu întregul;
4) nihilismul activ care e o altă față a precedentului, manifestându-se în cadrul nihilismului rus, adică un soi de budism activ, având aceeaşi dorință de-a se dizolva într-o configurație superioară reprezentată de curentul general de opoziție la ordinea stabilită;
5) nihilismul radical : e filozofia lui Nietzsche care pune capăt coroziunii moralizatoare a valorilor. Astfel procesul evaluării se obiectivează pe baza a ceea ce Nietzsche a denumit, în primele rânduri ale lui Uman, prea uman, «critica istorică», grație noțiunii de «voință de putere» şi revelează faptul că valorile nu sunt nimic altceva decât configurații pulsionale legate de bunurile materiale care pot varia pe măsură ce aceleaşi configurații se schimbă supunându-se alternanței care comandă concentrările şi dispersiile de energie ;
6) nihilismul sub forma sa extremă care atacă ideea că adevărul ar fi valoarea supremă. Veşnica reîntoarcere corespunde acestei forme extreme afirmând absența de finalitate în cadrul devenirii şi susținând a fi depăşirea nihilismului în favoarea lui amor fati care îi este completa neutralizare.
Nihilismul dus până la capăt face să fuzioneze nihilismul radical cu nihilismul extrem în cadrul conversiunii valorilor, anunțându-şi astfel venirea şi totodată inevitabila decadență : nu există deci valoare supremă, adevăr ultim al cărui conținut să poată fi ipostaziat ; dar întotdeauna vor fi alte noi conversiuni a căror evaluare va furniza alte conținuturi sortite şi ele uzurii, victime tot ale nihilismului, deşi cu manifestări istorice în aparență diferite. Deocamdată se cade să isprăvim cu «platonismul», cu «creştinismul» precum şi cu «budismul», care sunt tot atâtea conținuturi ale evaluării europene din această epocă a istoriei culturale, deci din timpul acestei faze de entropie pulsională. Numai că Nietzsche pretinde că această conversiune pe care o anunță e însoțită de perenitatea transistorică a concepțiilor sale filozofice, căci articularea voinței de putere cu veşnica întoarcere şi conversiunea valorilor afirmă «adevărul» întregii istorii, dezvăluie legea internă a realității în ansamblul ei(36).
Noțiunea de nihilism sfârşeşte prin a subsuma pe acelea de pesimism şi de decadență care îi erau expresiile prealabile sau conexe, aproape sinonimele, apoi trinitatea pesimism – nihilism – decadență, pentru a ajunge la nihilismul dus până la capăt care e condiția unei noi ere. Aceasta va fi postnihilistă până când se vor devaloriza şi valorile prin care ea îşi va fi exprimat vigoarea inovatoare : «Mântuitorul, omul viitorului [...] ne va elibera [...] de dorința de neant, de nihilism, el care e sunetul clopotului de amiază, al marii hotărâri; el ne va dezrobi voința, îi va restitui pământului țelul şi omului nădejdea; acest anticrist, acest antinihilist, acest învingător al lui Dumnezeu şi al neantului – tot o să vină într-o bună zi.»(37)
Pentru a face plauzibilă această articulare între voința de putere, veşnica reîntoarcere şi conversiunea valorilor, Nietzsche e silit să distingă două niveluri : pe de-o parte, cel propriu zis filozofic şi formal al unei cugetări teoretice asupra valorilor luate în general (analizându-le deci dincolo de diferitele conținuturi pe care le-au putut accepta de-a lungul istoriei culturilor unde ele se încarnează în bunuri materiale) şi asupra procesului de evaluare ; pe de altă parte, cel care ține mai degrabă de viziunea asupra lumii în care valorile sunt întotdeauna legate de bunuri efective prezente în fiecare cultură, dar care în mod necesar se vor modifica în cursul evoluției. Or, o asemenea distincție nu se impune de la sine şi se bazează ea însăşi pe supoziții.
Trebuie să existe, pe de-o parte, o dorință permanentă de-a realiza valori în cadrul bunurilor materiale, pe de altă parte, o distincție între un registru teoretic şi un registru practic de vreme ce contemplația şi acțiunea nu pot fi confundate, nici măcar din punctul de vedere al lui Nietzsche: într-adevăr, faptul de-a se declara el însuşi nihilist nu-l împiedică, pe un alt plan, cel al contemplației, să analizeze nihilismul ca fiind o fază necesară şi totodată recurentă şi tranzitorie în cadrul oricărei istorii. După aceea, trebuie ca natura bunurilor care prilejuiesc realizarea unor valori să aibă efect până la capăt asupra dorinței de evaluare. E ceea ce pare să sugereze perechea creştinism/budism ; ce-i drept, budismul nu oferă acelaşi tip de realizare ca şi creştinismul, adică nu satisface în acelaşi fel dorința de împlinire efectivă, chiar dacă budismul şi creştinismul oferă şi unul şi celălalt năzuinței de-a crede, acestei slăbiciuni a voinței, o totalitate desăvârşită(38). Panteismul propunând o fuziune a tuturor lucrurilor, creştinismul o unire a persoanelor, prin urmare, un acelaşi mod de realizare a valorilor, totalitatea desăvârşită, capătă un nume diferit şi denumeşte bunurile după cum ne plasăm pe versantul contemplativ (teoretic) sau pe versantul activ (practic). Această totalitate perfectă nu este, bineînțeles, singurul nivel posibil şi nici unicul mod de realizare a valorilor ; putem adăuga alte două, deduse logic din aceleaşi presupoziții : acela al totalității neduse până la capăt şi acela al particularității desăvârşite.
