Eseu
Radu Cernătescu
Shakespeare şi ocultismul modern
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Furtuna marelui Will a adus pe continent, odată cu prima traducere în limba franceză (1745), mirajul unei tradiții magice a Occidentului. Unul dintre promotorii acestei tradiții pe tărâm francez, admirator declarat al Furtunii, a fost celebrul ocultist Don Martinès de Pasqually, creatorul sistemului masonic neorozicrucian în 10 grade, intitulat Ordinul Aleşilor Cohen ai Universului (1768). Poate a venit vremea să arătăm că sistema teosofică a lui Pasqually, care stă la baza masonismului modern, a fost bogat ilustrată cu împrumuturi din Furtuna lui Shakespeare...
Pasqually a lăsat posterității un manuscris intitulat Tratatul despre reintegrarea ființelor(1), lectura lui fiind cândva obligatorie la gradul suprem, de Grand Rèau-Croix, din Ordinul Aleşilor Cohen. Se spune aici că „omul-Dumnezeu” – concept fundamental al teosofiei pasqualliene – posedă „o putere universală, anunțată lui de cuvântul Creatorului, care i-a spus: ‘Am creat totul pentru tine, nu ai decât să comanzi pentru a fi ascultat’ [...] Dacă omul s-a menținut în starea lui de glorie, el va fi servit de bunul şi adevăratul intelect al demonilor răi”(2). Dincolo de vanitatea omului luciferic, de acea „vanity of mine art” cum o numeşte Prospero, vedem la ocultistul francez încrederea sa în demonologie, magia fiind o calitate funciară a omului pasquallian, moştenirea lui dintr-o existență paradisiacă. Prin grija acestei amintiri celeste şi a servituților ei demonice, Pasqually, omul, s-a putut erija în le Très Puissant Maître, titlul pe care i l-au perpetuat discipolii. Exemplificând condiția umană care se cere şi poate fi depăşită prin inițiere, Atotputernicul Maestru Pasqually ținea ritualurile magice ale ordinului său într-un simulacru de chilie. Această „petite chambre d’operation”(3) aminteşte de chilia (my cell) magului Prospero. În deschiderea lucrărilor, aici, în mica incintă a gradelor înalte, se aprindea un foc ritualic, moment în care marele sacerdot îl invoca pe Auriel, spiritul „focului nou”: „Te chem, o, spirit Auriel, invocându-te prin tot ce stă în puterea mea şi a ta, pentru ca focul tău spiritual să cuprindă materia pe care o consacru acestui cerc pe care eu îl trasez; fie ca focul elementar care rezidă aici să se unească cu al tău pentru a contribui la lumina spirituală a oamenilor care doresc (hommes de désir), iar ei să fie astfel animați de focul tău dătător de viață, întru gloria celui Etern... Amen”(4). Spiritul Auriel este, ați ghicit, „spiritul Ariel”, pe care îl invocă Prospero şi mereu gata să treacă prin foc (to dive into the fire) pentru stăpânul său (great master). Mai mult, în timpul ritualului Aleşilor Cohen, le Très Puissant Maître îmbrăca o robă de pânză albă, lungă până la pământ, legată cu o sfoară înnodată de două ori, amintind de ținuta simplă a magului Prospero.
Sub faima lui Shakespeare şi în numele admiratorului său, a „maestrului dotat cu puteri transcendentale excepționale”(5), cum e prezentat Pasqually de hagiografi, magia naturală şi-a început aventura printre gradele înalte, zise rozicruciene, ale masoneriei moderne. O aventură care a antrenat cu ea, de la Martinez şi St. Martin, până la Péladan şi A. E. Waite, modelul hierofantului străin şi călător, trăitor, adică, în afara timpului lumii.
