Meridian
Juan Manuel Roca
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 1/2016
Născut în anul 1946, la Medellín, în Columbia, Juan Manuel Roca este considerat unul dintre reprezentanții de seamă ai nadaismului. Această mişcare literară a apărut în Columbia, în 1958, fiind inițiată de Gonzalo Arango. Declarând de la bun început că scopul lor nu este acela de a distruge ordinea literară stabilită şi consacrată a Columbiei, ci de a o discredita, nadaiştii (termen derivat de la cuvântul spaniol „nada” – „nimic”) luptă împotriva vechiului canon şi a vechii ierarhii estetice columbiene şi doresc ca astfel să combată violența care domina țara în acei ani. Juan Manuel Roca a coordonat mult timp suplimentul literar al cunoscutului cotidian El Espectador de Bogotá. În anul 2007, i s-a decernat prestigiosul Premiu „José Lezama Lima” şi, de asemenea, marele premiu „Poetas del Mundo Latino”. Între volumele sale de versuri amintim: Memoria del agua (1973), Los ladrones nocturnos (1977), Fabulario Real (1980), Pais secreto (1987), Ciudadano de la noche (1989), Pavana con el diablo (1990). Poemele care urmează au apărut în antologia alcătuită de Armando Romero, Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI, Valladolid, Editorial Difácil, 2007.
Testamentul pictorului chinez
Atunci când cumpătatul Împărat
Mi-a poruncit să scot de pe pânză o cascadă
– Susurul ei neîncetat îi speria somnul –,
M-am supus ca un bun curtean
Şi i-am oprit curgerea.
Totuşi, am ascuns în spatele imaginii unui cireş
O broscuță care orăcăia
Pe care bătrânul Împărat s-o confunde
Cu inima sa agitată.
După un paravan de in m-am pictat pe mine însumi
În clipa în care pictam un cal.
Pe urmă, într-o noapte am speriat calul cu penelul
Căci nu-i mai suportam nechezatul.
În curând voi şterge şi chipul meu crepuscular din tablou
– Ca un Împărat al propriului meu trup –,
Iar atunci toată lumea va şti că absența unui om
Şi a unui cal sunt făcute din aceeaşi materie.
Biografia lui Nimeni
E de reținut gloria lui Nimeni: n-a avut precursori sub soare, sub picăturile ploii, nu are rădăcini în Orient şi nici în Occident. Nici fiul lui Nimeni,
nici nepotul lui Nimeni, nici tatăl lui Nimeni, mic consul al uitării.
Se vede un gol în fotografia de familie, un spațiu lăsat între respectabilii strămoşi? E Nimeni, cel fără de chip şi fără de strămoşi.
E de reținut gloria lui Nimeni înainte de cea dintâi dimineață a istoriei, bunul precursor al celor ce azi sunt demult iarbă, al părinților altor
părinți care sunt acum lumânări fără feştile.
Să-l sărbătorim pe Nimeni cel care ne ajută să presupunem că am fi Cineva.
O statuie pentru Nimeni
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni. Cu postament. Să
fie de marmură postamentul. Într-o piață luminoasă să-i înălțăm
monumentul. Nimeni nu va avea niciodată verzii epoleți pe care obişnuiesc să-i lase
porumbeii pe umerii statuilor.
În lipsa altor eroi l-am putea adopta ca reprezentant al oraşului, un portdrapel în luptele cu nimicul. Istoricii şi academicienii se vor ocupa de amănuntele necesare vieții sale. Perechile
îşi vor da întâlnire sub o umbră ecvestră – ce mult le plac eroilor
caii – în piața mare căreia îi vom da un aer à la Chirico.
Va da bine să împodobim statuia cu flori care nu se ofilesc
floarea soarelui de piatră, orhidee de metal.
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni, omagiu omului
drept, domnului inexistent.
Poem invadat de romani
Romanii erau malițioşi.
Au umplut Europa de ruine
Conspirând cu timpul.
Îi interesa viitorul,
Urmele mai mult decât paşii.
Romanii, Casandra erau îndemânatici.
N-au proiectat Apeductul de la Segovia
Ca pe o simplă conductă de apă şi lumină.
L-au gândit ca pe un ansamblu de vestigii
Ca pe un trecut cufundat.
Au semănat edificii acum învechite prin toată Europa,
Statui înalte
Înghițite de gloria Romei.
N-au construit Colosseumul
Pentru ca tigrii să-i poată devora
După bunul lor plac pe creştinii
Atât de puțin apetisanți,
Nici ca să vadă înşirate
Ca nişte aperitive ale Infernului
Oştirile lui Spartacus.
Şi-au gândit bine ruinele, nişte ruine mereu proporționale
Cu umbra muşcată din soarele ce agonizează.
