Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
Héloïse şi Abélard. Cine cui îi este dator?
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 1/2016
Vă puteți închipui viața unui filosof într-atât de palpitantă că ar putea fi subiectul unui roman polițist? Iar cititorul, că vrea ori ba, trebuie să joace rolul detectivului, care mai ştie câte ceva (sau nu) despre metodele criminalistice utilizate în Evul Mediu, şi conduce fără mari izbânzi ancheta asupra întâmplărilor nefericite care-l urmăresc pe personaj? Nu ar fi nici povestea de iubire a celor doi protagonişti, dezvăluită în parte de epistolele rămase nouă moştenire, „cea mai vestită” din epocă, dacă nu ar fi ceva inedit şi straniu la mijloc. Şi desigur, v-ați dat deja seama despre cine este vorba: Abélard şi Héloïse(1).
Corespondența lor se citeşte cu pasiune, aşa cum se întâmplă numai cu literatura bună. Dar, de data aceasta, „cum se citeşte” e mult mai puțin important decât povestea în sine a celor doi „năpăstuiți” ai vremii lor. Debutul epistolar îi aparține lui Abélard, dar scrisoarea lui, care e de fapt o lungă confesiune asupra vieții proprii - poate o „autoconsolare”? - intitulată limpede Istoria nenorocirilor mele, nu era adresată femeii iubite altădată, soră întru Cristos acum, ci unui prieten, rămas nouă necunoscut. Nu ştim nici prin ce împrejurări scrisoarea ajunge în mâinile Héloïsei, retrasă într-o abație franceză, şi ea este cea care decide celebra corespondență de mai apoi. Cât i-or fi fost pe plac răspunsurile lui Abélard, atât de impersonale şi îndemnând neîncetat la urmarea căii monahale etc., nu vrem parcă să ştim, însă ne dăm seama din reținerile ulterioare, cuibărite în cuvinte pe care iubirea n-ar vrea să le stăvilească, dar o face. Femeia îndrăgostită se retrage, chiar dacă nu încetează să fie. Spiritul ei fin a simțit că nu iubitului de altădată îi scria, că acesta nu mai exista demult şi nici n-o mai putea mângâia.
Schimbul epistolar dintre cei doi suferă, da, de o inegalitate în favoarea Héloïsei. El se plânge, ea retrăieşte, el e suspicios, ea liniştită, el contradictoriu, ea constantă, viața lui e parcă desprinsă din tragediile greceşti, în vreme ce viața ei se arată pură şi egală cu sine. Pentru că ea „a păcătuit” conştient, în termenii epocii, şi a suportat cu demnitate şi împăcare tot răul de după. Însă dragostea i-a rămas intactă şi credința adevărată. Abélard e spiritul strălucit, teologul ales, fără însă mari virtuți „sentimentale”. De la început până la final, mărturisirile lui sunt dureroase. Povesteşte limpede, dar se lamentează, pare că totul a stat împotriva lui, că toate nenorocirile lumii l-au pândit şi atacat fără ca el să fie vinovat.
