Timpul posibil

Bătrânul a trecut binişor peste nouăzeci, dar tot mai poate să stea rezemat între perne şi să mănânce miez de dovleac copt pe vatră şi bine stropit cu vin îndulcit. Pe tăblia metalică a patului, scrie cu desluşite caractere gotice Silber Schlussel Wien, iar deasupra, pe peretele unde odinioară se afla candela, veghează de-o jumătate de secol ceasul vienez cu pendul, care-i vesteşte cu solemnitate armonioasă fiecare oră şi fiecare jumătate de ceas, rătăcite miraculos prin iatacul cu lumini fluctuante şi cu sonorități de ghioc, al copilăriei mele. Pe vremea aceea, niciodată prea-îndepărtată, pe peretele alb, unde-i acum cutia din abanos sculptat, a orologiului, se afla o candelă albastră cât un pumn de fetiță şi-o icoană de-o palmă, cu rugăciunea din grădina Ghetsimani.
Acum, deoarece nu vin niciodată cu mâna goală, i-am adus bătrânului meu o pereche de ochelari cu dioptrii extreme, care par nişte misterioase instrumente pentru explorarea abisurilor subacvatice şi-o copie de înaltă rezoluție după o fotografie Rador, miraculos rătăcită prin arhivele reunite ale Agerpress, consultate la-întâmplare, de mine, pe site-ul rău ghiftuit al proiectului Gutenberg. Orişicum, nimeni, nici măcar ăla care-a făcut-o, dacă-a făcut-o vreodată, nu mai ştia că există o poză cu ceea ce se întâmplase la hotelul Rex din Mamaia, în noaptea aceea, istorică, de la 23 august 1944, când ne prinsese miezul nopții în oborul din Constanța, unde bunicul meu Ezarhu încercase să vândă o pereche de boi mocăneşti, pentru arătură, crescuți liber pe grind şi cântărind mai mult de-o tonă fiecare. Bătusem drum lung, prin Năvodari şi Mamaia, dar inflația explodase descurajant, iar bătrânul, ştiind foarte bine ce fel de marfă vinde, nu se înțelesese cu nimeni la preț, hotărât totuşi să-aştepte o ofertă reală, din moment ce se zvonea pretutindeni că vin ruşii şi că toate animalele vor fi luate cu japca, pe la colhozuri.
– Ia, să nu mă-orăcăi pe mine-acum, ca să mergem acasă, că tot tu mi-ai făcut capul ferfeniță, să te iau la oraş!
De parcă eu aş fi putut să ştiu ce mă-aşteaptă, când toți oamenii adunați acolo şedeau, iată, cu gurile căscate, ca moartea la dentist.
Iar ceasornicu-acesta, care ne schimbase tuturor modul de-a trăi, fusese, mai mult ca sigur, părticica mea nesperată, din ceea ce lumea-n care făcusem ochi refuzase sistematic să-împartă cu mine, căci tocmai împlinisem vârsta de grație şi-acesta fusese singurul meu cadou.
Chiar dacă, imediat după miezul nopții, s-a dovedit cu vârf şi-îndesat că nici tata mare nu ştia prea bine la ce să se-aştepte, atunci când s-au înălțat peste pământ şi mare, cele două sau trei detunături prăvălite şi rostogolite-apoi în lungi ecouri terifiante şi când tot orizontul dinspre Taşaul şi Capul Midia s-a făcut limbă de foc, cutreierată de făclii zburătoare, de tăciuni rubinii şi de stele incandescente:
– Gata, frate, a strigat cineva, au trecut ruşii Prutul, iar nemții din toată Dobrogea se pregătesc să-o ia la duluța, dându-şi foc la valize şi călcându-se pe jambiere, ca să se-întoarcă mai iute la berea, cartofii şi nemțoaicele lor.