Prietenul meu Dino Campana
A putut să sară chiar la gâtul
Unuia dintre zeii de marmură.
Romanii ne-au lăsat multe lucruri la care să ne gândim.
De exemplu,
La un cal de bronz
Din Piazza Bianca.
Când a fost restaurat,
Privind prin gura lui deschisă,
Au fost găsite în stomacul lui
Schelete de porumbei.
Asemenea iubirii tale,
Care se transformă în ruine
În timp ce o construiesc mai cu grijă.
Timpul este roman.
Testamentul pictorului chinez
Atunci când cumpătatul Împărat
Mi-a poruncit să scot de pe pânză o cascadă
– Susurul ei neîncetat îi speria somnul –,
M-am supus ca un bun curtean
Şi i-am oprit curgerea.
Totuşi, am ascuns în spatele imaginii unui cireş
O broscuță care orăcăia
Pe care bătrânul Împărat s-o confunde
Cu inima sa agitată.
După un paravan de in m-am pictat pe mine însumi
În clipa în care pictam un cal.
Pe urmă, într-o noapte am speriat calul cu penelul
Căci nu-i mai suportam nechezatul.
În curând voi şterge şi chipul meu crepuscular din tablou
– Ca un Împărat al propriului meu trup –,
Iar atunci toată lumea va şti că absența unui om
Şi a unui cal sunt făcute din aceeaşi materie.
Biografia lui Nimeni
E de reținut gloria lui Nimeni: n-a avut precursori sub soare, sub picăturile ploii, nu are rădăcini în Orient şi nici în Occident. Nici fiul lui Nimeni,
nici nepotul lui Nimeni, nici tatăl lui Nimeni, mic consul al uitării.
Se vede un gol în fotografia de familie, un spațiu lăsat între respectabilii strămoşi? E Nimeni, cel fără de chip şi fără de strămoşi.
E de reținut gloria lui Nimeni înainte de cea dintâi dimineață a istoriei, bunul precursor al celor ce azi sunt demult iarbă, al părinților altor
părinți care sunt acum lumânări fără feştile.
Să-l sărbătorim pe Nimeni cel care ne ajută să presupunem că am fi Cineva.
O statuie pentru Nimeni
„Înmormântare a nimănui, căci nu e nimeni aici pe care să-l îngropăm.”
(T.S. Eliot)
(T.S. Eliot)
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni. Cu postament. Să
fie de marmură postamentul. Într-o piață luminoasă să-i înălțăm
monumentul. Nimeni nu va avea niciodată verzii epoleți pe care obişnuiesc să-i lase
porumbeii pe umerii statuilor.
În lipsa altor eroi l-am putea adopta ca reprezentant al oraşului, un portdrapel în luptele cu nimicul. Istoricii şi academicienii se vor ocupa de amănuntele necesare vieții sale. Perechile
îşi vor da întâlnire sub o umbră ecvestră – ce mult le plac eroilor
caii – în piața mare căreia îi vom da un aer à la Chirico.
Va da bine să împodobim statuia cu flori care nu se ofilesc
floarea soarelui de piatră, orhidee de metal.
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni, omagiu omului
drept, domnului inexistent.
Poem invadat de romani
Romanii erau malițioşi.
Au umplut Europa de ruine
Conspirând cu timpul.
Îi interesa viitorul,
Urmele mai mult decât paşii.
Romanii, Casandra erau îndemânatici.
N-au proiectat Apeductul de la Segovia
Ca pe o simplă conductă de apă şi lumină.
L-au gândit ca pe un ansamblu de vestigii
Ca pe un trecut cufundat.
Au semănat edificii acum învechite prin toată Europa,
Statui înalte
Înghițite de gloria Romei.
N-au construit Colosseumul
Pentru ca tigrii să-i poată devora
După bunul lor plac pe creştinii
Atât de puțin apetisanți,
Nici ca să vadă înşirate
Ca nişte aperitive ale Infernului
Oştirile lui Spartacus.
Şi-au gândit bine ruinele, nişte ruine mereu proporționale
Cu umbra muşcată din soarele ce agonizează.
Prietenul meu Dino Campana
A putut să sară chiar la gâtul
Unuia dintre zeii de marmură.
Romanii ne-au lăsat multe lucruri la care să ne gândim.
De exemplu,
La un cal de bronz
Din Piazza Bianca.
Când a fost restaurat,
Privind prin gura lui deschisă,
Au fost găsite în stomacul lui
Schelete de porumbei.
Asemenea iubirii tale,
Care se transformă în ruine
În timp ce o construiesc mai cu grijă.
Timpul este roman.
Prezentare şi traducere de Rodica Grigore