Ancheta VR
Ion Lazu
FIRESCUL NEFIRESCULUI.
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
1. Într-adevăr, Basarabia se află, după aproape două decenii de la destrămarea imperiului bolşevic, într-o situație unică în continentul nostru, ca stat încă dezlipit de România; şi nu se îndoieşte nimeni că acest lucru se datorează în mod hotărâtor Rusiei, care a dus întotdeauna în istorie o politică anexionistă, sfidătoare, de mare putere. Cu o conotație aparte pentru componenta asiatică a profilului său de țară care una zice şi alta face, practicând cu străşnicie politica faptului împlinit. Şi a armatelor care sunt acolo unde vor comandanții lor supremi, mai înainte de o atenționare la nivel diplomatic – vezi prezența la Prut a tancurilor sovietice încă în prima zi a ultimatumului din 26 iunie ‘40, vezi prezența lor năucitoare în Jugoslavia, la începutul anilor 90, vezi ce se întâmplă în zona Caucaz, în Afganistan; vezi de fiecare dată prea târziu lucrul de care ar fi trebuit să te temi… Ce-i drept, am fost tentat să dau crezare celor care spuneau, soto-voce, imediat după “evenimente”, că printr-o mişcare diplomatică iscusită, pe cât de simplă în sine, Basarabia ar fi venit în modul cel mai firesc la Patria mumă. Încă din primul moment, ideea re-unificării ar fi fost aplaudată, se pare însă că doar de fațadă, căci în mod explicit nu li s-au oferit liderilor basarabeni locuri în parlamentul României, după binecunoscutul model din 1918, care transforma o virtualitate în fapt istoric. S-a irosit cu dinadins o mare ocazie, care de atunci a rămas mereu o neîmplinire a destinului național. Am însă convingerea că pe termen lung re-unificarea este iminentă, ea se va produce însă în cadrul dezinhibat al Uniunii Europene. În mod firesc cei de acceaşi limbă se vor regăsi, în acest fel recuperându-şi valorile culturale comune şi trecutul istoric în atâtea rânduri fracturat.
2. Da, Basarabia a avut întotdeauna (şi a reîmprospătat în timp) vechi şi de netăgăduit tradiții şi personalități cu vocație europeană. Din tabloul foarte nuanțat pe care mi-l înfățişa tatăl meu, care văzuse multe în mişcările sale de mic negustor prin toată Basarabia interbelică, până la dramaticul refugiu al familiei, din martie 1944, mi-am făcut imaginea unei provincii româneşti unde pe vremea dominației țariste se concentrau elementele cele mai progresist-europene ale populației din tot imperiul, atrase ca de un magnet spre această zonă extrem-vestică, mai prosperă, unde se simțea suflul înnoitor; inşi caracterizați prin vitalitate, spirit independent, inițiativă personală, dornici să ia pe cont propriu o afacere şi să o promoveze, forțând limitele legislației feudale, la concurență cu elementele româneşti active în sfera meşteşugurilor, industriei şi comerțului. (O excepție care confirmă regula: Puşkin, exilat pentru patru ani la Chişinău – şi care nu i-a văzut practic pe localnici, visând halucinat o revenire la Petersburg, în preajma Palatului, unde se făceau marile jocuri şi unde genialul poet dorea să-şi consolideze imaginea. Este o trăsătură a geniului, dintodeauna, aspirația de a ocupa un loc la zenitul spiritual al propriei națiuni. Însă exista concomitent şi un geniu al locului, al Basarabiei, dovadă că mama lui Gogol era o moldoveancă…) De boierime nu mai vorbesc, cu urechile ciulite la ucazurile stăpânirii ruse, dar cu ochii ațintiți spre Vestul civilizator. La baza eşafodajului social, o țărănime competitivă, chemată să facă față unor incredibil de mari suprafețe de teren agricol. Trecuți cu anasâna de la români la ruşi şi iar la români şi la sovietici, oamenii de rând din Basarabia erau poate mai atenți la schimbări, mai receptivi la înnoiri, la provocările istoriei, cum se spune astăzi. Părinții mei au fost foarte neplăcut surprinşi de sărăcia şi înapoierea sătenilor din județul Olt, plasa Slatina, în mijlocul cărora fără voia lor şi cu indicibile pierderi fuseseră trimişi cu Ordin de evacuare. Ca să nu uit şi celălalt aspect