Clasici revizitați
Mihai Zamfir
Mihail Sebastian (1907-1945)
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
Acest scriitor tipic pentru deceniul patru al secolului XX a marcat literatura noastră cu un sigiliu de „scriitor fără noroc”: răpus tînăr de un accident de circulație, avusese firul existenței chiar mai înainte întrerupt de o istorie nefastă. Să spunem că generația afirmată la începutul anulor ’30 a fost aproape în întregime o „generație pierdută”, lovită de neşansă, dar cazul lui Mihail Sebastian rămîne unul extrem. Circumstanțe externe nefericite îi afectaseră şi pe alți colegi ai scriitorului: C.Fîntîneru, autor al unui singur roman – Interior; H.Bonciu, obligat la tăcere, după doar două narațiuni promițătoare; Octav Şuluțiu, nereuşind nici el să treacă, literar, dincolo de romanul debutului – Ambigen; M. Blecher şi Anton Holban, dispăruți în plină tinerețe, victime ale unor boli grave. În legătură cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Vintilă Horia, trebuie să evocăm alt accident nefericit – de data asta istoric – care i-a obligat să se exileze, întrerupîndu-le cariera de scriitori români ce se anunțase deja strălucită. Niciodată n-a suferit literatura noastră o mai brutală şi mai nefastă intervenție a istoriei în viața unei singure generații de scriitori.
Inteligență precoce şi talent scriptic evident, Sebastian începe să publice în presa literară încă de la vîrsta de 20 de ani, ca student în Drept pasionat de literatură. Pe la 1930, acest „studinte în Drept şi publicist” îşi făcuse deja un nume ca redactor la Cuvîntul lui Nae Ionescu şi colaborator la importante periodice culturale ale momentului. Precum Holban, Eliade şi alții, are şansa unui stagiu în străinătate, la Paris (1930-1931), cu intenția de a face un doctorat, dar revine curînd în țară. Aici debutează în volum (1932) şi publică în ritm susținut articole despre scriitori, cronici muzicale, notații polemice; înainte de a fi împlinit 30 de ani, Sebastian cîştigase notorietate fiind deja o individualitate puternică, inconfundabilă.
Apropierea de Nae Ionescu, al cărui discipol declarat se considera, prietenia cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Eugen Ionescu, îi confereau un prestigiu pe care Holban, Blecher ori Şuluțiu nu-l avuseseră niciodată. Este şi motivul pentru care oameni din cea mai înaltă lume bucureşteană, şi cea mai avută (Aristide Blank, A. L. Zissu), şi-au deschis casa şi punga acestui coreligionar promițător, de o excepțională calitate intelectuală.
Aşa a reuşit Sebastian să subziste, practicînd mai mult în glumă avocatura pentru care se pregătise, aşa a dus un trai mai degrabă comod, consacrîndu-şi toată energia scrisului, studiului şi relațiilor sociale. Din 1936 înainte, situația de redactor la Revista Fundațiilor Regale i-a asigurat nu doar un salariu, ci i-a şi pus la dispoziție o revistă şi o editură, cu ajutorul cărora importanța cuvîntului scris de el a sporit considerabil. Sebastian, „cel de la Fundație”, strălucea în intelighenția bucureşteană. La începutul războiului, pe piața literară de la noi, numele lui Sebastian stătea uneori alături de cele ale lui Mircea Eliade ori Camil Petrescu, fără ca asta să şocheze pe cineva.
Transformarea tînărului brăilean Iosif Hechter în Mihail Sebastian s-a produs rapid şi total. Venit din „oraşul cu salcîmi” la Bucureşti, el şi-a însuşit în profunzime spiritul generației sale. Colaborarea intensă la Cuvîntul lui Nae Ionescu, prietenia cu cei din grupul Criterion, însuşirea – critică, ce-i drept – a mesajului ideologic ionescian şi-au dat concursul în producerea unei literaturi înrudite ca substanță cu literatura de la Criterion.