Este meritul lui Pasqually că modelul hierofantului de mistere a reținut şi perpetuat trăsăturile lui Prospero, personajul shakespearian care spune despre sine: „răpit de studiile-mi secrete am devenit tot mai străin”(6). La ce „secret studies” şi la care dintrre cărțile bibliotecii oculte trimite Shakespeare în Furtuna (I, 2, 279-280) prin „volumele mele mai scumpe ca ducatul” ne lămureşte un personaj pe care Shakespeare îl aduce direct din imageria filosofiei oculte. Este vorba de Ariel, spiritul pe care divinul brit îl împrumută din De occulta philosophia libri tres (1531) a lui Agrippa. Considerate în vremea lui Shakespeare cel mai exhaustiv compendiu al artelor magice, cele trei volume agrippiene au fost receptate elogios pe malurile Tamisei. Stă mărturie scrisoarea pe care ambasadorul imperial în Anglia, Eustache Chapuy, i-o trimite(7) prietenului Agrippa pe 26 iunie 1531, şi în care se spune că toți oamenii învățați din Londra îi laudă lucrarea. Nimic nu ne împiedică să credem că volumele Filosofiei oculte, reeditate în 1533 şi 1600, ar putea fi chiar cărțile despre care Prospero declară că sunt: „volumele mele mai scumpe ca ducatul”. Aici, în volumul III al Filosofiei oculte, în capitolul 20, intitulat „Ura mortală a spiritelor rele împotriva oamenilor şi apărarea celor bune care veghează pentru noi”, apare menționat întâia oară Ariel, spiritul care guvernează pământul, precizează Agrippa, ca unul dintre „marii prinți ce au puterea de a face multe lucruri în libertatea de a-şi guverna planetele şi semnele […] şi părțile lumii şi vânturile”(8). Cu ajutorul lui Ariel, magul Prospero, practicant al unei magii „mai presus de înțelegerea vulgului” (Furtuna, I, 2, 92), reuşeşte să stăpânească vânturile şi pământul, dovedind că autorul lui avea bune cunoştințe de necromanție, disciplina care promitea în vremea lui Shakespeare stăpânirea spiritelor cu ajutorul „minunatei opere (opera miranda)”(9) a magiei.
Împrumuturile ocultismului ritualic din imaginarul shakespearian nu se opresc însă aici. Un alt ordin care s-a inspirat din Furtuna lui Shakespeare, cel de Cavaler de Orient, apărut la Veneția, în 1708, a avut(10) ca legendă de grad tot o călătorie pe mare şi un naufragiu, de data aceasta cu trimiteri creştine. Este vorba de călătoria dinspre Orient a Sf. Paul şi de naufragiul apostolului pe insula Malta, cu momentul de magie descris de Faptele Apostolilor. La naufragiul apostolic trimite însă şi textul Furtunii. Astfel, în scena liminară, versetul biblic „nu vi se va pierde niciun fir de păr din cap” (KJB, Fapte, 27, 34) ajunge ca: „Nici un fir de păr nu li s-a pierdut” (Furtuna, I, 2). Mai mult, dacă naufragiul Sf. Paul se întâmplă, cum o certifică Erasmus în al său Peregrinatio Apostolorum Petri et Pauli (1542, p. 13), „pe insula căreia i se spune Malta”, „între Epir şi Italia, având Sicilia la Nord [...], nu departe de Napoli”(11), atunci localizarea insulei lui Prospero „între Tunis şi Napoli” (II, 3), nu poate fi o alegere întâmplătoare. Mai mult, reluarea versetului ar putea fi o trimitere conotativă la ars paulina, teurgia revelată în cer Apostolului Paul şi intrată în grimoarele populare, unde o semnalează Reginald Scot în a sa erudită Discoverie of Witchcraft (1584, p. 271)..