de sociologie, de luat în seamă într-o estimare de acest fel: basarabenii, alcătuind un conglomerat multietnic, erau obişnuiți cu multiculturalismul avant-la-lettre, erau ei înşişi poligloți, se sustrăgeau mai lesne naționalismului extremist, resentimentar. (În pateticele lui dispute cu noii lui prieteni, tatăl meu, refugiatul tuturor frustrărilor, rănit în sentimentele lui româneşti de inaderența/ostilitatea rău disimulată sau mai fățişă uneori a localnicilor, recurgea la astfel de puneri în scenă ale obidei sale: Voi, de pe-aici, aveți cusurul că sunteți prea mulți olteni la un loc! Cum aşa?! se inflamau preopinenții, încolțiți pe teren propriu. Păi aşa!, că eu, în Basarabia aveam prieteni de toate etniile, mi-i alegeam după placul inimii, pe când voi, aici, nu vă puteți alege prietenii, în satul ăsta sunteți toți rude, musai să vă prefaceți… Am scris toate acestea şi multe altele în cartea mea Veneticii, constatând apoi că o mare parte dintre susținerile mele, cărora numai buna credință nu li se poate contesta, au incomodat, cum se întâmplă…) Multilingvismul, marea diversitate a etniilor: români, ruşi, ucrainieni, evrei, găgăuzi, polonezi etc şi spiritul tolerant decurgând din conviețuirea seculară în creuzetul dintre Prut şi Nistru au modelat mentalul şi civismul populației. Dacă aceste elemente nu pledează îndeajuns pentru vocația europeană a basarabenilor, atunci eu însumi nu înțeleg bine ce semnificație are sintagma respectivă, care după opinia mea nu se prea potriveşte limbilor înțepenite şi mentalităților fundamentaliste. (Să nu eludăm faptul că în interbelic, între hotarele țării, cu excepția maghiarilor şi germanilor, celelalte etnii amuțiseră în mare măsură, copleşite de discursul recuperator istoric al majoritarilor.) Subliniez acest aspect ce nu trebuie escamotat, în context: ratarea re-unirii din 1990 ne-a privat pe noi toți, de dincoace de Prut, de elementul basarabean, bun conducător de europenism. Să nu uităm faptul că Basarabia a dat mereu culturii române mari personalități de vocație europeană, un Hasdeu, un Stere, un Dobrogeanu-Gherea, pledanți credibili ai înnoirii sociale şi nu numai, atâți alți cărturari sau militanți ai ieşirii din carcasa feudală. A dat astfel de oameni şi Rusiei, când istoria nu a permis alte soluții. Nu insist. Nici o surpriză că şi astăzi există în Basarabia spirite favorabile schimbului dezinhibat de idei şi valori culturale.
3. Da, avem diversificate relații cu instituții şi personalități culturale din Basarabia. Faptele sunt multe şi încurajatoare, vezi şi intervenția la obiect, cu exemple edificatoare, a dlui Liviu Antonesei. (Este foarte de înțeles că relațiile de colaborare complexă şi chiar de prietenie sunt mai intense cu oraşele culturale din zona limitrofă: Iaşii, în primul rând, dar şi Suceava, Botoşanii, Galații, alte localități din proximitatea Prutului de tristă faimă.) Sunt de fiecare dată relații de parteneriat între părți egale, fără umbra deformatoare a stăpânului privilegiat. Cu adevărat relații europene – sperăm ca ele să prolifereze, spre folosul tuturor. În ce mă priveşte, mă fac singur vinovat pentru abandonarea tentativelor de a păstra legătura cu basarabenii mei, aşa cum i-am simțit totdeauna. După decembrie ‘89, primul meu gând a fost către cei de dincolo de Prut: am luat pe cont propriu colectarea de cărți româneşti pentru copiii din Basarabia, am transportat la Chişinău un TIR încărcat cu cărți… M-am afiliat tuturor asociațiilor pro-Basarabia, am militat, am participat la toate marşurile Basarabia-pământ românesc, până când rămăsesem doar câteva zeci de demonstranți strigând din rărunchi sub zidurile ambasadei ruse: Jos cizma de pe Basarabia! Abia atunci am abandonat militantismul stradal dezlănțuit şi am scris un scenariu Veneticii, care nu şi-a găsit un sponsor; pe urmă romanul omonim, o saga de aproape 600 de pagini despre refugiul basarabenilor şi despre soarta lor de exilați în propria țară. Cartea a avut o bună