Asemenea colegilor săi, Sebastian a privilegiat, ca literat, proza. A optat spontan pentru o proză ideologică şi demonstrativă, care să enunțe mai degrabă „adevăruri” decît să perfecționeze tehnici narative. Proza românească tînără a anilor ’30 încerca să aducă în spațiul romanului chestiuni filozofice, sociale, politice ori etice dintre cele mai diferite. Eroii lui Mircea Eliade, nişte neliniştiți maladivi, numiți de autor „huligani”, propovăduiau inadaptabilitatea totală; M. Blecher, obsedat de raportul dintre om şi existent, descria „irealitatea”; Holban, Bonciu ori Şuluțiu explorau limitele ultime ale trăirii erotice, cu exemplele unor cazuri extreme. În toată această proză, demonstrația aservea literaritatea.
La fel va proceda şi Sebastian în prima sa construcție amplă, în romanul De două mii de ani (1934). Prozatorul debutase doi ani mai devreme cu File dintr-un carnet găsit şi numise „roman” următorul său volum, Femei (1933), de fapt patru nuvele grupate împreună. De două mii de ani reprezintă însă adevăratul debut al lui Sebastian ca romancier. Dincolo de vizibila autobiografie trucată, romanul se transformă treptat într-o dezbatere pe tema situației evreului în România interbelică şi a problemelor ei specifice – antisemitismul, asimilarea evreilor, sionismul, relația cu ceilalți români, evreii şi lumea culturală etc. etc. Erau tot atîtea chestiuni rezolvabile mai degrabă juridic şi instituțional decît literar.
Romanul are o primă parte reuşită – tribulațiile studentului evreu timid, nimerit în mijlocul agitațiilor antisemite: notații simple, în scriitură albă, de aparență obiectivă, care ascund suferințe şi orori ținute cu îndîrjire sub control. Autorul însuşi recunoştea mai tîrziu că această primă parte ar fi singurul fragment viabil din punct de vedere literar. Romanul nu mai poate fi astăzi despărțit de celebra Prefață a cărții, scrisă de Nae Ionescu, nici de voluminosul dosar al receptării romanului compus de Sebastian însuşi sub forma pamfletului Cum am devenit huligan; ele formează un tot coerent, un document mai degrabă ideatic.
În partea a doua a romanului, dezbaterea teoretică ocupă aproape tot spațiul; admirăm autoportretul spiritual al romancierului, relația sa cu propria lui condiție iudaică, modul în care vede el rezolvarea problemei evreieşti în România. Admirăm mai ales opțiunile politice ale lui Sebastian: romancierul se dezvăluie drept agnostic, european, liberal-democrat, sceptic incurabil în legătură cu toate soluțiile radicale propovăduite de iluminații momentului. Un liberal, adept al democrației parlamentare, gînditor pe aceeaşi linie cu .Lovinescu, cu „maiorescienii” de ultimă generație din grupul Cioculescu-Vianu-Streinu. La mijlocul anilor ’30, mentalitatea de dreapta a Criterionului şi comunismul se aflau la egală distanță, uriaşă, de Sebastian.
Ideile protagonistului din De două mii de ani în privința iudaismului nu par foarte diferite de cele expuse în Prefața lui Nae Ionescu – dincolo de cîteva stridențe polemice specifice acestui profesor-jurnalist; probabil că tocmai ele au dus la răcirea relațiilor dintre magistru şi fostul discipol.
Celelalte romane ale prozatorului plonjează în alte zone ale existenței şi adoptă tonalități cu totul diferite. Oraşul cu salcîmi (1935) speculează inocența adolescenței, scăldată în atmosfera simpatic-provincială a Brăilei: e un roman al începutului şi al promisiunilor, vagi şi atrăgătoare, demonstrație a atracției continue pentru personajul feminin, constantă a prozei lui Sebastian.
Romanul Accidentul, redactat în primă formă la începutul anilor ’30, pierdut în timpul unui voiaj la Paris, rescris apoi cu mari eforturi, vede lumina tiparului abia în 1940. Ca şi în De două mii de ani, partea cea mai interesantă rămîne prima, unde un anumit mister învăluie viața personajelor principale, unde atmosfera Bucureştiului interbelic apare surprinsă cu acuitate şi unde ne întîmpină o pastişă proustiană inteligentă în lungul capitol al V-lea, în care eroul, disperat, îşi caută noaptea inutil iubita printr-un Bucureşti fantasmatic. Partea a doua a povestirii, un bizar elogiu închinat zăpezii, schiului şi muntelui, conduce spre un inevitabil happy end. În aceeaşi parte a doua, lestul livresc atîrnă din ce în ce mai greu (versurile lui Trakl ca explicație a unei existențe, o bizară familie germană din Ardeal, audierea unui oratoriu de Bach în Biserica Neagră din Braşov).
