Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
N. Steinhardt față cu literatura
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Una dintre puținele opinii ce ni se par amendabile sub condeiul lui I. Negoițescu e cea referitoare la o insuficiență în receptarea creației literare pe care ar fi înfățişat-o N. Steinhardt. Potrivit importantului critic, acesta ar fi lăsat la o parte „tocmai ce este esențial spre a deveni cineva critic: gustul şi discernămîntul axiologic”, evitînd „întotdeauna (sic!) contactul direct, estetic cu opera literară”. Vorbe suficient de aspre ce doreau de bună seamă a sancționa o limitare, din pricina convingerii religioase, a lui N. Steinhardt în contactele sale, atît de frecvente şi de fertile, cu producția literară. Or, pornind de la postulatul unei credințe atotcuprinzătoare în conştiința sa, acesta n-a abdicat de la „criteriile” şi „responsabilitățile” posturii de critic. Pur şi simplu le-a pus sub acolada unei spiritualități absolute, neîncercînd a deplasa actul creator în direcția religiosului ori a blama un autor pentru că n-a slujit religia. După cîte ne dăm seama, niciodată. Iată o mărturie a lui N. Steinhardt aşezată sub semnul cunoscutei teze a abatelui Henri Bremond, conform căreia poezia pură e rugăciune: „Îndrăznesc a zice (…): muzica autentică (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostază a credinței. Cred că actul de credință se manifestă aici pe pămînt prin: rugăciune, acte de dragoste față de aproapele (bunătate), muzică, stări inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, în mod egal, pot fi acte de credință”. Departe de-a adopta postura unui predicator, N. Steinhardt nu susține însă un scris al moralei, ci o morală a scrisului. Spre a căpăta girul creației, scrisul e obligat a se feri de prestații străine naturii sale: „Compromisuri moderate şi, de bine de rău, scuzabile – cu viața – există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăți”. Şi pe deasupra o insistență curajoasă în epocă pe riscurile enorme ale cedării de la imperativul estetic: „Compromisul nu atît în sine e primejdios cît prin consecințele lui: odată primul pas făcut, se va putea oare opri din mers cel care a cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare pînă la «capătul nopții», pînă-n fundul abjecțiunii?”.
Închinîndu-şi viața preceptelor religiei creştine, N. Steinhardt a dovedit o conştiință exemplară, întemeiată pe umilitatea creştină şi pe buna credință, fără vreun rabat. Suferințele defel puține cărora le-a fost sortit de-a lungul vieții nu l-au situat, e drept, pe o poziție franc combativă, precum pe alți victimizați ai regimului comunist, aşa-zişii disidenți, ci la nivelul lucidității amare. E figura „sincerității” sale caracteristice. O ipostază în aceeaşi măsură incriminatoare şi autoincriminatoare: „Nu mă căutați la niveluri înalte – la al marii înțelepciuni, al metafizicii etc., etc. - , ci la nivelul elementar al pățitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: tîrziu de tot) de prostie şi orbire”. Nu fără o notă pitorească, de autoflagelare: „Sunt un neghiob bătrîn şi un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfîrşit, ochii şi a dobîndit nițică elementară înțelepciune (şi nițică ruşine)”. Totul în perspectiva unei personalități care s-a regăsit în opțiunea mistică nu ca într-un sistem de îngustimi şi rigidități, ci ca într-un orizont ilimitat al îmbrățişării omenescului cu toate valorile sale. Nimic restrictiv, nimic exclusivist în vederile lui N. Steinhardt transcrise îndeobşte cu o bătrînească simplitate sapiențială. Chestionat asupra conceptului de literatură, răspunde astfel: „La întrebarea aceasta, (…) mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Sieyès despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morți”. Defel habotnic, acest devot al Evangheliilor se arată pururi capabil a rămîne egal cu sine în interfața dintre starea de pietate şi inextricabila fenomenologie a mundanului. Străin de tendențiozitatea discursului clerical, vădeşte o largă comprehensiune față de amestecul eterogen de factori din care e alcătuită mentalitatea scriitoricească. Pe care se mulțumeşte a o înregistra cu delicata reținere a unei obiectivități ce-şi dă seama de inanitatea intervențiilor directe: „Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Rețetele nu țin, nici definițiile, nici programele şi cu atît mai puțin sfaturile”. Întrebat „Ce credeți că ar trebui să-l definească în primul rînd pe scriitorul tînăr?”, răspunde în aceeaşi manieră degajată: „Păi (vorba lui Lovinescu), tinerețea. Adică posibilitatea de a întocmi coktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scîrbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligență, cultură, finețe, grație...”. E o aparentă placiditate constatativ-contemplativă, uneori mai proprie a sugera posibilele ameliorări decît o pledoarie împotriva scăderilor. Ori poate doar un dramatism conținut, cum umbra unei fatalități…