Despre Héloïse se spune că era foarte frumoasă şi învățată. Nu vi se pare că toate femeile care respiră de prin istoriile vechi au fost nespus de frumoase şi învățate? Dar să trecem peste asta, doar nevoia de poveste nu ne-a părăsit. Deci frumoasa Héloïse se îndrăgosteşte de cel adus în casă de unchiul ei pentru a o educa, de Abélard. Sub pretextul învățăturii, ei se dedică unei iubiri libere, descrisă de filosof în termeni clari: „Mâinile ajungeau mai adesea la sâni decât la cărți”; sau „N-am lăsat să-i scape lăcomiei noastre nicio treaptă a iubirii”; dar „Cu cât mai mult mă preocupa această voluptate, cu atât mai puțin timp puteam oferi filosofiei şi predării în şcoală”(2). Ce a urmat vă spun pe scurt. Află unchiul fetei. Amanții se ruşinează. Separarea trupurilor declanşează o unire în spirit. Trec peste ruşine şi o iau de la capăt. Héloïse rămâne însărcinată. Trebuie luată o decizie! Abélard o ia pe furiş din casa unchiului şi o duce, până dă naştere fiului lor, în ținutul lui natal. Se porneşte mânia unchiului. Pentru îmblânzirea acesteia, filosoful îşi dă cuvântul că se va căsători în taină cu nepoata lui. Héloïse însă ripostează, se gândeşte la dezonoarea viitorului soț. Căsătoria ar fi o umilire pentru amândoi. Un bărbat ca el nu poate să se supună unei femei. Un filosof nu are nimic de-a face cu scâncetele unui copil. Ea vrea să fie numită în continuare amantă, nu soție. Argumentele ei. Şi totuşi, în taină, se vor căsători. Însă unchiul nu tace asupra acestei nunți. Astfel ia filosoful decizia să-şi ducă soția la mănăstire. Iar răzbunarea unchiului a fost castrarea filosofului.
Castrarea fizică a venit însă şi cu o castrare a iubirii pentru Héloïse (dacă nu cumva o confundase şi înainte cu pofta). Sau, în sfârşit, cu transformarea acesteia. Iată doar un aspect pentru care Abélard fascinează şi contrariază. Poate Rousseau mi-a mai stârnit reacții similare... Adică e greu să nu te scoată din minți un om cu o adulație de sine atât de bine fiartă în ciorba propriilor lacrimi! Prin contrast, „neasemuita” Héloïse este fidelă sieşi şi iubirii ei. Ea este de fapt cea curajoasă, cea care ştie să-şi asume o „pedeapsă” doar pentru că e voința lui, „neasemuitului” ei Abélard, nu pentru că se simte vinovată. Ea îşi face griji pentru onoarea iubitului. Iar iubitul are şi el aceeaşi grijă, de propriul renume. Până la urmă, deşi i s-a făcut un rău, nu pot să-mi reprim gândul că i s-a făcut deopotrivă un bine, întrucât, prin înlăturarea din trup a părții pătimaşe, el scapă de poftă şi ajunge fidel teologiei sale. Stârnind însă alte invidii, alte urmăriri, alte calomnii, alte tentative de ucidere. Trama polițistă nu conteneşte!
Trecând mai departe, dincolo de lunga lui confesiune, răsfoind încă puțin scrisorile dintre cei doi, iarăşi dezechilibrul e izbitor. Epistolele ei sunt umane, sunt o nevoie de retrăire a iubirii de altădată, în timp ce ale lui devin calde, dar impersonale, ca ale oricărui om cu credință în Dumnezeu, care se adresează la fel, indiferent de destinatar. Ea vrea să-şi refacă iubitul de altădată, întreg, din cuvinte. Şi îi mărturiseşte aceasta, îi mărturiseşte cât de fidelă i-a fost, cât de ascultătoare, cât de stăpân al trupului şi sufletului i-a fost el şi îi este, că a preferat să fie târfa lui decât împărăteasa oricui altcuiva etc. Şi-l scoate dator cu o mângâiere... prin scris: „Te implor totuşi, prin Dumnezeu Însuşi, Căruia I te-ai dat, redă-mi în orice fel poți, prezența ta, răspunzându-mi cu o mângâiere de-a ta în scris! Măcar prin această înțelegere, să fiu astfel reînviorată încât să mă dedic mai bucuroasă împlinirii voii divine. Când mă doreai odinioară pentru trecătoarele plăceri, mă vizitai prin dese scrisori, pe Héloïse a ta, prin nenumărate stihuri o puneai pe buzele tuturor. Răsunau de mine piețele toate şi fiecare casă. Oare cu cât mai drept mă îmboldeşti acum către Dumnezeu, decât atunci către pofta desfrâului? Cumpăneşte, te implor, ce mi-eşti dator, ia aminte ce îți cer”(3). Un pasaj care glăsuieşte profund. Răspunsurile nu au mai venit niciodată de la iubitul de odinioară, ci numai de la fratele întru Cristos, filosoful şi teologul Abélard, care se mai şi mira de nevoia ei de scrisori, tocmai ea, „superioara mănăstirii”. Amin!