Sebastian avusese mari aşteptări în legătură cu Accidentul, aşa că insuccesul relativ al romanului a fost resimțit dureros. Mircea Eliade, instanță supremă în materie literară pentru prietenul său, şi-a ascuns cu greu dezamăgirea, iar Al. Rosetti, patronul de la Fundații şi Mecena scriitorului, s-a arătat indiferent. Scriitorul însuşi, cu luciditate şi corectitudine, s-a auto-examinat cu ochi extrem de critic şi în calitate de prozator:
„…Dar trebuie să recunosc că nu sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate, de reflecție – dar nu pot să mă avînt cu uşurință între mai multe personaje pe care să le las să trăiască. E în mine o anumită lipsă de spontaneitate, care nu poate fi anulată de nici o altă calitate. Pot, prin urmare, să fac mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim, dar un roman, nu.” (Jurnal, 8 ianuarie 1937).
Însemnarea de mai sus, aşternută pe hîrtie în mijlocul „deceniului fericit” din viața sa, conține cea mai exactă apreciere pe care Sebastian o putea face asupra propriei sale arte, fără menajamente şi fără iluzii. Avea perfectă dreptate în ceea ce priveşte acele „lucruri delicate, de reflecție”: poate că singurele sale proze de ficțiune reuşite se află cuprinse în volumaşul de tinerețe Femei (1933). Precedenta scriere File dintr-un caiet găsit e neglijabilă.
Avem a face cu patru nuvele închinate erosului, toate direct autobiografice. Postura de colecționar erotic, specifică personajului alter ego din toată proza lui Sebastian, se află aici afişată prima oară cu spontaneitate şi prospețime, în narațiuni construite după procedee ingenioase (amintiri consemnate tardiv, scrisori, notații de vacanță). Redactate la persoana întâi singular, Femei se aflau deja, de la prima pagină, încadrate prozei „autenticiste” din şcoala lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Introspecția discretă şi uşoară, ironia şi autoironia, fac din Femei o lectură ce nu are nevoie de indulgență pentru a fi actuală.
Într-o vilă elegantă, în plină vară şi vacanță, înconjurat de frumuseți feminine accesibile, eroul îşi prelungeşte voluptatea întîrzierii dimineața în aşternut: e un fel de repetiție pentru Jocul de-a vacanța de peste cîțiva ani. Sebastian intuise exact – singura proză pe care o putea reuşi era cea în variantă „muzică de cameră”, miniaturală şi fără anvergură:
„Dimineața îl trezeşte, de obicei, un zgomot de clopot: sunt cîteva vaci care urcă pe munte, o potecă în spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Cîteva clipe rămîne cu ochii într-adins închişi, să întîrzie în căldura somnului sfîrşit şi să bănuiască, printre gene, soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigătele rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzația unei fericiri latente”(Femei – Renée, Marthe, Odette).
Sensibilitatea lingvistică a jurnalistului şi a prozatorului, capacitatea lui de a surprinde în cîteva cuvinte starea socială şi psihologică a unui personaj l-au condus pe Sebastian spre teatru. Circumstanțe personale – iubirea pentru actrița Leni Caler şi pentru alte actrițe, relația cu diferiți oameni de teatru, numeroasele traduceri oferite teatrelor bucureştene – au reprezentat tot atîtea circumstanțe favorabile. Dialogul natural, perceperea scenelor cruciale din romane sub perspectivă dramatică i-au fortificat vocația (dorise, de altfel, să transforme în piese de teatru cîteva episoade din romane, precum partea a doua a Accidentului). Oricum, pe Mihail Sebastian l-a fascinat atmosfera scenei, exact ca pe prietenul său Camil Petrescu. Să observăm că autorul „îşi arvunea” piesa înainte ca ea să fi fost terminată, că o citea viitorilor interpreți pe măsura scrierii ei, acceptînd sugestiile oamenilor de specialitate şi că, mai ales, concepea personajele în funcție de actorul sau de actrița ce urma să interpreteze rolul. Bucureştii interbelici se bucurau, se vede, în ceea ce priveşte Teatrul, de o atmosferă paradisiacă, astăzi de neconceput.
