Eliade, Culianu, Oişteanu

Cu volumul Religie, politică şi mit, reunind texte scrise pe parcursul a trei decenii despre Eliade şi Culianu şi aflat acum la a doua ediție, Andrei Oişteanu asumă, iarăşi, o tematică fierbinte.
Şi problematica este deopotrivă dificilă şi delicată. Dacă Lucian Boia pare a se fi specializat în demitizarea secvențelor şi episoadelor de istorie națională eroizate romantic şi introduse, fără spirit ştiințific, în constructe mai degrabă epice decât istoriografice, Oişteanu caută culoare de cercetare trans-domenială, pe direcția câte unei teme ce permite (ba chiar solicită) o asemenea abordare. Imaginea evreului în cultura română, Narcotice în cultura română, Sexualitate şi societate (ultima carte, în lucru): iată tot atâtea panoramări pe spații ample, la întâlnirea de profunzime dintre etnic şi etic, cultural şi civilizațional, istoric şi societal. Pentru autor, nu faptele şi lucrurile în sine sunt cele mai importante, ci modul în care ele intră în compoziția mentalitară a unei epoci şi, finalmente, în metabolismul unei culturi. El are scrupulul şi exigența istoricilor de strictă observanță, făcând însă o originală şi incitantă „navetă” între elementul factual şi un cât mai larg câmp analitic şi interpretativ ce poate fi deschis prin acesta. Nu mai apare, prin urmare, un „miez” decodabil univoc, într-o structură simbolică închisă. Aproape fiecare aspect şi orice detaliu pot fi centralizate, în interpretări variate şi în documentarea făcută acestora de către cercetător. Oişteanu include mereu în studiile sale referințe la cele ale predecesorilor şi îşi înnoieşte, actualizează, „upgradează” cercetările luând act de cele mai noi contribuții pe o temă sau alta.
Aşa se întâmplă şi în volumul de față, apărut la şapte ani de la prima ediție şi păstrându-şi caracterul problematizant. Eliade şi Culianu sunt veritabile cazuri în cultura română; şi este nevoie de un cercetător de anvergura şi probitatea lui Oişteanu pentru ca mitizările, ca şi distorsionările, să lase loc unei analize de profunzime şi de finețe, în spiritul adevărului. Astfel, studiul Între publicistica politică şi opera ştiințifică dedicat lui Eliade şi deschizând volumul este pe cât de bine documentat, pe atât de nuanțat, urmărind nu numai „meandrele” gândirii lui Mircea Eliade, ci şi pe acelea ale receptării, polarizată la extrem.
Simptomatic, despre legionarismul şi antisemitismul lui Eliade vorbesc şi scriu atât critici ai savantului, cât şi admiratori ai săi, ceea ce arată că polarizarea ideologică nu exclude prin sine însăşi întâlnirea tezelor susținute. La drept vorbind, e chiar o probabilitate mai mare ca o anumită teză să fie validă dacă ea este susținută de adversari ideologici, care privesc din unghiul propriu spre un acelaşi punct. Pentru Daniel Dubuisson, ontologia lui Eliade „este antisemită pentru că el a vrut să dea un fundament ontologic (şi nu doar rasist) antisemitismului”. Oişteanu consideră ca fiind „malițios” titlul capitolului „jucat” de Dubuisson (L’éternel retour de l’antisémitisme); nu mai puțin, că acuzația de antisemitism este „abuzivă”.
La capătul celălalt al spectrului avem asimilarea dintre doctrina legionară şi idei ale lui Eliade, operată într-o prefață la o carte a lui Ion Moța de către legionarul Ion Mării. Aici, Eliade joacă rolul unui maestru, dat fiind faptul că aspecte ale doctrinei legionare sunt explicabile „prin lumina a ceea ce Mircea Eliade (....) a numit «teoria arhaică a regenerării periodice a forțelor sacre»”. Împotriva acestei asimilări admirative (în conjuncție cu asimilarea incriminată de Dubuisson), Oişteanu vine cu aceeaşi concluzie: „asocieri forțate”. Punctul său de vedere este apropiat de cele ale lui Norman Manea, Moshe Idel, S. Damian, citați cu contribuții cu atât mai prețioase cu cât ele sunt ale reprezentanților unei etnii aflate pe lista neagră a legionarismului.
Pe cât e de obişnuit ca un reprezentant al extremei drepte să denunțe delirant „iudeo-masoneria” şi să sancționeze „rătăcirile” de la linia „dreptei credințe”, pe atât e de curent ca un contributor evreu să dovedească echilibru, obiectivitate şi cumpănire în abordarea unui subiect care îl implică personal şi categorial. „Atenția” în examinare va fi recomandată de Manea: „Mircea Eliade a fost un scriitor şi un erudit. Este motivul ce ne îndeamnă să-i examinăm «cazul» cu atenție. Un lucru este sigur: munca lui de scriitor şi de erudit este deosebită de gazetăria angajată, de dreapta, dintre cele două războaie (...) A stabili o legătură între studiile sale şi perioada-i «fascistă», a arunca o privire de inchizitor asupra detaliilor «suspecte» prezente în numeroasele sale studii erudite ar însemna a da un exemplu perfect de metodă totalitară.”. Moshe Idel îndeamnă la „precauție”: „Pornesc de la ipoteza că ar trebui să fim precauți, pentru a nu reduce gândirea sa la adoptarea unor clişee de extremă dreaptă şi pentru a nu-l descrie ca «fascist» sau «antisemit», ci, dimpotrivă, pentru a-l înțelege, atât pe el, cât şi sursele sale, ca aparținând unei varietăți mult mai largi de tendințe culturale şi religioase, dintre care unele anterioare apropierii sale de Garda de Fier la sfârşitul anului 1935.”.