receptare în România, însă absolut nici un ecou dincolo de Prut, spun asta cu toată tristețea. USR a intenționat o lansare la Chişinău, dar a abandonat ideea, fără explicații plauzibile. Eu însumi aş fi mers pe cont propriu la Chişinău, pentru o lansare “la fața locului”, însă toți culturalii basarabeni cărora le-am mărturisit intenția mea au făcut totul spre a mă întoarce din cale: Alexandru Moşanu, Ion Ungureanu, m-au avertizat în modul cel mai serios că-mi risc viața. Era pe vremea când Grigore Vieru devenise ținta unor şicanări kgb-iste. Totuşi, am oferit romanul cu dedicație unor lideri ai vieții literare din Basarabia, lui Nicolae Dabija, lui Vitalie Ciobanu, lui Vasile Gârneț, lui Emilian Galaicu-Păun, celor doi mai sus pomeniți, altor câtorva. Am dat câteva exemplare unui director de editură din Chişinău, care a promis că va etala romanul meu în vitrina librăriei lor. Nici o consemnare, nici un ecou. Sigur, toate acestea m-au făcut să abandonez. Dar greşeam, îmi dau seama acum. Nu trebuia să renunț doar pentru faptul că nişte literați care-şi urmăresc cu dinadins promovarea propriei imagini s-au eschivat să o facă pentru altcineva, ca să nu spun: pentru o idee… S-ar părea că aceleaşi persoane îi discriminează pe Paul Goma, pe Gheorghe Grigurcu (misterioasa discriminare pozitivă?). Sper din tot sufletul că şi Paul Goma va participa la această anchetă.
4. În cunoştință de cauză, s-ar putea spune multe lucruri nu tocmai de laudă despre situația economică şi politică a Basarabiei, aflată încă în inerția păguboaselor mentalități sovietice; în schimb literatura celor dintre Prut şi Nistru, după o explicabilă defazare din momentul 90, a recuperat toate rămânerile în urmă, este de-acum organic racordată la spiritul european, prin cei mai buni reprezentanți ai ei. Cu unii dintre aceştia, după cum s-a înțeles deja, m-am intersectat în viața literară a acestor ani, dar nu am cultivat relațiile. Ca să nu spun că, lucrând aproape un deceniu la Editura Vinea, unde au fost publicate cărțile de poezie ale tuturor reprezentanților ultimului val: Galaicu, Vakulovski, Crudu, Leo Butnaru, dimpreună cu mulți-mulți alții, unii cu trei-patru cărți, e de la sine înțeles că am o reprezentare destul de exactă a literaturii basarabene din ultimii ani şi a performanțelor sale incontestabile. Nu mă îngrijorează nici polarizarea pe generații de creație, de care s-a făcut atâta caz, nici fragmentarea pe grupuri de interese. Acestea sunt aspecte intrinseci unei activități literare efervescente, în plină desfăşurare. Mai simplu spus: luptele de orgolii sunt până la urmă de neevitat între creatorii de valori culturale. Căci, da – şi cu asta răspund părții a doua a întrebării – aceşti lideri de opinie, tocmai prin activismul lor, sunt foarte prezenți în viața culturală de dincoace de Prut, în reviste, la edituri, la premii etc. Ei chiar că nu se pot plânge că regățenii i-au discriminat. Să mai dau câteva nume grăitoare în acest sens: Aura Christi, Vlad Neagoe, Irina Nechit. Şi să semnalez o recentă apariție răscolitoare la editura Curtea Veche: Cartea Foametei, de Larisa Turea, cuprinzând 50 de monologuri ale unor supraviețuitori ai foametei gestionată de bolşevici în Basarabia anilor ‘46-‘47, completate cu arhiva de stat şi de partid aferentă perioadei respective, un documentar care se ridică la nivelul Arhipelagului Gulag., spun asta fără nicio ezitare. O carte care, cum am sugerat la lansare, trebuie receptată simpatetic la noi şi tradusă imediat în limbi de circulație europeană.
Sigur, m-a mâhnit pe vremuri faptul că liderii de opinie din Basarabia au căzut victime seducției foştilor lăudători ai Cârmaciului. După ce făcuseră apologia naționalismului comunist, nu le era greu să confişte mişcarea Limba noastră cea română, să închipuie festiviste/amăgitoare poduri de flori... Din marxişti cu numele au devenit instantaneu lideri ai unor fundații religioase. Ne mai putem mira sau indigna îndeajuns, cunoscându-le fățărnicia ?!