Dar există şi o față energică, protestatară a lui N. Steinhardt. Diferită, bunăoară, de comportamentul lui C. Noica pe care de altminteri îl admira, socotindu-l un soi de Nae Ionescu în raport cu tineretul nostru de după aproximativa liberalizare din 1965. Citind rîndurile aşternute de N. Steinhardt în anii '80, nu putem a nu realiza riscul cutezanței lor, care, vituperînd fărădelegile cîrmuirii totalitare, îl expunea pe autorul lor unor noi episoade de crudă pedeapsă. Nu se putea o mai justificată şi mai limpede formulată caracterizare a genocidului cultural practicat de statul comunist, chiar dacă avînd ondulațiile unor perfide relaxări, pe întreaga-i durată: „O înrîurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul. Acesta-i secretul. (…) Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desființează. Eventual mai tolerează – cîtva timp – simplele exerciții textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare cîntare proletcultistă le va mînca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistență, spirite de tip «catacombă», dar literatura ca atare intră şi ea sub incidența terorii”. Ni-i putem oare imagina scriind asemenea lucruri pe defetistul Noica, pe „rezistenții de cafenea” precum Jebeleanu şi Bogza, pe oficializatul Marin Preda, măcar pe obedienții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe? Să menționăm că tocmai în temeiul pietății sale necontrafăcute, N. Steinhardt nu l-a cruțat nici măcar pe tipul de bigot, garnisit cu toate defectele de caracter: „laş, şmecheresc, (…) intrigant, slugarnic, mieros şi toate din gama largă a cuvioşiei fățarnice”. Relațiile incomodului monah de la Rohia cu periodicele literare deveniseră tot mai dificultuoase. Prea adesea textele îi erau amînate, masacrate ori nepublicate defel. Încă o dată, „desființarea” cenzurii cu care se orna cîrmuirea ceauşistă se dovedea un bluf. Iată o trecere în revistă a revistelor din unghiul de vedere al „pățitului” în cauză: „Bine m-am înțeles oarecare vreme cu Ioanichie Olteanu la Viața Românească, pînă ce au pătruns şi-n sinea lui panica şi frica neroadă. Îmi place a colabora la revistele studențeşti ca Opinia studențească ori Echinox, mai libere, cred, mai curate, mai puțin stăpînite de temeri şi considerații de oportunitate. Dar şi colaborarea mea la Opinia întîmpină, acum, brusc, greutăți. La Vatra greu am acces”. Explicabil, N. Steinhardt are nostalgia publicațiilor interbelicului, rememorate cu un inopinat prilej: „La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar, am simțit o bucurie fără pereche, s-a vorbit liber, m-am crezut în anii '30”. O mică oază, mai curînd o fata morgana într-un deşert…
Tonul tranşant nu-l părăseşte pe N. Steinhardt nici atunci cînd îi caracterizează pe scriitori. Departe de „admirația” generalizată pe care i-ar vădi-o scrisul, aşa cum l-a încondeiat acelaşi I. Negoițescu, pana sa urmăreşte cu sagacitate toate deficiențele estetice ale unora dintre ei, directe ori prin ricoşeul criticii convenționale ce li s-a aplicat. „Bun samaritean” altădată cu amoralismul personajelor lui I. L. Caragiale, acum, confruntat cu criza multiplă a „epocii de aur”, nu ezită a le admonesta cu severitate: „E mai mult decît evident, e cu ochi şi cu sprîncene că laşitatea şi şmecheria nu sunt mici cusururi (eventual «simpatice») ale tipului uman bonom: Mitică, Lache, Tache. Sunt grave şi catastrofale”. Spre a pune fără ezitare punctul incandescent pe i: „Ce a realizat (în mod cert) comunismul? Generalizarea şmecheriei (devenită ultimă barcă de salvare)”. Un prozator ardelean e promovat doar cu o apăsată rezervă: „Agârbiceanu e un bun scriitor local şi secundar. A scris cîteva nuvele (povestiri) frumoase. Arhanghelii nu-s deloc de disprețuit. Dar nu e un scriitor important, original. Critica oficială îl laudă pentru fondul «social» al unei părți a operei sale şi pentru