Cronica literară
Irina Petraş
Lumini în casa de întuneric
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Recitind poemele lui Gabriel Chifu aşa, ordonate cronologic, în antologia Papirus (poezii, 1976–2015), am descoperit încă o dată cât de egală cu sine este, încă de la debut, înaintarea sa în teritoriul literaturii. Vocea era deja formată acum patru decenii, cu un timbru personalizat, urzeala pusă la locul ei, golurile deja definite („s-a despărțit de tine lumina. / rămâi o schelă năruită, o grădină în care înfloresc / foşnitor golurile”) şi aşteptând înfiorate intervențiile vârstelor poetice. Tot ce am spus despre cărțile sale poate fi reluat acum cu o mai largă valabilitate, cu ignorarea cronologiei. Gabriel Chifu aduce de la început o structură scripturală scindată şi „nețărmurită”, în curs de senină şi cumva împăcată spargere a limitelor. Răul însuşi e fascinant şi ocrotitor, preschimbat fiind, sub gâlceava textului, în relansator al chestionarului ființei. Sentimentul orfanității duble – una biografică, dureroasă, nevindecabilă, cealaltă cosmică şi meditativă, dar vindecătoare – conduce firesc la celestitate, apartenența secretă la Înalt infuzând echilibru şi seninătate şi în cele mai grave, mai avariante stări şi situări. Poetul se află mereu în aşteptarea Oaspetelui nemărginit. Pornind de la un concept cosmologic, singularitatea, am identificat cu alt prilej semnalmente subsumabile acestei perspective în poezia română contemporană. Marii poeți (îi alesesem, pentru o „probă”, pe Ion Mureşan, Aurel Pantea, Gabriel Chifu şi Marta Petreu) au acces la singularitate nu doar fiindcă sunt, prin definiție, singurătăți lucrând în regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, față în față cu colapsul destinal al muritudinii, un „vârtej” obsesiv coborând până la sensurile ultime. Ieşirea în lume se petrece de la început ca nouă Lume. Ca un ciob de hologramă, cartea de debut conține informația întregii evoluții ulterioare, cărțile succesive aglutinându-se într-o imagine tot mai pregnantă, mai conturată a unui stil şi a unei obsesii de la început detectate/detectabile.
Poezia lui Gabriel Chifu răspunde şi probei înfiorării. Ea nu se dedică anume unei teme, ci le încearcă pe toate. „Ins de încercare” se numeşte pe sine poetul, numărând clipe, ore, tristeți, uimiri, deznădejdi şi mai ales aşteptări. Gândul morții, permanența lui înseamnă garanție a măsurii, a lucidității, iar scrisul însuşi, poezia, performare a speranței, sfidare a „inevitabilului de după colț” („Când scriu aştept”, mărturisea Bacovia). Poemul e un cuib, o sală de aşteptare, o răscruce. A înțelege e verbul-obsesie al poemelor sale: „Sunt un dependent de literatură, fără literatură n-am nicio noimă”, spune într-un interviu. De aici vibranta suspendare a poemului, acel transfer permanent între corpul repede trecător, de carne şi sânge, şi corporalitatea mai prelung durabilă a poemului. Tensiunea se întreține între cele două „corpuri de iluminat” existența: trupul, cu toate simțurile sale la pândă, cu vârstele-matrioşti în forfotă disputându-şi priorități în clipă, şi cuvântul, cu trupul lui metaforal nețărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului.
De reținut aici, din nou, şi subtilul eseu al poetului despre poezia heracleitică, o poezie a permanentei deveniri, pe măsura culturii europene heracleitice, numită astfel de Anton Dumitriu prin raportare la cultura eleată, „încremenită în desăvârşirea sa”. „Eu, spune G.C., nu sunt constituit prin eliminări succesive a ceea ce este contradictoriu, ci sunt o însumare chiar şi de atitudini, de realități textuale divergente, de formule expresive cu diverse grade de prelucrare a cuvântului.” Însumarea se atinge prin exersare de personalități multiple, tot atâția alteri „de încercare”. Chiar vârtejul temei obsesive – a disjuncției, a risipirii, a descentralizării – are mai multe culoare de timp şi spațiu, mai multe chei posibile. În „casa de întuneric” a singularității sunt inventariate căderi şi primejdii şi se scrie, iată, o scurtă istorie a universului, excelentă descriere a singularității însăşi, ca mişcare obsesivă, repetată fără a fi repetabilă, dictată de forțe fără chip şi fără noimă în fața cărora poemul amuțeşte: „eram cel care pleacă în patru direcții deodată / hotărât să pună sare pe cadavrul vântului. / cineva citea pagină cu pagină / neantul de aproape / vulturi albi smulgeau literele din carte / şi cu literele zbătându-se încă vii în gheare / treceau dincolo prin întunericul ferfenițit. // în aşteptarea glonțului care / pornit de mii de ani / se îndrepta amețitor şi negreşit spre mine”.