– Şi cum o să le povestesc eu, la boii mei toată tărăşenia asta, a zis tata mare, în cele din urmă; bucuros, se pare, că nu mai trebuia să se despartă definitiv de ortacii blânzi şi devotați, pe care-i adăpase şi-i scărpinase-între coarne cu mâinile sale, încă de pe când abia uitaseră să mai sugă la vacă. Las’ că-o să-i duc pe undeva, prin ostroavele de la Zmeica sau Golovița şi se vor descurca ei, după cum va trebui să ne descurcăm şi noi, prin ajutorul Domnului sau prin delăsarea aproapelui. Chiar dacă, din vechime, se spune că, mai înainte de toate, ar trebui să te fereşti de dracul îmbrăcat în haine de om şi de prietenia ruşilor.
După care, hai-ho şi prr-prr, îi legase pe-amândoi, de oblonul din spate-al căruței şi-o luasem, cu Simon la şleaurile cailor, înapoi, înspre casele noastre, câte vor mai fi rămas pe temeliile lor, fiindcă spre nord, exploziile se țineau lanț, iar cerul era o mare de flăcări în fierbere. De aceea, până când am ajuns în viesparul, forfota şi halimaiul de la fostul comandament german din Mamaia, pe cerul sângeriu, dinspre Midia, şuieraseră tot felul de tiribombe şi de şrapnele fulgerate, ca la judecata de-apoi, umflându-se în clocotitori balauri de fum şi de foc, pentru că nemții-n retragere puseseră foc la depozitele de muniție şi la o mare parte dintre documente şi materiale. A doua zi, de pildă, la bateria Werner, într-un buncăr incendiat numai pe jumătate, Pavel şi Simion care nu dormiseră nici o singură clipă, aflaseră o fierbinte casă de bani, în care, desferecând-o după ore de trudă, descoperiseră teancuri peste teancuri de bancnote; miliarde de miliarde şi miliarde, de-ți luau mințile; dar care, carbonizate, se prefăceau în cenuşă la cea mai mică atingere. Până şi respirația grea de uluire şi dezolare a celor doi spulbera delicat desenele şi relieful subtil al elementelor de siguranță.
În noaptea din ajun însă, numai după ce-am părăsit oraşul şi ne-am abătut cu căruța noastră-înflorată pe drumul de nisip şi de scoici de pe plajă, am înțeles că istoricul hotel Rex, perla Balcanilor, părăsit în grabă de comandamentul german, era acum prădat cu lăcomie isterică de goangele nesățioase ale mahalalelor constănțene şi-ale satelor din împrejurimi, urmaşii lui Malene, Mafoame şi-ai unor lungi generații de haramini veşnic flămânzi. Iar asta, în forfota tropotită, nesățioasă şi chirăită a tâlharilor de ocazie care năvăliseră-n camerele hotelului părăsit, ca să se-aleagă, fiecare, cu ce s-o alege.
– Mă băiete, zisese bunicul, fără să coboare din car, dacă ți-a fost scris să mori înghesuit la pomană, atunci acolo-ai să mori… şi pace bună!
Se-adunaseră fără veste, ca muştele pe colivă, pleşcari din toate localitățile învecinate, jefuind sistematic tot ce le căzuse la mână. Spărseseră vitrinele cu obiecte de lux, oglinzile grele, venețiene, ca să le împartă mai uşor, sfâşiaseră perdelele şi draperiile, desfăcuseră podelele, paturile gravate-n complicate modele florale, ventilatoarele, lămpile mari de cristal, vesela cu chenare-aurite, dulapurile şi şifonierele din lemn de trandafir sau de nuc auriu şi chiar pianinele Weltmeister la care se cântase până de curând Vivaldi, Schubert, Rameau şi Bach, dar la care, oricum, nu mai ştia să cânte nimeni. Apoi, smulseseră clanțele, tablourile, jardinierele, gresia şi ramele albe ale ferestrelor... Iar peste tot, călcai pe haine, cearşafuri şi prosoape boțite – multe, violent sfâşiate pentru că nu ieşiseră la-împărțeală. Tanti Pizza Tarlacu, rătăcită şi ea pe-acolo, ca noi toți, smulsese, numai ea ştia cum, bideul din porțelan imaculat al unui veceu, pe care-l ducea grăbită şi înspăimântată înspre căruța lor, după ce-şi găsise totuşi puțin timp, ca să-l aşeze într-un colț al gazonului şi să-l încerce tacticos, adunându-şi fustele de jur-împrejur: Ehehe, altă treabă! Căci toți ceilalți se repeziseră după pradă prin clădirea deja pustiită pe jumătate. Pe când o băbuță sfioasă aflase cu chiote de groază că tocătorul pentru usturoi pe care-l mângâia, sedusă de perfecțiunea formelor, era, de fapt, o grenadă nemțească, cu coadă. Mai ales că mai avea vreo trei în poala suflecată a fustei.