Corespondența lor se citeşte cu pasiune, aşa cum se întâmplă numai cu literatura bună. Dar, de data aceasta, „cum se citeşte” e mult mai puțin important decât povestea în sine a celor doi „năpăstuiți” ai vremii lor. Debutul epistolar îi aparține lui Abélard, dar scrisoarea lui, care e de fapt o lungă confesiune asupra vieții proprii - poate o „autoconsolare”? - intitulată limpede Istoria nenorocirilor mele, nu era adresată femeii iubite altădată, soră întru Cristos acum, ci unui prieten, rămas nouă necunoscut. Nu ştim nici prin ce împrejurări scrisoarea ajunge în mâinile Héloïsei, retrasă într-o abație franceză, şi ea este cea care decide celebra corespondență de mai apoi. Cât i-or fi fost pe plac răspunsurile lui Abélard, atât de impersonale şi îndemnând neîncetat la urmarea căii monahale etc., nu vrem parcă să ştim, însă ne dăm seama din reținerile ulterioare, cuibărite în cuvinte pe care iubirea n-ar vrea să le stăvilească, dar o face. Femeia îndrăgostită se retrage, chiar dacă nu încetează să fie. Spiritul ei fin a simțit că nu iubitului de altădată îi scria, că acesta nu mai exista demult şi nici n-o mai putea mângâia.
Schimbul epistolar dintre cei doi suferă, da, de o inegalitate în favoarea Héloïsei. El se plânge, ea retrăieşte, el e suspicios, ea liniştită, el contradictoriu, ea constantă, viața lui e parcă desprinsă din tragediile greceşti, în vreme ce viața ei se arată pură şi egală cu sine. Pentru că ea „a păcătuit” conştient, în termenii epocii, şi a suportat cu demnitate şi împăcare tot răul de după. Însă dragostea i-a rămas intactă şi credința adevărată. Abélard e spiritul strălucit, teologul ales, fără însă mari virtuți „sentimentale”. De la început până la final, mărturisirile lui sunt dureroase. Povesteşte limpede, dar se lamentează, pare că totul a stat împotriva lui, că toate nenorocirile lumii l-au pândit şi atacat fără ca el să fie vinovat.
Despre Héloïse se spune că era foarte frumoasă şi învățată. Nu vi se pare că toate femeile care respiră de prin istoriile vechi au fost nespus de frumoase şi învățate? Dar să trecem peste asta, doar nevoia de poveste nu ne-a părăsit. Deci frumoasa Héloïse se îndrăgosteşte de cel adus în casă de unchiul ei pentru a o educa, de Abélard. Sub pretextul învățăturii, ei se dedică unei iubiri libere, descrisă de filosof în termeni clari: „Mâinile ajungeau mai adesea la sâni decât la cărți”; sau „N-am lăsat să-i scape lăcomiei noastre nicio treaptă a iubirii”; dar „Cu cât mai mult mă preocupa această voluptate, cu atât mai puțin timp puteam oferi filosofiei şi predării în şcoală”(2). Ce a urmat vă spun pe scurt. Află unchiul fetei. Amanții se ruşinează. Separarea trupurilor declanşează o unire în spirit. Trec peste ruşine şi o iau de la capăt. Héloïse rămâne însărcinată. Trebuie luată o decizie! Abélard o ia pe furiş din casa unchiului şi o duce, până dă naştere fiului lor, în ținutul lui natal. Se porneşte mânia unchiului. Pentru îmblânzirea acesteia, filosoful îşi dă cuvântul că se va căsători în taină cu nepoata lui. Héloïse însă ripostează, se gândeşte la dezonoarea viitorului soț. Căsătoria ar fi o umilire pentru amândoi. Un bărbat ca el nu poate să se supună unei femei. Un filosof nu are nimic de-a face cu scâncetele unui copil. Ea vrea să fie numită în continuare amantă, nu soție. Argumentele ei. Şi totuşi, în taină, se vor căsători. Însă unchiul nu tace asupra acestei nunți. Astfel ia filosoful decizia să-şi ducă soția la mănăstire. Iar răzbunarea unchiului a fost castrarea filosofului.