Îmbinarea schemei bulevardiere, concentrată şi accesibilă, cu atmosfera locală, apelul la un limbaj variat, dar nu pitoresc, a reprezentat rețeta pieselor lui Sebastian – un teatru de succes, conceput pentru a face săli pline şi pentru a flata un public mediu. A apelat la formula bulevardieră fără să cadă niciodată în farsă; a conceput happy end-uri nuanțate, dar nu a putut evita situațiile neverosimile – păcatul natural al speciei. Schimbările inexplicabile ale personajelor, răsturnările de situație fără motivare internă grevează chiar şi cele mai reuşite exemple.
Inspirată rămîne piesa de debut, Jocul de-a vacanța (1938), operă îndelung lucrată, cu replici modificate pînă în ultima clipă, originală, purtînd marca distinctă a personalității autorului (amestec de melancolie şi umor temperat de inteligență).
Cea de a doua piesă, Ultima oră, scrisă aproape pe ascuns în condițiile dificile ale războiului, încearcă reconstituirea – în actul I – a mediului familiar lui Sebastian, şi anume redacția unui ziar; din păcate, totul se transformă apoi într-o piesă cu teză, excesiv de caricaturală. În fine, Steaua fără nume, prezentată teatrului în 1944 sub un nume de împrumut din cauza legislației antisemite în vigoare şi jucată cu succes pînă în preziua lui 23 august, se apropie prin subtilitate de Jocul de-a vacanța, fără a scăpa însă în totalitate de „tabloul social” care, la Sebastian, reduce valoarea dramatică. Sebastian dramaturgul şi-a păstrat în permanență luciditatea. În momentele entuziaste de compunere a celei mai reuşite bucăți, Jocul de-a vacanța, el nota cu blazare: „… în fiecare an, 30 de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii cel puțin la fel de agreabile” (Jurnal, 22 septembrie 1936). Sunt cuvinte demne de reținut: modestia excesivă nu i-a caracterizat niciodată pe dramaturgii români interbelici, dar aici avem a face cu o situație atipică.
Prima vocație a lui Sebastian a fost jurnalistica – ea l-a făcut cunoscut în lumea literară. Colaborarea la Cuvîntul lui Nae Ionescu, certificat de intrare pe piața intelectuală, l-a orientat pe tînărul brăilean spre mesajul politic şi cultural al profesorului. A slujit cu convingere Cuvîntul pînă cînd orientarea extremistă a publicației l-a obligat să se depărteze. Anii petrecuți acolo, sub privirea lui Nae Ionescu, l-au ajutat să-şi formeze un stil, i-au indus capacitatea de a-şi exprima opiniile clar, tăios, în răspăr cu moda.
A practicat jurnalistica literară pînă în 1940. Spre deosebire de alți comentatori ai literaturii contemporane, Sebastian şi-a fixat de la început principiul de a scrie, aparent, en amateur, glosînd pe marginea cărților care i-au plăcut, fără să emită sistematic judecăți de critic literar. Consemnîndu-şi preferințele de lectură, a privit cărțile celorlalți ca un scriitor.
Înaltul său „amatorism” se observă mai ales în comentarea scriitorilor străini. Toți prozatorii tineri din deceniul patru au avut privirile ațintite asupra literaturii franceze (Proust, Gide, Claudel), însă autorul Accidentului a făcut-o cu inteligență superioară. Formularea preferințelor sale ne uimeşte astăzi prin sagacitate. Cartea despre Corespondența lui Marcel Proust (1939), apărută la Fundații, pasiunea pentru Balzac şi Jules Renard, interesul arătat prozei engleze (Jane Austin), prezentarea entuziastă a lui Joyce publicului românesc fac din Sebastian unul dintre cei mai „europeni” intelectuali din Interbelic.