5. Cum să numim atitudinea regățenilor față de cei de peste duşmănitul râu, Prutul sfâşierilor noastre identitare? Ea este o atitudine firească românilor de totdeauna, o acceptare a faptului ca atare, pendulând între toleranță şi nepăsare, cu mici animozități față de noul venit. Sincer să fiu, nu am constatat reacții de respingere flagrantă. Sigur, la început va fi existat teama românilor, niciodată mărturisită ca atare, bine disimulată, pe linia corectitudinii politice, că basarabenii vor veni peste noi, literalmente, dimpreună cu toate belelele lor, cu sărăcia (Snegur dixit!) dar şi cu rusofonii implantați samavolnic în teritoriu, cu programă, cu alte sechele bolşevice doar bănuite şi care de aceea induceau o sporită anxietate. Comoditatea traiului de la o zi la alta se vedea incomodată de eventuala / presupusa afluență a basarabenilor. Însă am înțeles şi au înțeles şi alții că până şi în cele mai favorabile împrejurări de liberalizare a granițelor, numai o câtime din populația unei regiuni se pune în mişcare, iar majoritatea ei rămâne unde-i e locul. Vreau să spun acest lucru simplu: că un popor, în acest caz poporul român dintre granițe dar şi din afara lor, văzut ca un tot unitar, nu îşi trăieşte în mod conştient istoria, destinul său în lume, ci trăieşte/suportă mereu un provizorat, o neaşezare care pare de moment, fie că ne aflăm în stare de război sau sub umbra înghețată a vreunei puteri dominatoare din proximitate. Firescul nefirescului. Astfel încât, dacă în legătură cu cele câteva zeci de mii de români din Kazahstan, azvârliți la capătul lumii de soarta maşteră, putem avea temerea că se vor disipa, destinul basarabenilor, în schimb, nedespărțiți teritorial decât prin şuvoiul de lacrimi al Prutului, este istoriceşte indisolubil legat de destinul identitar românesc. Ceea ce lui Vitalie Ciobanu i se prezintă ca o frustrantă “ficțiune geopolitică” nu este din păcate decât una dintre realitățile tranzitorii care au făcut şi încă fac istoria omenirii, în necontenit zbucium întru o reaşezare mai justă a hotarelor, raporturilor, devenirilor. Ați pus, pentru ancheta Dvs un semn de întrebare unei alte sintagme de-a dsale. Eu însumi preluasem o astfel de exprimare: Frunți de celuloză pentru un comentariu la un eseu al dsale apărut în România literară, însă redacția mi l-a respins. Nu era totuşi decât un comentariu, iar nu o contestare a susținerilor de acolo. Şi fiindcă veni vorba, nu de cronici literare în revistele basarabene la Veneticii mei aveam eu nevoie, ci de o discuție cu privire la modul cum am prezentat viața refugiaților basarabeni, în fond doar un punct de vedere, din mai multe posibile, asupra istoriei noastre din a doua parte a secolului trecut.