Deci da, domnule, ceasornicul cu cântece fără asemănare, care-a stat apoi la mare cinste pe peretele din camera bunicului meu, eu îl recuperasem Şi trebuie să recunosc totuşi că acum îmi place mult mai mult de cuvântul acesta: re-cu-pe-ra-re, dacă mă gândesc la realitatea momentului de-atunci, când, zăpăcit de vraiştea îmbulzită-a mulțimii, mă rătăcisem de la bun început, pe-o alee abandonată şi ghimpată străjuită cu tufe spinoase, de trandafiri feroce, ca să mă-împiedic aiurea de-o ditamai bocceaua din cearşafuri şi pături, de unde fanfara împăratului Franț Iosif tocmai suna solemn schimbarea gărzilor austriece, la concurență cu cocoşii veseli din Mammanchioi. Iar orologiul acesta, al nostru, întreg, fascinant şi cu chef de cântece era chiar acolo, între plasele de țepi, protector îmbrăcat în bulendre – întrucât, se pare că cineva mult mai prudent îl pregătise de ducă, ceva mai devreme şi-l abandonase-n zona asta sigură, cu gândul să-i facă picioare ceva mai târziu.
– Stai, strigase Pavel, sărind din căruță, pe când mă-apropiam cu ochii ascunşi în dosul cadranului, stai să nu-l scapi, că ăsta-i odor împărătesc şi fără de preț!
Iar asta, chiar în momentul în care ceasul din brațele mele, înfăşat acum doar în pânza de voal a unei ferestre regale, a cântat limpede, solemn şi armonios de trei ori, anunțând parcă întruparea aievea a prințesei din vis, care se ivise neverosimil pe mozaicul bătut în romburi şi cercuri din capătul scărilor înmărmurite sub cele patru coloane perfect cumpănite, de templu grecesc. Şedea acolo, suplă, înaltă şi plutitoare, fără să vadă, pesemne, forfota din jur şi fără să fie văzută. Era minunat îmbrăcată într-o mantie din catifea neagră, larg decoltată pe umărul drept, ca să lase să se vadă o parte a rochiei sale din voal purpuriu, brodat în fire de aur, care se desfăcea apoi în evantai generos şi volatil, pe brațul princiar sprijinit de cordonul țesut în lăcrămioarele de mărgăritar şi-n steluțele de-argint al unui Ordin regal. Deasupra sânului drept, din care se vedea îndeajuns de mult, ca să-ți poți imagina grădinile veşnice-ale desfătării, era cusută o corolă de petale artizanale, pentru a da mai multă strălucire şi relief unei broşe dintr-un singur diamant azuriu. Nu mai aveam, în clipa aceea magică, nici cuvinte şi nici vedere. Mă-apropiasem prea mult şi mă oprisem sub trepte cu ceasornicul meu negru, strâns cu grija înecatului, sub brațul drept şi, probabil, cu gura larg căscată, tot ca un înecat:
– Cam incomod, a râs ea, dar tot m-aş bucura să ştiu cât e ceasul.
– Adineauri, a terminat de bătut ora trei…, ora trei…, ora trei…
Între buclele platinate, de film mut, chipul său, modelat în formă de inimă părea alb-adumbrit de paloarea seculară a sângelui său albastru, aproape gri eterică, în jurul ochilor mari, verzi şi mirați, deşi forma de inimioară a buzelor era intens subliniată cu ruj rubiniu.