La antipodul lui Dubuisson se plasează, cu plusare pe democratismul lui Eliade, Culianu (în 1982/ 1983) şi S. Damian (în 2005). Pentru Culianu, Eliade este nici mai mult nici mai puțin decât „un democrat aparținând unei stângi non-marxiste - dincolo de binecunoscutu-i apolitism şi apartidism”. În opinia lui S. Damian, opera lui Eliade „pledează pentru o cale raționalistă şi umanistă, pentru toleranță şi democrație”. În fine, după ce constată cu umor că poziția lui Eliade a fost mutată „de colo-colo pe tot eşichierul politic”, Oişteanu concluzionează, la rândul său: „în general, nu cred că se pot decela perspective ultranaționaliste sau fascizante în opera ştiințifică a lui Eliade”.
Din cercul interbelic al manifestărilor lui Eliade, cu efecte şi reverberații în durată lungă, volumul lui Andrei Oişteanu ne proiectează în anii ‘80 ai „Epocii de Aur”, în faza ceauşismului pentru care Eliade era considerat recuperabil şi deci trebuia curtat. Un fragment din articolul Râsu’-Plânsu’. Despre dosarul meu de Securitate, publicat în 22 în 2003, este ultimul capitol al secțiunii de texte consacrate lui Eliade şi e, ca şi precedentul (un dialog epistolar cu marele istoric al religiilor), unul cu o notă mai personală.
Aici, studiul ştiințific, cu acea abordare trans-domenială şi interdisciplinară vizibilă, de exemplu, în capitolul consistent Eliade: De la opium la amfetamine, lasă loc mărturiei autobiografice şi inserției într-un real ne-mediat cultural. Altfel spus, Oişteanu nu mai vede o epocă doar prin contribuțiile despre ea, ci şi în expresia sa directă, nudă, tranzitiv-totalitară. Un ofițer de securitate, în 1985, i-a făcut autorului nostru următoarea ofertă, legată de „penetrarea” exilului intelectual românesc: „Cu unii dintre ei v-ați văzut în recenta dvs. călătorie. Cu Ioan Petru Culianu, de pildă, în Olanda. Urma să vă vedeți şi cu Mircea Eliade la Paris. Dânsul vă apreciază foarte mult. Vă propunem să mergeți la Universitatea din Chicago. Avem nevoie de un «agent de influență» în preajma dânsului. Veți semna cu noi un scurt Angajament; e o simplă formalitate…”.
Dacă în cazul lui Eliade s-a încercat recuperarea unui savant de mare notorietate nu numai academică, pentru legitimarea regimului Ceauşescu, în cazul lui Culianu, discipolul magistrului, firele investigației jurnalistice făcute de Ted Anton şi cercetate, ele însele, de către Andrei Oişteanu duc spre probabilitatea unui asasinat politic, comis „fie de membri ai mişcării (neo)legionare, fie ai serviciilor secrete româneşti, fie, în fine, prin colaborarea celor două organizații”. Capitolul Un altfel de Culianu actualizează informația adăugată de la prima versiune a prefeței lui Oişteanu la traducerea cărții lui Ted Anton, din 1997, la versiunea prezentă, definitivată în 2014. În mod ironic, cerința formulată de Oişteanu în 1997 şi dată cu litere cursive în text - „Cred că noile autorități ale României (şi mai ales directorul SRI) au obligația legală şi morală să dea un răspuns oficial şi public în «cazul Culianu».” - rămîne valabilă şi în septembrie 2014, cum autorul însuşi observă într-o notă. Şi aceasta pentru că „în intervalul 1997-2014 nu s-a petrecut, din nefericire, nimic în sensul aflării asasinilor lui Ioan Petre Culianu”.
Culianu a fost asasinat cu ce mobil şi de către cine? „Ar putea fi vorba (se concluzionează numai în sfera deducțiilor logice şi a aproximațiilor, nu şi a adevărului factual, documentat şi demonstrat, n.m., D.C.-E.) de un asasinat-avertisment. Cu alte cuvinte, nu atât eliminarea savantului ar fi fost urmărită, cât efectul psihologic provocat de crimă asupra altora, în speță asupra opoziției politice din țară şi a exilului românesc”. Liviu Cangeopol, în Statele Unite, arăta: „Toți cei de-aici cred că este mâna Securității, care vrea să ne dea nouă (românilor din exil) o lecție pentru a ne ține gura. (...) Toți se tem. Poate că cei care l-au ucis asta vor: să ne fie frică şi în exil.”. O minte strălucită, „cel mai dotat om” pe care un Andrei Pleşu l-a cunoscut, Culianu reprezintă aşadar un caz nu numai prin ramificarea uimitoare a competențelor şi cunoştințelor sale, ci şi prin acest exit asupra căruia nu se poate face încă lumină.
Spirit raționalist, însă nu cu prețul reducției simbolicului, miticului, magicului, ezotericului, religiosului (cărora le-a dedicat pagini fundamentale), Andrei Oişteanu este un detectiv de inefabile şi un savant relaxat pentru care cercetarea se face multidirecționat şi pluridisciplinar, aprofundat şi multifațetat. Văzându-l din interiorul unei alte discipline, cea a criticii şi istoriei literare, îl aşez în linia de creastă Eliade - Culianu, fie ea şi frântă de opțiuni ideologice nefaste şi sfârşituri tragice.