ION LAZU
2. Da, Basarabia a avut întotdeauna (şi a reîmprospătat în timp) vechi şi de netăgăduit tradiții şi personalități cu vocație europeană. Din tabloul foarte nuanțat pe care mi-l înfățişa tatăl meu, care văzuse multe în mişcările sale de mic negustor prin toată Basarabia interbelică, până la dramaticul refugiu al familiei, din martie 1944, mi-am făcut imaginea unei provincii româneşti unde pe vremea dominației țariste se concentrau elementele cele mai progresist-europene ale populației din tot imperiul, atrase ca de un magnet spre această zonă extrem-vestică, mai prosperă, unde se simțea suflul înnoitor; inşi caracterizați prin vitalitate, spirit independent, inițiativă personală, dornici să ia pe cont propriu o afacere şi să o promoveze, forțând limitele legislației feudale, la concurență cu elementele româneşti active în sfera meşteşugurilor, industriei şi comerțului. (O excepție care confirmă regula: Puşkin, exilat pentru patru ani la Chişinău – şi care nu i-a văzut practic pe localnici, visând halucinat o revenire la Petersburg, în preajma Palatului, unde se făceau marile jocuri şi unde genialul poet dorea să-şi consolideze imaginea. Este o trăsătură a geniului, dintodeauna, aspirația de a ocupa un loc la zenitul spiritual al propriei națiuni. Însă exista concomitent şi un geniu al locului, al Basarabiei, dovadă că mama lui Gogol era o moldoveancă…) De boierime nu mai vorbesc, cu urechile ciulite la ucazurile stăpânirii ruse, dar cu ochii ațintiți spre Vestul civilizator. La baza eşafodajului social, o țărănime competitivă, chemată să facă față unor incredibil de mari suprafețe de teren agricol. Trecuți cu anasâna de la români la ruşi şi iar la români şi la sovietici, oamenii de rând din Basarabia erau poate mai atenți la schimbări, mai receptivi la înnoiri, la provocările istoriei, cum se spune astăzi. Părinții mei au fost foarte neplăcut surprinşi de sărăcia şi înapoierea sătenilor din județul Olt, plasa Slatina, în mijlocul cărora fără voia lor şi cu indicibile pierderi fuseseră trimişi cu Ordin de evacuare. Ca să nu uit şi celălalt aspect de sociologie, de luat în seamă într-o estimare de acest fel: basarabenii, alcătuind un conglomerat multietnic, erau obişnuiți cu multiculturalismul avant-la-lettre, erau ei înşişi poligloți, se sustrăgeau mai lesne naționalismului extremist, resentimentar. (În pateticele lui dispute cu noii lui prieteni, tatăl meu, refugiatul tuturor frustrărilor, rănit în sentimentele lui româneşti de inaderența/ostilitatea rău disimulată sau mai fățişă uneori a localnicilor, recurgea la astfel de puneri în scenă ale obidei sale: Voi, de pe-aici, aveți cusurul că sunteți prea mulți olteni la un loc! Cum aşa?! se inflamau preopinenții, încolțiți pe teren propriu. Păi aşa!, că eu, în Basarabia aveam prieteni de toate etniile, mi-i alegeam după placul inimii, pe când voi, aici, nu vă puteți alege prietenii, în satul ăsta sunteți toți rude, musai să vă prefaceți… Am scris toate acestea şi multe altele în cartea mea Veneticii, constatând apoi că o mare parte dintre susținerile mele, cărora numai buna credință nu li se poate contesta, au incomodat, cum se întâmplă…) Multilingvismul, marea diversitate a etniilor: români, ruşi, ucrainieni, evrei, găgăuzi, polonezi etc şi spiritul tolerant decurgând din conviețuirea seculară în creuzetul dintre Prut şi Nistru au modelat mentalul şi civismul populației. Dacă aceste elemente nu pledează îndeajuns pentru vocația europeană a basarabenilor, atunci eu însumi nu înțeleg bine ce semnificație are sintagma respectivă, care după opinia mea nu se prea potriveşte limbilor înțepenite şi mentalităților fundamentaliste. (Să nu eludăm faptul că în interbelic, între hotarele țării, cu excepția maghiarilor şi germanilor, celelalte etnii amuțiseră în mare măsură, copleşite de discursul recuperator istoric al majoritarilor.) Subliniez acest aspect ce nu trebuie escamotat, în context: ratarea re-unirii din 1990 ne-a privat pe noi toți, de dincoace de Prut, de elementul basarabean, bun conducător de europenism. Să nu uităm faptul că Basarabia a dat mereu culturii române mari personalități de vocație europeană, un Hasdeu, un Stere, un Dobrogeanu-Gherea, pledanți credibili ai înnoirii sociale şi nu numai, atâți alți cărturari sau militanți ai ieşirii din carcasa feudală. A dat astfel de oameni şi Rusiei, când istoria nu a permis alte soluții. Nu insist. Nici o surpriză că şi astăzi există în Basarabia spirite favorabile schimbului dezinhibat de idei şi valori culturale.