– Nu se poate, a surâs ea îngăduitor, ducând brațul la tâmplă, ca atunci când stai rezemat afabil de cristalul fumuriu al unui bar de lux. Avea la încheietura pumnului o brățară din mai multe cercuri sinuos spiralate-între ele, cu aur galben şi roşu, argint, zirconiu şi platină, în vreme ce ochii din safire ai diamantului central păreau să mă studieze foarte atent
– Nu! nu se poate, pentru că era deja ora patru şi-un sfert încă de când-am plecat eu, de la Cazinoul de pe plajă. Am traversat doar culoarul dublu din hol, ca să-ajung la şoferul meu care mă-aşteaptă de-aseară în parcarea iluminată, de pe marginea lacului. Acolo, între felinarele de grădină.
Eu însă abia acum încep să-înțeleg că eterica Prințesă-a zorilor, încerca doar, cu distinsă nonşalanță, să sugereze că ea nu era una dintre damele de companie ale nemților, care fugiseră primele, când ordonanțele ofițerilor începuseră să împacheteze şi să se-agite.
Nici nu părea o damă de companie, de fapt, ci, mai degrabă, sufletul întrupat al hotelului regal, care prin eleganță, splendoare şi sobră maiestate, adusese multă glorie litoralului românesc, într-o vreme când surorile noastre de geantă latină nici nu-şi mai aduceau aminte dacă aveam şi noi ieşire la mare.

– Ia să vedem noi ce-i aici, zisese bătrânul ridicând poza în fața ochelarilor săi telescopici. Şi zici că era unul de la ziare, pe-acolo? Eu nu l-am văzut, aşa cum nu văd mai nimic nici prin poza asta, a ta. Ce-i asta, de-o pildă!?
Cam pe jumătate, are dreptate, în fapt, pentru că poza, păstrată miraculos prin arhivele ziarului interbelic Farul, de care nici redactorii săi nu-şi mai aduc aminte, intrase deja-n boala frunzelor de toamnă – căpătând culoarea aceea de sânge stricat a fotografiilor vechi; plumburie şi veştedă, ca panglica de pe morminte. De aceea, după ce-am descoperit-o cu senzația terifiantă a unui sacrilegiu, îmi păstrasem o copie în My Pictures şi mă adresasem apoi unei societăți specializate în recondiționare digitală, rugându-i să facă tot ce-i posibil pentru a obține o rezoluție superioară. Numai că aproape toți lucrătorii de-acolo s-au declarat depăşiți de modul neglijent în care fusese păstrat exemplarul acela al ziarului, care ajunsese-n arhive, ofilit, spălăcit, îndoit, ruginiu şi pătat.
– Păi, ia stai, strig eu chiar în urechea bătrânului şi bat cu degetul în reproducerea A4, ori vrei să spui că nici ăsta nu-i hotelul Rex!?
Sigur că acela era hotelul Rex, deoarece, după cum era de aşteptat, cel mai impunător şi mai desluşit, printre funigeii gri ai pozelor de ziare vechi, se vedea totuşi hotelul – un adevărat palat pe-atunci, cu solide, dar suple coloane antice, deasupra intrării şi cu coroana regală-n partea cea mai de sus a donjonului central. Iar aici, în dreapta, unde bănuiesc că-s eu însumi, ar putea să fie-n realitatea cernită a pozei doar o tufă ornamentală sau un pitic de grădină, primul din această parte a lumii, pe vremea aceea. Iar fața-asta lividă, cu ochii de jur-împrejur şi cu gura strâmbă-n ambele părți, ar putea fi doar cadranul ceasului vienez cu pendul, pe care-l țineam strâns în brațe, în vreme ce toate corzile, gongurile şi barele muzicale din interior se revoltau într-o forfotă disonantă, alunecând dinspre tonurile chirăite de zaiafet, înspre solemnitatea cavernoasă a catedralelor părăsite.