că, după 23 august, s-a gudurat cu vigoare pe lîngă stăpînire, care l-a făcut academician”. Lui Cioran, pe un fundal de mare prețuire, i se reproşează un snobism cosmopolit: „E însă un om cinstit şi bun şi inteligent şi îndatoritor şi sincer – ca om, dar ca scriitor e un personaj fabricat (în mod foarte iscusit: a înțeles perfect ce vor occidentalii). În ultimii ani a devenit din ce în ce mai rob al publicului său, le dă ce vor, give it to them zic englezii şi americanii”. Şi oare nu se află într-o atare judecată măcar un grăunte de adevăr dacă ne raportăm la începuturile entuziast-naționale ale gînditorului? Breban apare trecut prin furcile caudine ale unei neslăbite severități: „ Breban e un autor prolix, monoton, greoi şi deseori plat şi vulgar. (…) E un Dostoievski de provincie şi mică amplitudine. (…) Breban e un Dostoievski la nivelul lui G. M. Vlădescu. Păcat că e vulgar, lipsit de cultură, ispitit de vulgarități, lipsit de avînt şi iuțeală; păcat, deoarece nu se sfieşte să atace marile teme ale romanului universal”. Despre Liiceanu: „E foarte profesoral, foarte doctoral. Prea din cale afară de didascalos, de Herr Professor. Exact contrariul lui Noica, mereu amen, gentil, modest”. O remarcabilă probă de onestitate o constituie şi disocierea lui N. Steinhardt de condeierii deloc puțini, aparținînd etniei sale, care s-au grăbit a sluji comunismul, încercînd ulterior a se disculpa printr-un inacceptabil motiv: „«Aşa cum îl înțeleg eu» - formula aceasta folosită de mulți aderenți la comunism e o nerozie. Nu poți adera la o doctrină aşa cum o vezi tu, ci aşa cum este ea”. Nici aici N. Steinhardt nu-şi economiseşte vorbele de grav reproş: „Foarte mulți dintre cei care au fost decepționați, dezamăgiți de comunism («eu nu mi l-am închipuit aşa», «nu aşa l-am vrut eu») nu-s decît neghiobi care au aderat la ce nu cunoşteau ori nu s-au străduit să-l cunoască. Numeroşi evrei români au dat dovadă de-o astfel de grabă, neseriozitate şi lipsă de informație”.
Într-un singur loc cutezăm a ne disocia de marele, admirabilul N. Steinhardt, devenit atît de tulburător al nostru, inclusiv prin îmbrăcarea rasei monahale ortodoxe. Niciodată restrictiv moralizator al scriitorilor în perimetrul estetic al creației, străin de orice injoncțiune povățuitoare în programul lor intrinsec, arată, totuşi, uneori o stranie limitare în domeniul credinței. Gide e mustrat măcar subtextual: „Gide (pe care nu şovăi a recunoaşte că nu-l iubesc) a fost, din fire, un protestant”. Mai de-a dreptul apare dezavuat Tolstoi: „… cred că a fost un barbar genial. Un barbar convertit de nişte sectari. Acest foarte mare artist a fost frămîntat de ispite teologice destul de neclare şi destul de orgolioase. Ideile lui religioase sunt cam naive. (…) Acest foarte mare scriitor era un vizionar de o candoare dezarmantă şi un teolog confuz”. Dar altfel, brutal chiar e refuzat Luther, pentru „predestinarea” sa, „în toată cumplita-i grozăvie”: „Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiția lui Claudel (Ce gros cochon de Luther) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc. (…) Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea, de unul singur, cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mînii oare?”. Un mic pamflet, aşadar. Atît de înțelegător cu varietatea creației şi creatorilor, în mozaical lăuntrica lor compoziție, N. Steinhardt apare aici strîns legat de cadrul dogmatic al cultului adoptat în temniță. Neținînd seama, cum era de aşteptat, de intima comunicare a tipurilor de religiozitate, a indivizilor credincioşi de diverse apartenențe cultice. Cităm cîteva rînduri ale lui Mircea Eliade, şi acesta apreciat călduros de N. Steinhardt: „Unitatea religiilor va fi cu desăvîrşire evidentă atunci cînd fiecare om va avea propriul său fel de a se apropia de Dumnezeu, cînd Supremul se va dezvălui fiecăruia direct, fără precăderea tradiției sau a experienței colective. Numai atunci participarea colectivă la Suprem va fi reală. Atunci cînd fiecare om va avea propria sa cale, ritualul şi dogma experienței sale religioase, atunci unitatea religiei ne va sări în ochi”. N. Steinhardt însă manifesta o aprehensiune în fața posibilelor „erezii” şi schisme. Deşi ajuns la senectute, se comporta cu noua sa identitate religioasă cu ardența unui novice. Să fi fost la mijloc tocmai „naivitatea” şi „candoarea”, id est naturalețea credinței pe care i le imputa lui Tolstoi?