Marea scriere a acestui autor care a încercat concomitent proza, teatrul şi jurnalistica, rămîne Jurnalul său postum, scriere intimă, de o literaritate involuntară, compusă ca un fel de termometru interior al trăirilor unui intelectual, scriere transformată odată cu trecerea timpului în proză aproape literară.
Sub forma păstrată astăzi, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde însemnări amănunțite dispuse pe 10 ani (1935-1944). Se pare că ar fi existat pagini de jurnal şi înainte de 1935, dar ele s-au pierdut. Sub actuala formă scrierea se prezintă ca un volum compact alcătuit din două părți diferite: existența zilnică a unui intelectual bucureştean de succes (anii 1935-1940); şi modificarea bruscă a aceluiaşi intelectual într-un om marginalizat, terorizat, transformat în scribul conştiincios al nefericirilor evreieşti din timpul războiului, cronicar benevol al conflagrației mondiale (1941-1944). În ochii cititorului, cei doi devin două personalități complet diferite.
Textul apare sub forma unor blocuri narative distincte, cu întreruperi cronologice semnificative: lipsesc intervalele decembrie 1935-februarie 1936 (autorul pleacă pe neaşteptate la Paris, continuîndu-şi însemnările după revenirea în țară); aprilie 1937-octombrie 1937 (o nouă plecare în Franța, ocazie cu care autorul pierde manuscrisul romanului Accidentul); iunie - decembrie 1940 (deprimarea adîncă resimțită în urma prăbuşirii Franței îl împiedică să mai noteze ceva); decembrie 1944-aprilie 1945 (ultimele sale luni de viață nu beneficiază de nici o însemnare, de parcă autorul ar fi avut o presimțire).
După fiecare pauză, tonalitatea consemnărilor se schimbă: observăm trecerea de la euforia fără griji a primelor pagini la întunecarea treptată a orizontului, pînă în partea a doua, în care realitatea pare privită „din subterană”.
În prima parte a „romanului” autobiografic, simpaticul erou-narator îşi detaliază aproape fiecare zi a existenței, apărînd involuntar ca un răsfățat al soartei. Ce-i drept, se plînge de lipsuri materiale, îşi reproşează deseori lenea, lipsa de voință, însă afirmațiile sale vor fi contrazise de faptele concrete menționate tot de el. În anii 1935-1940, Sebastian făcea figură de învingător. Îi apare aproape în fiecare an cîte o carte, care repurtează de obicei succese mai mari sau mai mici. Duce o intensă existență mondenă şi erotică (se iubeşte cu actrițe, cucereşte femei, se simte în atmosfera redacțiilor şi a teatrului ca peştele în apă). Îşi ia mereu vacanțe de cîteva zile, petrecute de preferință la Balcic, unde merge cu avionul, dar şi în diferite localități montane, mai ales după ce descoperă plăcerile schiului. Cum jurnalistica şi funcția de redactor la Revista Fundațiilor Regale nu-i ofereau suficiente resurse pentru asemenea stil de viață, ia bani de la evreii bogați, cu împrumut sau pur şi simplu, fără a-şi face mari probleme de conştiință. Prin garsoniera lui dintr-un bloc de pe Calea Victoriei se perindă diverse frumuseți bucureştene. Fără slujbă obositoare şi acaparantă, fără nevastă, fără copii, fără obligații familiale stricte, tînărul lion bucureştean duce mai degrabă o existență de erou balzacian aflat pe pantă ascendentă.
„…aptitudinile mele de a fi fericit sunt mari. Le-am verificat la Ghilcoş, unde, după primele zile de soare şi de lene, lecuisem totul: şi starea mea confuză de boală, şi resturile dureroase ale amorului cu Leni.
Hotărît, am fost fericit. Sunt mîndru de mine cînd mă uit în oglindă, aşa de tînăr, aşa de vizibil sănătos (poate prea vizibil). După-masă mă duc la fotograf. Să-mi rămînă măcar atîta” (30 august 1935).
„Astă-noapte, după ce am fost la Operă, deschiderea stagiunii, ne-am dus la „Zissu”. Maryse într-o delicioasă rochie albă, Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puțină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, țigări. Am dansat mult. Maryse emoționant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă emoționează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc”. Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul acesta” (26 octombrie 1935).