Acum, de exemplu, sunt convins că obiectivul fotografic s-a deschis chiar în minutul când ceasornicul din brațele mele a cântat limpede, solemn şi armonios de trei ori, iar eu, şobolan la caşcaval, întorcându-mă speriat, ca din somn, am visat că zăresc o Zână-a Zorilor, care nu-apare totuşi în poza asta, chiar dacă, după prelucrarea electronică, am căutat-o în mod repetat, cu o lupă de filatelie, aşa cum m-am căutat şi pe mine, la început, deoarece cutia rezonantă, din abanos înflorat cu daltă măiastră, a orologiului mă acoperea aproape complet, de la frunte până-n genunchi, oglindind în valuri fugare, pe fețele sale lăcuite ca sticla, incendiile clătinate-ale depărtărilor:
– He, he, he, a râs tata mare, foarte mulțumit de ochelarii săi de scafandru, asta trebuie să fie Aneta lu’ Goangă, cu lamp-aia din porțelan chinezesc, pe care i-a spart-o calul, când a aşezat-o lângă căruță, ca să-i caute un loc mai sigur, prin fân. Apoi, măi băiatule, să ştii tu, că cine-a făcut poza asta, chiar atunci, la jaf, a făcut-o! Noroc că noi trăsesem caii mai spre ghiol, pe sub sălcii, ca să mai ciupească şi ei vreun fir de iarbă, ceva. Că ei n-aveau nici umbră de vină, da’ tot tremura pielea pe ei, săracii!
Vau!, au!, auuu!, a fredonat în ecouri melodioase ceasul din perete, când, pe peretele celălalt s-a deschis sfios uşa odăiței, ca să se-arate o domniță din cununi de soare şi din lapte de lună. Purta nişte fote oliv, cusute-n râuri purpurii şi-n steluțe de-azur, iar cămaşa din pânză topită părea delicat presărată la-întâmplare cu floricele de sângerel sălbatic şi de lăcrămioare perlate. La cât se putea ghici în lumina săracă a încăperii, toate formele ei păreau atât de dumnezeiesc şlefuite, încât femeia eternă de dedesubt încă îşi mai sugera farmecele soiului său, seducător şi rotund lustruite în marmura translucidă a zilei dintâi. Iar, la prima impresie, ținând cont de lujerul grațios unduit al gâtului şi de turnul de-o şchioapă al buclelor fastuos spiralate deasupra frunții, părea chiar puțin mai înaltă decât mine, care, topit deja de sunetul cu armonii polifonice-al ceasului, visam cu ochii deschişi, amintindu-mi fluctuant de şobolanul adormit în piele de aur, ceea ce nu era decât o reverie aleatorie a faptului că agențiile franceze de presă alintaseră agenția noastră, Rador, când cu sigla ironică Rat d’or, când cu sarcasticul Rat dort, după dispoziția de moment a beneficiarului.
– Nu poate să fie chiar ora pe care-o spune-acum ceasul acesta, a zis minunea-înflorită în prag, după ce-a aşteptat smerit, ca să se stingă definitiv şi ultimul sunet. Atunci am băgat de seamă că la-încheietura pumnului drept avea o brățară migălos împletită-n inele, din mai multe lujere vegetale; galbene, roşii, argintii, sinuos spiralate-între ele.
– Păi de, măi fată, a spus cârcotaş tata mare, poate că nici umbra bățului pe care l-ați bătut voi pe marginea şanțului nu arată mereu ora exactă.
Ea doar a zâmbit invers; cu colțurile gurii coborâte, adică, şi a ieşit somnoros, călcând rar, princiar, ca şi cum se ivise premeditat pe-acolo, numai şi numai ca să-asculte cântecul imperial al orologiului nostru. Dar când a deschis larg uşa, am auzit încă o dată cum marea se zbuciuma-n spume pe pietrele de sub malurile înalte ale Capului Midia şi, imediat, vreo două sau trei tunete explozive, de vară, prăvălite şi rostogolite în lungi ecouri, succesiv detunate între mare şi cer.
– Ia fii atent, a şoptit bătrânul, bătând cu unghia-n cartonul fotografiei, ce-i asta albă şi încoronată de-aici?!
– Păi asta era statui-aia cu Venus, ieşind din spumele mării. Aia din marmură, bre, pe care-au săltat-o comuniştii, apoi, când ziceau că-o reprezintă conspirativ pe regina Maria; duşmanul pervers al clasei muncitoare.