P.S. Oare mi-a fost dat a-l cunoaşte cu adevărat pe N. Steinhardt? N-aş putea da un răspuns categoric. Într-o zi, în decursul anilor '80, intrînd în prima încăpere a redacției Vieții Româneşti, m-am pomenit în fața unui bărbat cu barbă albă, gracil, oarecum sfios, care stătea în picioare. Am rămas şi eu alături, în picioare, aşteptînd pe cineva, probabil pe redactorul şef. La un moment dat, domnul vîrstnic a ieşit. Întrebînd pe cineva din redacție cine era, am fost foarte surprins să aflu că l-am văzut pe însuşi N. Steinhardt. Regretabil, nu am putut vreodată face cunoştință nemijlocit. În schimb, am stat de vorbă deseori la telefon cu monahul de la Rohia, care a scris despre poezia mea un comentariu ce m-a bucurat nespus. Îl sunam din cînd în cînd spre a-i împărtăşi cîte ceva din viața mea curentă, înțărcuită suplimentar în acei ani grei, pentru că, fără voia mea, am ajuns a locui în Amarul Tîrg, într-o izolare totală, nu o dată anchetat şi percheziționat de Securitate. Pe atunci tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi, aflînd aceasta, N. Steinhardt nu evita să mă îmbărbăteze. Mi-a recomandat, cînd îl caut telefonic, să nu-i spun numele de familie ci să-l numesc pur şi simplu „părintele Nicolae”. Am primit din parte-i mai multe plicuri conținînd în genere felicitări. În sfîrşit, menționez un fapt care m-a emoționat, pe care nu l-aş putea uita. Deşi vorbeam nu o dată despre suferințele tatălui meu şi apoi despre trecerea sa la cele veşnice, niciodată „părintele Nicolae” n-a adus vorba de religie. De bună seamă, neştiind care e atitudinea mea față de credință, a avut suprema delicatețe de-a nu mă stînjeni în acele momente dureroase. Nici urmă de prozelitism popesc. Un reflex de sfințenie coboară în amintirea mea asupra chipului lui N. Steinhardt.