3. Da, avem diversificate relații cu instituții şi personalități culturale din Basarabia. Faptele sunt multe şi încurajatoare, vezi şi intervenția la obiect, cu exemple edificatoare, a dlui Liviu Antonesei. (Este foarte de înțeles că relațiile de colaborare complexă şi chiar de prietenie sunt mai intense cu oraşele culturale din zona limitrofă: Iaşii, în primul rând, dar şi Suceava, Botoşanii, Galații, alte localități din proximitatea Prutului de tristă faimă.) Sunt de fiecare dată relații de parteneriat între părți egale, fără umbra deformatoare a stăpânului privilegiat. Cu adevărat relații europene – sperăm ca ele să prolifereze, spre folosul tuturor. În ce mă priveşte, mă fac singur vinovat pentru abandonarea tentativelor de a păstra legătura cu basarabenii mei, aşa cum i-am simțit totdeauna. După decembrie ‘89, primul meu gând a fost către cei de dincolo de Prut: am luat pe cont propriu colectarea de cărți româneşti pentru copiii din Basarabia, am transportat la Chişinău un TIR încărcat cu cărți… M-am afiliat tuturor asociațiilor pro-Basarabia, am militat, am participat la toate marşurile Basarabia-pământ românesc, până când rămăsesem doar câteva zeci de demonstranți strigând din rărunchi sub zidurile ambasadei ruse: Jos cizma de pe Basarabia! Abia atunci am abandonat militantismul stradal dezlănțuit şi am scris un scenariu Veneticii, care nu şi-a găsit un sponsor; pe urmă romanul omonim, o saga de aproape 600 de pagini despre refugiul basarabenilor şi despre soarta lor de exilați în propria țară. Cartea a avut o bună receptare în România, însă absolut nici un ecou dincolo de Prut, spun asta cu toată tristețea. USR a intenționat o lansare la Chişinău, dar a abandonat ideea, fără explicații plauzibile. Eu însumi aş fi mers pe cont propriu la Chişinău, pentru o lansare “la fața locului”, însă toți culturalii basarabeni cărora le-am mărturisit intenția mea au făcut totul spre a mă întoarce din cale: Alexandru Moşanu, Ion Ungureanu, m-au avertizat în modul cel mai serios că-mi risc viața. Era pe vremea când Grigore Vieru devenise ținta unor şicanări kgb-iste. Totuşi, am oferit romanul cu dedicație unor lideri ai vieții literare din Basarabia, lui Nicolae Dabija, lui Vitalie Ciobanu, lui Vasile Gârneț, lui Emilian Galaicu-Păun, celor doi mai sus pomeniți, altor câtorva. Am dat câteva exemplare unui director de editură din Chişinău, care a promis că va etala romanul meu în vitrina librăriei lor. Nici o consemnare, nici un ecou. Sigur, toate acestea m-au făcut să abandonez. Dar greşeam, îmi dau seama acum. Nu trebuia să renunț doar pentru faptul că nişte literați care-şi urmăresc cu dinadins promovarea propriei imagini s-au eschivat să o facă pentru altcineva, ca să nu spun: pentru o idee… S-ar părea că aceleaşi persoane îi discriminează pe Paul Goma, pe Gheorghe Grigurcu (misterioasa discriminare pozitivă?). Sper din tot sufletul că şi Paul Goma va participa la această anchetă.
4. În cunoştință de cauză, s-ar putea spune multe lucruri nu tocmai de laudă despre situația economică şi politică a Basarabiei, aflată încă în inerția păguboaselor mentalități sovietice; în schimb literatura celor dintre Prut şi Nistru, după o explicabilă defazare din momentul 90, a recuperat toate rămânerile în urmă, este de-acum organic racordată la spiritul european, prin cei mai buni reprezentanți ai ei. Cu unii dintre aceştia, după cum s-a înțeles deja, m-am intersectat în viața literară a acestor ani, dar nu am cultivat relațiile. Ca să nu spun că, lucrând aproape un deceniu la Editura Vinea, unde au fost publicate cărțile de poezie ale tuturor reprezentanților ultimului val: Galaicu, Vakulovski, Crudu, Leo Butnaru, dimpreună cu mulți-mulți alții, unii cu trei-patru cărți, e de la sine înțeles că am o reprezentare destul de exactă a literaturii basarabene din ultimii ani şi a performanțelor sale incontestabile. Nu mă îngrijorează nici polarizarea pe generații de creație, de care s-a făcut atâta caz, nici fragmentarea pe grupuri de interese. Acestea sunt aspecte intrinseci unei activități literare efervescente, în plină desfăşurare. Mai simplu spus: luptele de orgolii sunt până la urmă de neevitat între creatorii de valori culturale. Căci, da – şi cu asta răspund părții a doua a întrebării – aceşti lideri de opinie, tocmai prin activismul lor, sunt foarte prezenți în viața culturală de dincoace de Prut, în reviste, la edituri, la premii etc. Ei chiar că nu se pot plânge că regățenii i-au discriminat. Să mai dau câteva nume grăitoare în acest sens: Aura Christi, Vlad Neagoe, Irina Nechit. Şi să semnalez o recentă apariție răscolitoare la editura Curtea Veche: Cartea Foametei, de Larisa Turea, cuprinzând 50 de monologuri ale unor supraviețuitori ai foametei gestionată de bolşevici în Basarabia anilor ‘46-‘47, completate cu arhiva de stat şi de partid aferentă perioadei respective, un documentar care se ridică la nivelul Arhipelagului Gulag., spun asta fără nicio ezitare. O carte care, cum am sugerat la lansare, trebuie receptată simpatetic la noi şi tradusă imediat în limbi de circulație europeană.