Castrarea fizică a venit însă şi cu o castrare a iubirii pentru Héloïse (dacă nu cumva o confundase şi înainte cu pofta). Sau, în sfârşit, cu transformarea acesteia. Iată doar un aspect pentru care Abélard fascinează şi contrariază. Poate Rousseau mi-a mai stârnit reacții similare... Adică e greu să nu te scoată din minți un om cu o adulație de sine atât de bine fiartă în ciorba propriilor lacrimi! Prin contrast, „neasemuita” Héloïse este fidelă sieşi şi iubirii ei. Ea este de fapt cea curajoasă, cea care ştie să-şi asume o „pedeapsă” doar pentru că e voința lui, „neasemuitului” ei Abélard, nu pentru că se simte vinovată. Ea îşi face griji pentru onoarea iubitului. Iar iubitul are şi el aceeaşi grijă, de propriul renume. Până la urmă, deşi i s-a făcut un rău, nu pot să-mi reprim gândul că i s-a făcut deopotrivă un bine, întrucât, prin înlăturarea din trup a părții pătimaşe, el scapă de poftă şi ajunge fidel teologiei sale. Stârnind însă alte invidii, alte urmăriri, alte calomnii, alte tentative de ucidere. Trama polițistă nu conteneşte!
Trecând mai departe, dincolo de lunga lui confesiune, răsfoind încă puțin scrisorile dintre cei doi, iarăşi dezechilibrul e izbitor. Epistolele ei sunt umane, sunt o nevoie de retrăire a iubirii de altădată, în timp ce ale lui devin calde, dar impersonale, ca ale oricărui om cu credință în Dumnezeu, care se adresează la fel, indiferent de destinatar. Ea vrea să-şi refacă iubitul de altădată, întreg, din cuvinte. Şi îi mărturiseşte aceasta, îi mărturiseşte cât de fidelă i-a fost, cât de ascultătoare, cât de stăpân al trupului şi sufletului i-a fost el şi îi este, că a preferat să fie târfa lui decât împărăteasa oricui altcuiva etc. Şi-l scoate dator cu o mângâiere... prin scris: „Te implor totuşi, prin Dumnezeu Însuşi, Căruia I te-ai dat, redă-mi în orice fel poți, prezența ta, răspunzându-mi cu o mângâiere de-a ta în scris! Măcar prin această înțelegere, să fiu astfel reînviorată încât să mă dedic mai bucuroasă împlinirii voii divine. Când mă doreai odinioară pentru trecătoarele plăceri, mă vizitai prin dese scrisori, pe Héloïse a ta, prin nenumărate stihuri o puneai pe buzele tuturor. Răsunau de mine piețele toate şi fiecare casă. Oare cu cât mai drept mă îmboldeşti acum către Dumnezeu, decât atunci către pofta desfrâului? Cumpăneşte, te implor, ce mi-eşti dator, ia aminte ce îți cer”(3). Un pasaj care glăsuieşte profund. Răspunsurile nu au mai venit niciodată de la iubitul de odinioară, ci numai de la fratele întru Cristos, filosoful şi teologul Abélard, care se mai şi mira de nevoia ei de scrisori, tocmai ea, „superioara mănăstirii”. Amin!