Ei, bine, o privire statistică mă obligă la o remodulare a descrierii. Înțelegerea rămâne obsesia de fundal a poemelor, înțelesul şi neînțelesul apar de peste 70 de ori în carte. Proba verbului e şi ea obsesivă, cuvintele şi tăcerile apar de peste 80 de ori. Poemele sunt toate thanatice, căci gândul morții („suntem toți mai îndelungi, mai scurte / opriri ale luminii în drumul ei”) le asigură perspectiva şi sensul: familia de cuvinte a morții depăşeşte suta de apariții. Viața ca parcurs sub semnul muritudinii bate drumuri (80 de apariții: „eu pelerin zdrențuit pe dinăuntru, pelerin legat la ochi, / cimitir de zei”). Însă soluția la orfanitate şi la finitudine vine, neîndoielnic, dinspre lumină. În casa de întuneric a poemului, lumina are 120 de apariții, însoțită fiind de ochi şi de privire, cu frecvențe de peste 60. Chiar dacă poemul Destin pare să aibă o adresă limitativă, cred mai degrabă că sensurile lui sunt extrem cuprinzătoare, acoperind destinul individual, dar şi pe cel de neam, timp, loc, context şi conjunctură: „ca şi cum țara ar fi / o noapte, / iar noaptea ar fi de fapt / gura închisă a unui orb care a murit de mult / şi n-a înțeles niciodată lumina. / / ci înăuntru suntem noi, captivi / în gura încleştată a orbului / mort de mult. / şi când nu mai speram / gura se deschide brusc / şi suntem scuipați cât colo. / însă nimerim, desigur, / în gura atunci deschisă / a unui alt orb / mort de mult. / şi imediat în urma noastră / se-nchide implacabil / această nouă casă de întuneric”. Casa de întuneric e atunci loc destinal, numind muritudinea, ca fundal şi amenințare tragică, dar şi locuirea lui luminată de artă. Căci poezia e una dintre formele mirabile de adaptare a omului la destinul său de muritor. E ochiul fragil, dar singurul la îndemână pentru a scruta întunericul în căutare de licăriri de sens. Nu e de mirare că poetul alege bufnița ca emblemă a privirilor sale în şi dincolo de întuneric: „o găsesc într-o dimineață pe terasă, / cine ştie cum rătăcită din clopotnița unde îşi are / adăpostul. cu penele cenuşii, / zgribulită, urâtă, speriată, lovită la un picior. / mă uit la ea, o iau, o îngrijesc. seara îi dau drumul / în lumea ei. / cei vechi o numeau glaux; pentru ei / era cea care vede lumina chiar în întuneric. / o aleg emblemă / pentru versurile mele”. Deşi tămăduirea e exclusă („lumea îi aruncă spre slăvi / pe însingurați. // înecați în azur, / ei privesc ceea ce nu se vede, / ei traduc ceea ce nu înțeleg. // uşa se va deschide şi în față, / răcoros, primitor, neînțeles, / va fi vidul”; „o cârtiță eşti, / care bâjbâie sub pământ, / îşi sapă galeria cu îndârjire. / ai sub unghii şi între dinți acel negru umed, / tăcut, etern. eşti / un amnar? eşti pe dracu! poate doar el stăpânul satan să mai fie în stare / să descurce ițele, să facă lumină în acest univers nocturn de cuvinte”), căutarea neîncetată a luminii (cu înțelesuri nenumărate, între pământ şi cer) rămâne chiar sensul existenței, definiția ei: „trec, cerc după cerc străbat, / ajung la râpa de la marginea oraşului. / vântul se rostogoleşte bezmetic golind spațiul / de orice înțeles. // acolo, în râpă, descopăr (uriaşe, negre, / solzoase, mute, de piatră) rădăcinile luminii”. Presimțita „amuțire a luminii” şi „pieirea infinitului luminos dinăuntru” sunt întâmpinate cu „o lentă dizolvare în lumină”, fie ea şi „hăituită împuținată şi confuză”. Căci „încet, pe-ndelete, dimineața cu lumina ei / îmi ia în stăpânire trupul / ca pe o casă ruinată. / razele intră în oase, în cotloane, / în fagurii întunecați din creier, / în labirintul din inimă. / razele îmi ajung până în cuvinte”; „am început să mă metamorfozez ca-n povestirea lui Kafka. / însă nu în gândac m-am preschimbat, / ci într-un obiect luminos. / bănuț de inox, / sau băț de chibrit aprins, / sau ciob de sticlă / care sclipea în soare – oricum, / cert e că am început să / împrăştii o lumină mică-mică, puțină-puțină, / părelnică aproape, / totuşi era ceva”. Acest ceva e sfâşietor de omenesc, iar poemul atinge temperatura cea mai înaltă cu mijloace de o uimitoare simplitate: „am rămas singuri, suntem de capul nostru. / până şi lumina parcă a devenit pământească, / are miros de om, nu de zeu, şi un gust acrişor de caisă verde”; „într-o dimineață de martie / lumina ieşită din ochiul tău s-a oprit / pe o creangă uscată / şi a înverzit-o”.
