Lecturi fidele
Răzvan Țupa
Împotriva statului
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Periodic, publicul din România are ocazia să-l redescopere pe Valery Oişteanu în evenimentele publice pe care le susține de fiecare dată când se întoarce în Bucureşti („capitală a dezamăgirii” îi spunea oraşului într-un volum anterior). Poezia sa este formulată în vârtejuri sonore perceptibile cel mai bine atunci când citim variantele originale ale textelor în limba engleză: „On the road in exile, as traffic swirls rhythmically/ A landscape of language as vis-po – visual poetry/ Poems write themselves as I dance to jazz-o-poem/ Self-mocking words happening to music/ Around the corner spoken words in a basement/ From a book destined to be read aloud/ Around the world, shouted from rooftops/(...)/ Windy streets are paved with my lost books/ I am a living dada jester wrapped in chance happenstance” ( „Pe drum în exil, pe măsură ce traficul roteşte cadențat/ Un peisaj din limbaj ca po-viz - poezie vizuală / Poeziile se scriu de la sine când eu dansez până la jazz-o-poem / Vorbe autoironice se-ntâmplă muzicii / După colț vorbe rostite într-un subsol / Dintr-o carte sortită să fie citită cu voce tare/ În jurul lumii, urlată de pe acoperişuri /(...)/ Străzi bătute de vânturi sunt pavate cu volumele mele pierdute / Sunt un bufon dada viu înfăşurat în întâmplare la-ntâmplare” („Visoralistic sleep I am a pata-poem, 1964-2014” - p. 69)
Ieşirea din istorie
Aşa cum notează biografia autorului de la finalul celui mai proaspăt volum al său, în 1970, când debuta cu volumul Proteze, Valery Oişteanu îşi asumase deja de 8 ani suprarealismul şi DADA ca filozofie estetică şi existențială. Era momentul în care Gellu Naum începea să revină în spațiul editorial cu primele volume suprarealiste de după proletcultism. Prin poezia lui Naum îşi revendică filiația suprarealistă o secțiune importantă din scrisul românesc, dincolo de iluzia generațiilor, fie cu bătaie estetică precum în textele lui Sebastian Reichmann sau, mai recent, Iulian Tănase, ori în cheie tehnică aşa cum se întâmplă în scrisul lui Constantin Abăluță. Între suprarealismul fondat istoric şi practica asumată de Oişteanu a existat mereu o tensiune subterană. Pe scurt, vorbim despre o îndepărtare continuă de formulele clasate, imediat recognoscibile ca instrumente ale avangardei predate la şcoală în favoarea sondării peisajelor existențiale în care vocea şi reperele personale explodează succesiv.
Omul zen-DADA, o epopee continuă
Pe drumul poeziei sale de până acum repere suplimentare vin din jazz şi din zen iar influențele, pentru Oişteanu, nu sunt niciodată teoretice, ci practice: „I am just a scribbled stationery note/ No rational explanation necessary/ No matter what it means it’s all coincidental/ Just like my poem’s audience” („Sunt doar un bilet mâzgălit/ Nicio explicație rațională n-ar ajuta/ Nici nu contează ce înseamnă e pură întâmplare/ ca şi publicul poemului meu//” – („How to Be a Poem”-p. 48)
Anarhia este în volumul său din 2015 o nouă nuanță adăugată creionărilor succesive prin care indicatorii avangardei sunt relocați şi puşi la treabă în contexte vii. Dacă tot vorbim de actualizarea instrumentelor poetice, una dintre cheile avangardei este legată de utilizarea procedeelor considerate ne-poetice, inestetice. Una dintre reuşitele lui Oişteanu este convertirea greoiului „name dropping” din convenție socială în repertoriu personal. Raporturile dintre subiect şi personajele invocate rămâne mereu deschis: „Your dreams are now ours/ We cannot see them without you/ It’s spring and we are blind/ What is life like without you” („Visele tale sunt acum ale noastre/ Nu putem să le vedem fără tine/ E primăvară şi noi suntem orbi/ Cum e viața fără tine” (The Immortal Anarchist To Judith Malina – p. 81).
De altfel, poetul investighează explicit finalul unei epoci „post-suprarealiste” iar epoca, ca într-un S.F. celebru, e din oameni: „Maybe it’s the end of the golden post-surrealist era/ Romanian avant-garde poet Alexandru Lungu evaporated this morning/ Dreaming of voyages from Bonn to Chicago to visit his friend, poet Paul Paun” („Poate că e sfârşitul epocii de aur post-suprarealiste / Poetul avangardist român Alexandru Lungu s-a evaporat azi dimineață/ Visând călătorii de la Bonn la Chicago ca să-şi viziteze prietenul, poetul Paul Păun” („Mostly Unavailable – Reflections on poets and artists who passed in 2008 – p. 19).
Toți aceştia şi mulți alții invocați în volumele sale sunt pentru poezia lui Oişteanu „sfinți radicali” (folosind expresia din poemul dedicat fondatoarei Living Theater).