Aşa arată, surprins în două însemnări, anul 1935, aşa vor arăta şi anii următori. Variațiile stărilor de spirit prin care trecea eroul se înscriau, toate, în regimul unei fericiri de fond, percepută instinctiv. Momentele de deprimare (provocate de trecătoare jene financiare sau de rupturi amoroase) se şterg uşor.
„Duminică seara, singur acasă. Nu am pe nimeni să văd în tot oraşul acesta mare, n-am nimănui nimic de spus, nimic de aflat” (23 ianuarie 1938). „Mă sperie gîndul că vine primăvara, că a trecut deci încă un an şi eu n-am făcut nimic, nimic. Nici o carte, nici o iubire” (9 februarie 1938).
Cu înduioşătoare naivitate, eroul-narator îşi desenează precis harta aspirațiilor: munca intelectuală şi erosul. Pentru că, peste doar cîteva zile, lumea va arăta pentru el cu totul altfel:
„Din nou două zile la Predeal. O impresie de soare, de multă lumină, de mare copilărire – ceva care seamănă cu fericirea” (28 februarie 1938).
În narațiunea lui Sebastian se configurează o lume romanescă dintre cele mai ciudate. Ingredientele romanului propriu-zis se grupează aici spontan: atmosfera citadină bucureşteană văzută de un observator inteligent, aflat la etajul şapte al unui bloc de pe Calea Victoriei; agitația lumii politice în jurnale, redacții, spectacole; vacanțe scurte sau mai lungi, unele neaşteptate, dar cu atît mai prețioase; peisaje marine şi montane; iubirile naratorului, multiple, unele concomitente, dorința de a rupe cu iubita, dificultatea de a o face; eternele probleme financiare rezolvate mereu prin improvizații mai mult sau mai puțin fericite. Dar, mai ales, bază a existenței sale, drogul suprem reprezentat de muzica simfonică, audițiile în cascadă, concertele la Ateneu şi la Radio, discurile, totul configurînd un protector spațiu intim. Anii de cronică muzicală scrisă direct în franceză pentru L’Indépendance roumaine ni-l arată pe Sebastian deja transformat într-un cronicar profesionist.
Asupra eroului principal însuşi, autoscopia lui Sebastian e severă: îşi reproşează inactivitatea, laşitățile, atitudinea dubioasă față de succesivele iubite, senzația că pierde inutil cea mai frumoasă parte a vieții, că se ratează: „O lună stearpă, fără nimic, fără nimic. Şi n-am nici un chef. Cenuşă şi clei” (20 iulie 1935). „Mă abrutizez pe fiecare zi şi nu se pare că mai aştept nici un fel de salvare” (27 noiembrie 1935). „În afară de muzică nu mi se întîmplă nimic. O mulțime de incidente, dar fără nici un fapt. Nu sunt disperat: sunt amorțit şi încerc să fiu insensibil. Zilele trec – şi asta e totul” (13 decembrie 1936).
Într-un mod aproape ficțional îşi tratează autorul prietenii apropiați, persoanele excepționale întîlnite; găsim în Jurnal indivizi anodini, pasageri, cărora li se schițează o imagine rapidă; pe măsură ce eroii se află mai aproape de narator, ei capătă statut aparte, de „ființe de ficțiune”, personaje dintr-o narațiune despre care nu bănuiau că se scrie sub ochii lor. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Antoine Bibescu şi alții, care au însemnat enorm în viața scriitorului, beneficiază de portrete complexe, unde simpatia sau iubirea povestitorului şterge asperitățile. Ne-am fi aşteptat ca, după episodul Prefeței la romanul său, relațiile dintre Nae Ionescu şi învățăcel să se fi rupt definitiv: nici vorbă! Sebastian se afla mereu pe urmele lui Nae, pîndindu-i prezența la cursuri, asistînd la prelegeri, în vacanță, acasă la profesor, peste tot:
„Am fost la Nae Ionescu la Balcic, în zilele de Paşti. L-am vizitat. Neschimbat, etern Nae! Brusc, fără pregătire, fără tranziție, mi-a povestit tot ce i-a spus lui Nicholson [un parlamentar englez] de l-a pus, se înțelege, în cur. Inimitabilul lui accent de modestie degajată! Cît e de copilăros, cît de mult vrea să epateze. […] Copilărirea asta a lui e unul dintre ultimele lucruri pentru care îmi este încă drag” (30 aprilie 1938).