Dar ceea ce a adus fără dubii Furtuna în ocultismul modern este modelul oficiantului de mistere, magul inspirat şi altruist care îi poate oferi omului, chiar aici, pe pământ, şansa renaturării destinului său magic, ursit lui într-o copilărie celestă. Este speranța ilustrată de întreaga viață a lui Pasqually, speranță care a făcut din ocultismul european un loc de pelerinaj al tuturor celor care au înțeles că insula lui Prospero nu este decât parabola poetică a Paradisului regăsit. Un Paradis în care îşi au locul lor şi Ariel, şi Lucifer.
Pasqually a lăsat posterității un manuscris intitulat Tratatul despre reintegrarea ființelor(1), lectura lui fiind cândva obligatorie la gradul suprem, de Grand Rèau-Croix, din Ordinul Aleşilor Cohen. Se spune aici că „omul-Dumnezeu” – concept fundamental al teosofiei pasqualliene – posedă „o putere universală, anunțată lui de cuvântul Creatorului, care i-a spus: ‘Am creat totul pentru tine, nu ai decât să comanzi pentru a fi ascultat’ [...] Dacă omul s-a menținut în starea lui de glorie, el va fi servit de bunul şi adevăratul intelect al demonilor răi”(2). Dincolo de vanitatea omului luciferic, de acea „vanity of mine art” cum o numeşte Prospero, vedem la ocultistul francez încrederea sa în demonologie, magia fiind o calitate funciară a omului pasquallian, moştenirea lui dintr-o existență paradisiacă. Prin grija acestei amintiri celeste şi a servituților ei demonice, Pasqually, omul, s-a putut erija în le Très Puissant Maître, titlul pe care i l-au perpetuat discipolii. Exemplificând condiția umană care se cere şi poate fi depăşită prin inițiere, Atotputernicul Maestru Pasqually ținea ritualurile magice ale ordinului său într-un simulacru de chilie. Această „petite chambre d’operation”(3) aminteşte de chilia (my cell) magului Prospero. În deschiderea lucrărilor, aici, în mica incintă a gradelor înalte, se aprindea un foc ritualic, moment în care marele sacerdot îl invoca pe Auriel, spiritul „focului nou”: „Te chem, o, spirit Auriel, invocându-te prin tot ce stă în puterea mea şi a ta, pentru ca focul tău spiritual să cuprindă materia pe care o consacru acestui cerc pe care eu îl trasez; fie ca focul elementar care rezidă aici să se unească cu al tău pentru a contribui la lumina spirituală a oamenilor care doresc (hommes de désir), iar ei să fie astfel animați de focul tău dătător de viață, întru gloria celui Etern... Amen”(4). Spiritul Auriel este, ați ghicit, „spiritul Ariel”, pe care îl invocă Prospero şi mereu gata să treacă prin foc (to dive into the fire) pentru stăpânul său (great master). Mai mult, în timpul ritualului Aleşilor Cohen, le Très Puissant Maître îmbrăca o robă de pânză albă, lungă până la pământ, legată cu o sfoară înnodată de două ori, amintind de ținuta simplă a magului Prospero.
Sub faima lui Shakespeare şi în numele admiratorului său, a „maestrului dotat cu puteri transcendentale excepționale”(5), cum e prezentat Pasqually de hagiografi, magia naturală şi-a început aventura printre gradele înalte, zise rozicruciene, ale masoneriei moderne. O aventură care a antrenat cu ea, de la Martinez şi St. Martin, până la Péladan şi A. E. Waite, modelul hierofantului străin şi călător, trăitor, adică, în afara timpului lumii.