Cum spuneam altă dată, nu despre o reabilitare/recondiționare a (neo)modernismului e vorba în poezia lui Gabriel Chifu, şi nici despre o încercare de a ține pasul cu convulsiile poeziei mai tinere. Poetul a găsit tonul potrivit pentru a împăca rezistența la experiment şi răzvrătire a poeziei de ieri cu rezistența poeziei de azi la sentiment şi înfiorare. Reuşita poeziei sale e facilitată şi de fireasca extenuare a celor două rezistențe, compromisul de bună calitate lucrând discret, dar sigur în ambele teritorii.
Poezia lui Gabriel Chifu răspunde şi probei înfiorării. Ea nu se dedică anume unei teme, ci le încearcă pe toate. „Ins de încercare” se numeşte pe sine poetul, numărând clipe, ore, tristeți, uimiri, deznădejdi şi mai ales aşteptări. Gândul morții, permanența lui înseamnă garanție a măsurii, a lucidității, iar scrisul însuşi, poezia, performare a speranței, sfidare a „inevitabilului de după colț” („Când scriu aştept”, mărturisea Bacovia). Poemul e un cuib, o sală de aşteptare, o răscruce. A înțelege e verbul-obsesie al poemelor sale: „Sunt un dependent de literatură, fără literatură n-am nicio noimă”, spune într-un interviu. De aici vibranta suspendare a poemului, acel transfer permanent între corpul repede trecător, de carne şi sânge, şi corporalitatea mai prelung durabilă a poemului. Tensiunea se întreține între cele două „corpuri de iluminat” existența: trupul, cu toate simțurile sale la pândă, cu vârstele-matrioşti în forfotă disputându-şi priorități în clipă, şi cuvântul, cu trupul lui metaforal nețărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului.
De reținut aici, din nou, şi subtilul eseu al poetului despre poezia heracleitică, o poezie a permanentei deveniri, pe măsura culturii europene heracleitice, numită astfel de Anton Dumitriu prin raportare la cultura eleată, „încremenită în desăvârşirea sa”. „Eu, spune G.C., nu sunt constituit prin eliminări succesive a ceea ce este contradictoriu, ci sunt o însumare chiar şi de atitudini, de realități textuale divergente, de formule expresive cu diverse grade de prelucrare a cuvântului.” Însumarea se atinge prin exersare de personalități multiple, tot atâția alteri „de încercare”. Chiar vârtejul temei obsesive – a disjuncției, a risipirii, a descentralizării – are mai multe culoare de timp şi spațiu, mai multe chei posibile. În „casa de întuneric” a singularității sunt inventariate căderi şi primejdii şi se scrie, iată, o scurtă istorie a universului, excelentă descriere a singularității însăşi, ca mişcare obsesivă, repetată fără a fi repetabilă, dictată de forțe fără chip şi fără noimă în fața cărora poemul amuțeşte: „eram cel care pleacă în patru direcții deodată / hotărât să pună sare pe cadavrul vântului. / cineva citea pagină cu pagină / neantul de aproape / vulturi albi smulgeau literele din carte / şi cu literele zbătându-se încă vii în gheare / treceau dincolo prin întunericul ferfenițit. // în aşteptarea glonțului care / pornit de mii de ani / se îndrepta amețitor şi negreşit spre mine”.