De vreme ce materialele sunt inepuizabile (lumea lucrurilor), iar persoanele sunt mereu altele în istorie (generațiile), puteam ajunge la realizări precum ştiința, pe versantul contemplativ, sau precum educația, etica, politica pe versantul acțiunii. Când materialele sunt, dimpotrivă, limitate, iar persoanele, considerate în singularitatea lor, ne aflăm fie în domeniul artei fie în acela al dragostei între persoane. Constatăm deci că oricare ar fi nivelul axiologic la care ne ridicăm, nihilismul se poate ivi : fie pentru că nu mai suportăm caracterul inepuizabil al materialelor mobilizate de către o totalitate imperfectă, e starea de spirit în care se află Faust la începutul piesei ; fie pentru că ne-am săturat de caracterul repetitiv al educației şi al aplicării formelor politice, iar totalitatea neîmplinită suscită în cazul acesta o confuzie comparabilă cu aceea pe care o resimte Rieux în Ciuma, iar Camus o subsumează sub imaginea lui Sisif ; nihilismul se mai poate ivi şi din caracterul frustrant al operei de artă sau al dragostei între două persoane, tocmai pentru că nu se ajunge astfel nici la o totalitate nici la altceva decât la o limitare a dorinței : opera e isprăvită, şi atâta tot(39); dragostea, concentrată într-o asemenea relație, poate avea tentația de-a depăşi limitele. Mai mult, chiar totalitatea desăvârşită nu e fără echivoc : în panteism, fuziunea poate fi satisfăcătoare, dar cere sacrificiul singularității individuale, iar consolarea pe care o aduce nu mai poate fi trăită cu adevărat de către cei care aspiră la ea; în teism, individul e bucuros să i se îndeplinească pe deplin aşteptările, dar fuziunea mistică e excepțională fiind în acelaşi timp fugitivă, iar pe de altă parte, interogațiile rămân sfredelitoare cu privire la realitatea reciprocității. În toate cazurile, nihilismul contează pe finitudine şi pe imposibilitatea de-a fi stăpân pe timp ; or, tocmai în asta constă ambiția depăşirii nihilismului pretinsă de Nietzsche.
Pentru el, noțiunea de «nihilism» e proprie filozofiei istoriei aşa cum el o elaborează, mult după cea de-a doua «Considerație intempestivă», adică după punerea la punct mai întâi a criticii istorice imediat identificată cu o critică «psihologică»(40), apoi a configurării «voinței de putere». Ea indică ansamblul simptomelor revelatorii a unei slăbiri a configurațiilor pulsionare în raport cu economia lor «naturală» care cere o descărcare maximă, deci cucerirea şi totodată dominarea, subordonarea a ceea ce nu e în stare să opună destulă rezistență, precum şi inevitabila decadență care îi va urma acestei faze ascendente. Aceste configurații se fac cunoscute grație unui ansamblu variabil de valori culturale pe care le putem deci interpreta în funcție de această concepție de fundal care se reazemă pe o teorie «atomistă», dar nu şi substanțialistă, a energiei pe care Nietzsche a elaborat-o încă din 1873 fără s-o renege vreodată(41). El devine astfel profetul – mai degrabă antinomist decât nihilist – a ceea ce crede că a putut deduce din «textul infricoşător» al naturii anunțând o posibilă reconciliere între ființă şi devenire, grație conversiunii valorilor pe care o proclamă într-o punere în scenă imitând cu bună-ştiință simbolica revoluționară franceză a «timpurilor noi»(42). Această conversiune nu e sfârşitul istoriei; nu face decât să anunțe un viitor al «mântuirii» în care «supraumanul», fie şi numai pentru câtva timp, va pune în orice caz capăt «nihilismului european».

Marc de Launay (n. 1949) este un filozof francez şi traducător de filozofie şi literatură germană. Preocupat mai ales de opera lui Friedrich Nietzsche, Marc de Launay, cercetător la CNRS, a traadus din mulți alți filozofi germani. S-a ocupat cu studiul unor curente filozofice germane, cum ar fi neokantismul şcolii de la Marburg, hermeneutica lui Friedrich Schleiermacher, dar şi de hermeneutica bilbică şi de judaismul german.