Cucerirea mâinii
Pâinea care reprezenta existența zilnică pentru clasicii anarhismului este aici mâna poetului care „trebuie să scrie în orice condiții” (p. 36) pe urmele unor „revoluții ale minții” (p. 81) dintr-un spațiu național în altul, transformând exilul într-o ocazie a întâlnirii. De altfel, poemele lui Oişteanu sunt doar o parte din ceea ce numim aici practica sa poetică. De data aceasta 10 dintre colajele realizate de poet în ultimele două decenii stau alături de texte adăugând o dimensiune grafică demersului său în acelaşi fel în care fiecare eveniment în cadrul căruia îşi citeşte poemele se dezvoltă în câte o mână de prieteni poeți şi muzicieni dezvăluie puterile expresiei.
Ieşirea din istorie
Aşa cum notează biografia autorului de la finalul celui mai proaspăt volum al său, în 1970, când debuta cu volumul Proteze, Valery Oişteanu îşi asumase deja de 8 ani suprarealismul şi DADA ca filozofie estetică şi existențială. Era momentul în care Gellu Naum începea să revină în spațiul editorial cu primele volume suprarealiste de după proletcultism. Prin poezia lui Naum îşi revendică filiația suprarealistă o secțiune importantă din scrisul românesc, dincolo de iluzia generațiilor, fie cu bătaie estetică precum în textele lui Sebastian Reichmann sau, mai recent, Iulian Tănase, ori în cheie tehnică aşa cum se întâmplă în scrisul lui Constantin Abăluță. Între suprarealismul fondat istoric şi practica asumată de Oişteanu a existat mereu o tensiune subterană. Pe scurt, vorbim despre o îndepărtare continuă de formulele clasate, imediat recognoscibile ca instrumente ale avangardei predate la şcoală în favoarea sondării peisajelor existențiale în care vocea şi reperele personale explodează succesiv.
Omul zen-DADA, o epopee continuă
Pe drumul poeziei sale de până acum repere suplimentare vin din jazz şi din zen iar influențele, pentru Oişteanu, nu sunt niciodată teoretice, ci practice: „I am just a scribbled stationery note/ No rational explanation necessary/ No matter what it means it’s all coincidental/ Just like my poem’s audience” („Sunt doar un bilet mâzgălit/ Nicio explicație rațională n-ar ajuta/ Nici nu contează ce înseamnă e pură întâmplare/ ca şi publicul poemului meu//” – („How to Be a Poem”-p. 48)
Anarhia este în volumul său din 2015 o nouă nuanță adăugată creionărilor succesive prin care indicatorii avangardei sunt relocați şi puşi la treabă în contexte vii. Dacă tot vorbim de actualizarea instrumentelor poetice, una dintre cheile avangardei este legată de utilizarea procedeelor considerate ne-poetice, inestetice. Una dintre reuşitele lui Oişteanu este convertirea greoiului „name dropping” din convenție socială în repertoriu personal. Raporturile dintre subiect şi personajele invocate rămâne mereu deschis: „Your dreams are now ours/ We cannot see them without you/ It’s spring and we are blind/ What is life like without you” („Visele tale sunt acum ale noastre/ Nu putem să le vedem fără tine/ E primăvară şi noi suntem orbi/ Cum e viața fără tine” (The Immortal Anarchist To Judith Malina – p. 81).
De altfel, poetul investighează explicit finalul unei epoci „post-suprarealiste” iar epoca, ca într-un S.F. celebru, e din oameni: „Maybe it’s the end of the golden post-surrealist era/ Romanian avant-garde poet Alexandru Lungu evaporated this morning/ Dreaming of voyages from Bonn to Chicago to visit his friend, poet Paul Paun” („Poate că e sfârşitul epocii de aur post-suprarealiste / Poetul avangardist român Alexandru Lungu s-a evaporat azi dimineață/ Visând călătorii de la Bonn la Chicago ca să-şi viziteze prietenul, poetul Paul Păun” („Mostly Unavailable – Reflections on poets and artists who passed in 2008 – p. 19).
Toți aceştia şi mulți alții invocați în volumele sale sunt pentru poezia lui Oişteanu „sfinți radicali” (folosind expresia din poemul dedicat fondatoarei Living Theater).
Cucerirea mâinii
Pâinea care reprezenta existența zilnică pentru clasicii anarhismului este aici mâna poetului care „trebuie să scrie în orice condiții” (p. 36) pe urmele unor „revoluții ale minții” (p. 81) dintr-un spațiu național în altul, transformând exilul într-o ocazie a întâlnirii. De altfel, poemele lui Oişteanu sunt doar o parte din ceea ce numim aici practica sa poetică. De data aceasta 10 dintre colajele realizate de poet în ultimele două decenii stau alături de texte adăugând o dimensiune grafică demersului său în acelaşi fel în care fiecare eveniment în cadrul căruia îşi citeşte poemele se dezvoltă în câte o mână de prieteni poeți şi muzicieni dezvăluie puterile expresiei.