Închinîndu-şi viața preceptelor religiei creştine, N. Steinhardt a dovedit o conştiință exemplară, întemeiată pe umilitatea creştină şi pe buna credință, fără vreun rabat. Suferințele defel puține cărora le-a fost sortit de-a lungul vieții nu l-au situat, e drept, pe o poziție franc combativă, precum pe alți victimizați ai regimului comunist, aşa-zişii disidenți, ci la nivelul lucidității amare. E figura „sincerității” sale caracteristice. O ipostază în aceeaşi măsură incriminatoare şi autoincriminatoare: „Nu mă căutați la niveluri înalte – la al marii înțelepciuni, al metafizicii etc., etc. - , ci la nivelul elementar al pățitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: tîrziu de tot) de prostie şi orbire”. Nu fără o notă pitorească, de autoflagelare: „Sunt un neghiob bătrîn şi un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfîrşit, ochii şi a dobîndit nițică elementară înțelepciune (şi nițică ruşine)”. Totul în perspectiva unei personalități care s-a regăsit în opțiunea mistică nu ca într-un sistem de îngustimi şi rigidități, ci ca într-un orizont ilimitat al îmbrățişării omenescului cu toate valorile sale. Nimic restrictiv, nimic exclusivist în vederile lui N. Steinhardt transcrise îndeobşte cu o bătrînească simplitate sapiențială. Chestionat asupra conceptului de literatură, răspunde astfel: „La întrebarea aceasta, (…) mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Sieyès despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morți”. Defel habotnic, acest devot al Evangheliilor se arată pururi capabil a rămîne egal cu sine în interfața dintre starea de pietate şi inextricabila fenomenologie a mundanului. Străin de tendențiozitatea discursului clerical, vădeşte o largă comprehensiune față de amestecul eterogen de factori din care e alcătuită mentalitatea scriitoricească. Pe care se mulțumeşte a o înregistra cu delicata reținere a unei obiectivități ce-şi dă seama de inanitatea intervențiilor directe: „Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Rețetele nu țin, nici definițiile, nici programele şi cu atît mai puțin sfaturile”. Întrebat „Ce credeți că ar trebui să-l definească în primul rînd pe scriitorul tînăr?”, răspunde în aceeaşi manieră degajată: „Păi (vorba lui Lovinescu), tinerețea. Adică posibilitatea de a întocmi coktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scîrbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligență, cultură, finețe, grație...”. E o aparentă placiditate constatativ-contemplativă, uneori mai proprie a sugera posibilele ameliorări decît o pledoarie împotriva scăderilor. Ori poate doar un dramatism conținut, cum umbra unei fatalități…
Dar există şi o față energică, protestatară a lui N. Steinhardt. Diferită, bunăoară, de comportamentul lui C. Noica pe care de altminteri îl admira, socotindu-l un soi de Nae Ionescu în raport cu tineretul nostru de după aproximativa liberalizare din 1965. Citind rîndurile aşternute de N. Steinhardt în anii '80, nu putem a nu realiza riscul cutezanței lor, care, vituperînd fărădelegile cîrmuirii totalitare, îl expunea pe autorul lor unor noi episoade de crudă pedeapsă. Nu se putea o mai justificată şi mai limpede formulată caracterizare a genocidului cultural practicat de statul comunist, chiar dacă avînd ondulațiile unor perfide relaxări, pe întreaga-i durată: „O înrîurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul. Acesta-i secretul. (…) Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desființează. Eventual mai tolerează – cîtva timp – simplele exerciții textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare cîntare proletcultistă le va mînca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistență, spirite de tip «catacombă», dar literatura ca atare intră şi ea sub incidența terorii”. Ni-i putem oare imagina scriind asemenea lucruri pe defetistul Noica, pe „rezistenții de cafenea” precum Jebeleanu şi Bogza, pe oficializatul Marin Preda, măcar pe obedienții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe? Să menționăm că tocmai în temeiul pietății sale necontrafăcute, N. Steinhardt nu l-a cruțat nici măcar pe tipul de bigot, garnisit cu toate defectele de caracter: „laş, şmecheresc, (…) intrigant, slugarnic, mieros şi toate din gama largă