Ei, bine, o privire statistică mă obligă la o remodulare a descrierii. Înțelegerea rămâne obsesia de fundal a poemelor, înțelesul şi neînțelesul apar de peste 70 de ori în carte. Proba verbului e şi ea obsesivă, cuvintele şi tăcerile apar de peste 80 de ori. Poemele sunt toate thanatice, căci gândul morții („suntem toți mai îndelungi, mai scurte / opriri ale luminii în drumul ei”) le asigură perspectiva şi sensul: familia de cuvinte a morții depăşeşte suta de apariții. Viața ca parcurs sub semnul muritudinii bate drumuri (80 de apariții: „eu pelerin zdrențuit pe dinăuntru, pelerin legat la ochi, / cimitir de zei”). Însă soluția la orfanitate şi la finitudine vine, neîndoielnic, dinspre lumină. În casa de întuneric a poemului, lumina are 120 de apariții, însoțită fiind de ochi şi de privire, cu frecvențe de peste 60. Chiar dacă poemul Destin pare să aibă o adresă limitativă, cred mai degrabă că sensurile lui sunt extrem cuprinzătoare, acoperind destinul individual, dar şi pe cel de neam, timp, loc, context şi conjunctură: „ca şi cum țara ar fi / o noapte, / iar noaptea ar fi de fapt / gura închisă a unui orb care a murit de mult / şi n-a înțeles niciodată lumina. / / ci înăuntru suntem noi, captivi / în gura încleştată a orbului / mort de mult. / şi când nu mai speram / gura se deschide brusc / şi suntem scuipați cât colo. / însă nimerim, desigur, / în gura atunci deschisă / a unui alt orb / mort de mult. / şi imediat în urma noastră / se-nchide implacabil / această nouă casă de întuneric”. Casa de întuneric e atunci loc destinal, numind muritudinea, ca fundal şi amenințare tragică, dar şi locuirea lui luminată de artă. Căci poezia e una dintre formele mirabile de adaptare a omului la destinul său de muritor. E ochiul fragil, dar singurul la îndemână pentru a scruta întunericul în căutare de licăriri de sens. Nu e de mirare că poetul alege bufnița ca emblemă a privirilor sale în şi dincolo de întuneric: „o găsesc într-o dimineață pe terasă, / cine ştie cum rătăcită din clopotnița unde îşi are / adăpostul. cu penele cenuşii, / zgribulită, urâtă, speriată, lovită la un picior. / mă uit la ea, o iau, o îngrijesc. seara îi dau drumul / în lumea ei. / cei vechi o numeau glaux; pentru ei / era cea care vede lumina chiar în întuneric. / o aleg emblemă / pentru versurile mele”. Deşi tămăduirea e exclusă („lumea îi aruncă spre slăvi / pe însingurați. // înecați în azur, / ei privesc ceea ce nu se vede, / ei traduc ceea ce nu înțeleg. // uşa se va deschide şi în față, / răcoros, primitor, neînțeles, / va fi vidul”; „o cârtiță eşti, / care bâjbâie sub pământ, / îşi sapă galeria cu îndârjire. / ai sub unghii şi între dinți acel negru umed, / tăcut, etern. eşti / un amnar? eşti pe dracu! poate doar el stăpânul satan să mai fie în stare / să descurce ițele, să facă lumină în acest univers nocturn de cuvinte”), căutarea neîncetată a luminii (cu înțelesuri nenumărate, între pământ şi cer) rămâne chiar sensul existenței, definiția ei: „trec, cerc după cerc străbat, / ajung la râpa de la marginea oraşului. / vântul se rostogoleşte bezmetic golind spațiul / de orice înțeles. // acolo, în râpă, descopăr (uriaşe, negre, / solzoase, mute, de piatră) rădăcinile luminii”. Presimțita „amuțire a luminii” şi „pieirea infinitului luminos dinăuntru” sunt întâmpinate cu „o lentă dizolvare în lumină”, fie ea şi „hăituită împuținată şi confuză”. Căci „încet, pe-ndelete, dimineața cu lumina ei / îmi ia în stăpânire trupul / ca pe o casă ruinată. / razele intră în oase, în cotloane, / în fagurii întunecați din creier, / în labirintul din inimă. / razele îmi ajung până în cuvinte”; „am început să mă metamorfozez ca-n povestirea lui Kafka. / însă nu în gândac m-am preschimbat, / ci într-un obiect luminos. / bănuț de inox, / sau băț de chibrit aprins, / sau ciob de sticlă / care sclipea în soare – oricum, / cert e că am început să / împrăştii o lumină mică-mică, puțină-puțină, / părelnică aproape, / totuşi era ceva”. Acest ceva e sfâşietor de omenesc, iar poemul atinge temperatura cea mai înaltă cu mijloace de o uimitoare simplitate: „am rămas singuri, suntem de capul nostru. / până şi lumina parcă a devenit pământească, / are miros de om, nu de zeu, şi un gust acrişor de caisă verde”; „într-o dimineață de martie / lumina ieşită din ochiul tău s-a oprit / pe o creangă uscată / şi a înverzit-o”.
Cum spuneam altă dată, nu despre o reabilitare/recondiționare a (neo)modernismului e vorba în poezia lui Gabriel Chifu, şi nici despre o încercare de a ține pasul cu convulsiile poeziei mai tinere. Poetul a găsit tonul potrivit pentru a împăca rezistența la experiment şi răzvrătire a poeziei de ieri cu rezistența poeziei de azi la sentiment şi înfiorare. Reuşita poeziei sale e facilitată şi de fireasca extenuare a celor două rezistențe, compromisul de bună calitate lucrând discret, dar sigur în ambele teritorii.