Sigur, m-a mâhnit pe vremuri faptul că liderii de opinie din Basarabia au căzut victime seducției foştilor lăudători ai Cârmaciului. După ce făcuseră apologia naționalismului comunist, nu le era greu să confişte mişcarea Limba noastră cea română, să închipuie festiviste/amăgitoare poduri de flori... Din marxişti cu numele au devenit instantaneu lideri ai unor fundații religioase. Ne mai putem mira sau indigna îndeajuns, cunoscându-le fățărnicia ?!
5. Cum să numim atitudinea regățenilor față de cei de peste duşmănitul râu, Prutul sfâşierilor noastre identitare? Ea este o atitudine firească românilor de totdeauna, o acceptare a faptului ca atare, pendulând între toleranță şi nepăsare, cu mici animozități față de noul venit. Sincer să fiu, nu am constatat reacții de respingere flagrantă. Sigur, la început va fi existat teama românilor, niciodată mărturisită ca atare, bine disimulată, pe linia corectitudinii politice, că basarabenii vor veni peste noi, literalmente, dimpreună cu toate belelele lor, cu sărăcia (Snegur dixit!) dar şi cu rusofonii implantați samavolnic în teritoriu, cu programă, cu alte sechele bolşevice doar bănuite şi care de aceea induceau o sporită anxietate. Comoditatea traiului de la o zi la alta se vedea incomodată de eventuala / presupusa afluență a basarabenilor. Însă am înțeles şi au înțeles şi alții că până şi în cele mai favorabile împrejurări de liberalizare a granițelor, numai o câtime din populația unei regiuni se pune în mişcare, iar majoritatea ei rămâne unde-i e locul. Vreau să spun acest lucru simplu: că un popor, în acest caz poporul român dintre granițe dar şi din afara lor, văzut ca un tot unitar, nu îşi trăieşte în mod conştient istoria, destinul său în lume, ci trăieşte/suportă mereu un provizorat, o neaşezare care pare de moment, fie că ne aflăm în stare de război sau sub umbra înghețată a vreunei puteri dominatoare din proximitate. Firescul nefirescului. Astfel încât, dacă în legătură cu cele câteva zeci de mii de români din Kazahstan, azvârliți la capătul lumii de soarta maşteră, putem avea temerea că se vor disipa, destinul basarabenilor, în schimb, nedespărțiți teritorial decât prin şuvoiul de lacrimi al Prutului, este istoriceşte indisolubil legat de destinul identitar românesc. Ceea ce lui Vitalie Ciobanu i se prezintă ca o frustrantă “ficțiune geopolitică” nu este din păcate decât una dintre realitățile tranzitorii care au făcut şi încă fac istoria omenirii, în necontenit zbucium întru o reaşezare mai justă a hotarelor, raporturilor, devenirilor. Ați pus, pentru ancheta Dvs un semn de întrebare unei alte sintagme de-a dsale. Eu însumi preluasem o astfel de exprimare: Frunți de celuloză pentru un comentariu la un eseu al dsale apărut în România literară, însă redacția mi l-a respins. Nu era totuşi decât un comentariu, iar nu o contestare a susținerilor de acolo. Şi fiindcă veni vorba, nu de cronici literare în revistele basarabene la Veneticii mei aveam eu nevoie, ci de o discuție cu privire la modul cum am prezentat viața refugiaților basarabeni, în fond doar un punct de vedere, din mai multe posibile, asupra istoriei noastre din a doua parte a secolului trecut.
ION LAZU