a cuvioşiei fățarnice”. Relațiile incomodului monah de la Rohia cu periodicele literare deveniseră tot mai dificultuoase. Prea adesea textele îi erau amînate, masacrate ori nepublicate defel. Încă o dată, „desființarea” cenzurii cu care se orna cîrmuirea ceauşistă se dovedea un bluf. Iată o trecere în revistă a revistelor din unghiul de vedere al „pățitului” în cauză: „Bine m-am înțeles oarecare vreme cu Ioanichie Olteanu la Viața Românească, pînă ce au pătruns şi-n sinea lui panica şi frica neroadă. Îmi place a colabora la revistele studențeşti ca Opinia studențească ori Echinox, mai libere, cred, mai curate, mai puțin stăpînite de temeri şi considerații de oportunitate. Dar şi colaborarea mea la Opinia întîmpină, acum, brusc, greutăți. La Vatra greu am acces”. Explicabil, N. Steinhardt are nostalgia publicațiilor interbelicului, rememorate cu un inopinat prilej: „La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar, am simțit o bucurie fără pereche, s-a vorbit liber, m-am crezut în anii '30”. O mică oază, mai curînd o fata morgana într-un deşert…
Tonul tranşant nu-l părăseşte pe N. Steinhardt nici atunci cînd îi caracterizează pe scriitori. Departe de „admirația” generalizată pe care i-ar vădi-o scrisul, aşa cum l-a încondeiat acelaşi I. Negoițescu, pana sa urmăreşte cu sagacitate toate deficiențele estetice ale unora dintre ei, directe ori prin ricoşeul criticii convenționale ce li s-a aplicat. „Bun samaritean” altădată cu amoralismul personajelor lui I. L. Caragiale, acum, confruntat cu criza multiplă a „epocii de aur”, nu ezită a le admonesta cu severitate: „E mai mult decît evident, e cu ochi şi cu sprîncene că laşitatea şi şmecheria nu sunt mici cusururi (eventual «simpatice») ale tipului uman bonom: Mitică, Lache, Tache. Sunt grave şi catastrofale”. Spre a pune fără ezitare punctul incandescent pe i: „Ce a realizat (în mod cert) comunismul? Generalizarea şmecheriei (devenită ultimă barcă de salvare)”. Un prozator ardelean e promovat doar cu o apăsată rezervă: „Agârbiceanu e un bun scriitor local şi secundar. A scris cîteva nuvele (povestiri) frumoase. Arhanghelii nu-s deloc de disprețuit. Dar nu e un scriitor important, original. Critica oficială îl laudă pentru fondul «social» al unei părți a operei sale şi pentru că, după 23 august, s-a gudurat cu vigoare pe lîngă stăpînire, care l-a făcut academician”. Lui Cioran, pe un fundal de mare prețuire, i se reproşează un snobism cosmopolit: „E însă un om cinstit şi bun şi inteligent şi îndatoritor şi sincer – ca om, dar ca scriitor e un personaj fabricat (în mod foarte iscusit: a înțeles perfect ce vor occidentalii). În ultimii ani a devenit din ce în ce mai rob al publicului său, le dă ce vor, give it to them zic englezii şi americanii”. Şi oare nu se află într-o atare judecată măcar un grăunte de adevăr dacă ne raportăm la începuturile entuziast-naționale ale gînditorului? Breban apare trecut prin furcile caudine ale unei neslăbite severități: „ Breban e un autor prolix, monoton, greoi şi deseori plat şi vulgar. (…) E un Dostoievski de provincie şi mică amplitudine. (…) Breban e un Dostoievski la nivelul lui G. M. Vlădescu. Păcat că e vulgar, lipsit de cultură, ispitit de vulgarități, lipsit de avînt şi iuțeală; păcat, deoarece nu se sfieşte să atace marile teme ale romanului universal”. Despre Liiceanu: „E foarte profesoral, foarte doctoral. Prea din cale afară de didascalos, de Herr Professor. Exact contrariul lui Noica, mereu amen, gentil, modest”. O remarcabilă probă de onestitate o constituie şi disocierea lui N. Steinhardt de condeierii deloc puțini, aparținînd etniei sale, care s-au grăbit a sluji comunismul, încercînd ulterior a se disculpa printr-un inacceptabil motiv: „«Aşa cum îl înțeleg eu» - formula aceasta folosită de mulți aderenți la comunism e o nerozie. Nu poți adera la o doctrină aşa cum o vezi tu, ci aşa cum este ea”. Nici aici N. Steinhardt nu-şi economiseşte vorbele de grav reproş: „Foarte mulți dintre cei care au fost decepționați, dezamăgiți de comunism («eu nu mi l-am închipuit aşa», «nu aşa l-am vrut eu») nu-s decît neghiobi care au aderat la ce nu cunoşteau ori nu s-au străduit să-l cunoască. Numeroşi evrei români au dat dovadă de-o astfel de grabă, neseriozitate şi lipsă de informație”.