Este meritul lui Pasqually că modelul hierofantului de mistere a reținut şi perpetuat trăsăturile lui Prospero, personajul shakespearian care spune despre sine: „răpit de studiile-mi secrete am devenit tot mai străin”(6). La ce „secret studies” şi la care dintrre cărțile bibliotecii oculte trimite Shakespeare în Furtuna (I, 2, 279-280) prin „volumele mele mai scumpe ca ducatul” ne lămureşte un personaj pe care Shakespeare îl aduce direct din imageria filosofiei oculte. Este vorba de Ariel, spiritul pe care divinul brit îl împrumută din De occulta philosophia libri tres (1531) a lui Agrippa. Considerate în vremea lui Shakespeare cel mai exhaustiv compendiu al artelor magice, cele trei volume agrippiene au fost receptate elogios pe malurile Tamisei. Stă mărturie scrisoarea pe care ambasadorul imperial în Anglia, Eustache Chapuy, i-o trimite(7) prietenului Agrippa pe 26 iunie 1531, şi în care se spune că toți oamenii învățați din Londra îi laudă lucrarea. Nimic nu ne împiedică să credem că volumele Filosofiei oculte, reeditate în 1533 şi 1600, ar putea fi chiar cărțile despre care Prospero declară că sunt: „volumele mele mai scumpe ca ducatul”. Aici, în volumul III al Filosofiei oculte, în capitolul 20, intitulat „Ura mortală a spiritelor rele împotriva oamenilor şi apărarea celor bune care veghează pentru noi”, apare menționat întâia oară Ariel, spiritul care guvernează pământul, precizează Agrippa, ca unul dintre „marii prinți ce au puterea de a face multe lucruri în libertatea de a-şi guverna planetele şi semnele […] şi părțile lumii şi vânturile”(8). Cu ajutorul lui Ariel, magul Prospero, practicant al unei magii „mai presus de înțelegerea vulgului” (Furtuna, I, 2, 92), reuşeşte să stăpânească vânturile şi pământul, dovedind că autorul lui avea bune cunoştințe de necromanție, disciplina care promitea în vremea lui Shakespeare stăpânirea spiritelor cu ajutorul „minunatei opere (opera miranda)”(9) a magiei.
Împrumuturile ocultismului ritualic din imaginarul shakespearian nu se opresc însă aici. Un alt ordin care s-a inspirat din Furtuna lui Shakespeare, cel de Cavaler de Orient, apărut la Veneția, în 1708, a avut(10) ca legendă de grad tot o călătorie pe mare şi un naufragiu, de data aceasta cu trimiteri creştine. Este vorba de călătoria dinspre Orient a Sf. Paul şi de naufragiul apostolului pe insula Malta, cu momentul de magie descris de Faptele Apostolilor. La naufragiul apostolic trimite însă şi textul Furtunii. Astfel, în scena liminară, versetul biblic „nu vi se va pierde niciun fir de păr din cap” (KJB, Fapte, 27, 34) ajunge ca: „Nici un fir de păr nu li s-a pierdut” (Furtuna, I, 2). Mai mult, dacă naufragiul Sf. Paul se întâmplă, cum o certifică Erasmus în al său Peregrinatio Apostolorum Petri et Pauli (1542, p. 13), „pe insula căreia i se spune Malta”, „între Epir şi Italia, având Sicilia la Nord [...], nu departe de Napoli”(11), atunci localizarea insulei lui Prospero „între Tunis şi Napoli” (II, 3), nu poate fi o alegere întâmplătoare. Mai mult, reluarea versetului ar putea fi o trimitere conotativă la ars paulina, teurgia revelată în cer Apostolului Paul şi intrată în grimoarele populare, unde o semnalează Reginald Scot în a sa erudită Discoverie of Witchcraft (1584, p. 271)..
Dar ceea ce a adus fără dubii Furtuna în ocultismul modern este modelul oficiantului de mistere, magul inspirat şi altruist care îi poate oferi omului, chiar aici, pe pământ, şansa renaturării destinului său magic, ursit lui într-o copilărie celestă. Este speranța ilustrată de întreaga viață a lui Pasqually, speranță care a făcut din ocultismul european un loc de pelerinaj al tuturor celor care au înțeles că insula lui Prospero nu este decât parabola poetică a Paradisului regăsit. Un Paradis în care îşi au locul lor şi Ariel, şi Lucifer.