Într-un singur loc cutezăm a ne disocia de marele, admirabilul N. Steinhardt, devenit atît de tulburător al nostru, inclusiv prin îmbrăcarea rasei monahale ortodoxe. Niciodată restrictiv moralizator al scriitorilor în perimetrul estetic al creației, străin de orice injoncțiune povățuitoare în programul lor intrinsec, arată, totuşi, uneori o stranie limitare în domeniul credinței. Gide e mustrat măcar subtextual: „Gide (pe care nu şovăi a recunoaşte că nu-l iubesc) a fost, din fire, un protestant”. Mai de-a dreptul apare dezavuat Tolstoi: „… cred că a fost un barbar genial. Un barbar convertit de nişte sectari. Acest foarte mare artist a fost frămîntat de ispite teologice destul de neclare şi destul de orgolioase. Ideile lui religioase sunt cam naive. (…) Acest foarte mare scriitor era un vizionar de o candoare dezarmantă şi un teolog confuz”. Dar altfel, brutal chiar e refuzat Luther, pentru „predestinarea” sa, „în toată cumplita-i grozăvie”: „Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiția lui Claudel (Ce gros cochon de Luther) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc. (…) Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea, de unul singur, cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mînii oare?”. Un mic pamflet, aşadar. Atît de înțelegător cu varietatea creației şi creatorilor, în mozaical lăuntrica lor compoziție, N. Steinhardt apare aici strîns legat de cadrul dogmatic al cultului adoptat în temniță. Neținînd seama, cum era de aşteptat, de intima comunicare a tipurilor de religiozitate, a indivizilor credincioşi de diverse apartenențe cultice. Cităm cîteva rînduri ale lui Mircea Eliade, şi acesta apreciat călduros de N. Steinhardt: „Unitatea religiilor va fi cu desăvîrşire evidentă atunci cînd fiecare om va avea propriul său fel de a se apropia de Dumnezeu, cînd Supremul se va dezvălui fiecăruia direct, fără precăderea tradiției sau a experienței colective. Numai atunci participarea colectivă la Suprem va fi reală. Atunci cînd fiecare om va avea propria sa cale, ritualul şi dogma experienței sale religioase, atunci unitatea religiei ne va sări în ochi”. N. Steinhardt însă manifesta o aprehensiune în fața posibilelor „erezii” şi schisme. Deşi ajuns la senectute, se comporta cu noua sa identitate religioasă cu ardența unui novice. Să fi fost la mijloc tocmai „naivitatea” şi „candoarea”, id est naturalețea credinței pe care i le imputa lui Tolstoi?
P.S. Oare mi-a fost dat a-l cunoaşte cu adevărat pe N. Steinhardt? N-aş putea da un răspuns categoric. Într-o zi, în decursul anilor '80, intrînd în prima încăpere a redacției Vieții Româneşti, m-am pomenit în fața unui bărbat cu barbă albă, gracil, oarecum sfios, care stătea în picioare. Am rămas şi eu alături, în picioare, aşteptînd pe cineva, probabil pe redactorul şef. La un moment dat, domnul vîrstnic a ieşit. Întrebînd pe cineva din redacție cine era, am fost foarte surprins să aflu că l-am văzut pe însuşi N. Steinhardt. Regretabil, nu am putut vreodată face cunoştință nemijlocit. În schimb, am stat de vorbă deseori la telefon cu monahul de la Rohia, care a scris despre poezia mea un comentariu ce m-a bucurat nespus. Îl sunam din cînd în cînd spre a-i împărtăşi cîte ceva din viața mea curentă, înțărcuită suplimentar în acei ani grei, pentru că, fără voia mea, am ajuns a locui în Amarul Tîrg, într-o izolare totală, nu o dată anchetat şi percheziționat de Securitate. Pe atunci tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi, aflînd aceasta, N. Steinhardt nu evita să mă îmbărbăteze. Mi-a recomandat, cînd îl caut telefonic, să nu-i spun numele de familie ci să-l numesc pur şi simplu „părintele Nicolae”. Am primit din parte-i mai multe plicuri conținînd în genere felicitări. În sfîrşit, menționez un fapt care m-a emoționat, pe care nu l-aş putea uita. Deşi vorbeam nu o dată despre suferințele tatălui meu şi apoi despre trecerea sa la cele veşnice, niciodată „părintele Nicolae” n-a adus vorba de religie. De bună seamă, neştiind care e atitudinea mea față de credință, a avut suprema delicatețe de-a nu mă stînjeni în acele momente dureroase. Nici urmă de prozelitism popesc. Un reflex de sfințenie coboară în amintirea mea asupra chipului lui N. Steinhardt.