La aflarea morții profesorului, în 1940, se repede acasă la el, unde va plînge ore întregi cu sughițuri, cum nu ar fi făcut nici pentru o rudă apropiată. Sub pana memorialistului Sebastian, Nae Ionescu apare în Jurnal cu numele lui adevărat, infinit mai veridic şi mai convingător decît sub masca profesorului Ghiță Blidaru din romanul De două mii de ani.
Cu Mircea Eliade, prietenul de care se simțea cel mai apropiat, cu care împărțise în tinerețe o iubită devenită apoi soția lui Eliade, relația pare atît de strînsă, că nici un accident n-ar putea-o altera. După perioada Criterion şi după Cuvîntul, a simțit ca pe o suferință personală acută deriva politică de dreapta a prietenului său; ataşamentul i-a rămas însă neschimbat:
„Aproape două luni de cînd nu l-am mai văzut pe Mircea. Aproape zece zile de cînd nu ne-am mai telefonat”(13 ianuarie 1938);
Lucrurile revin însă repede la normal:
„Duminică seara, masa la Mircea. Revăzut după atîta vreme e neschimbat. Îl priveam, îl ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasă – în totul simpatic, de treabă, cuceritor. Mi-e greu să nu-mi fie drag” (13 aprilie 1938).
Cu cîteva zile înainte de plecarea definitivă în străinătate, Eliade citea romanul Accidentul, abia apărut, şi îi făcea autorului observațiile sale: pentru Sebastian era cel mai aşteptat şi mai temut verdict.
Nae Ionescu, Mircea Eliade, dar şi Camil Petrescu, Al. Rosetti sau Antoine Bibescu devin personaje complexe, în care pozitivul şi negativul se amestecă permanent luminîndu-se reciproc. Naratorul îi cunoaşte şi îi iubeşte prea mult pentru a nu le sonda cu înțelegere psihologia, pentru a nu le ierta orice derivă.
A doua parte a Jurnalului are cu totul altă tonalitate. Odată cu anul 1941, început cu rebeliunea legionară, continuat cu izbucnirea războiului, textul se schimbă dramatic, transformîndu-se în consemnarea atentă, dureroasă dar sobră, a suferințelor îndurate de evreii din Bucureşti. Locul mondenității lejere îl ia preocuparea de a scăpa cu viață din nebunia sîngeroasă ce cuprinsese Europa.
Fără să ştie, scriitorul român se angrenează în efortul celor cîțiva memorialişti care au încercat să consemneze drama victimelor antisemitismului. Cel mai celebru dintre ei, profesorul german Victor Klemperer, vărul celebrului dirijor, a ținut un extraordinar şi enorm jurnal al vieții de zi cu zi pe care un intelectual evreu strălucit, mare romanist, fost profesor la universitate, a dus-o în Germania, la Dresda, pînă la sfîrşitul războiului. Jurnalul său se intitulează Voi depune mărturie pînă la capăt. Unica lui pretenție – să noteze tot ceea ce vede, pentru ca nimic să nu se piardă. Fără a avea amploarea şi suflul cărții lui Klemperer, Jurnalul lui Sebastian, în a doua parte a lui, şi-a asumat aceeaşi sarcină.
Romanul social şi bucureştean din prima parte devine acum roman documentar: mersul războiului şi atmosfera închisă, în care povestitorul se află prizonier, ocupă aproape toate consemnările. Senzația de sufocare domină textul. Cînd cercul se strînge în jurul lui, memorialistul notează, cu disperare victorioasă, fiecare nouă etapă pe drumul lung al persecuției planificate; observă mai ales micile şi marile mizerii iraționale care, acumulate, pot duce un om la disperare (darea afară din slujbă, interdicția de publicare, confiscarea aparatelor de radio, munca obligatorie la zăpadă, rațiile de alimente mai mici pentru evrei, evacuarea din case, confiscările abuzive de lenjerie, dar mai ales zvonurile de arestare şi de trimitere a tuturor evreilor în Transnistria).
În această lume aflată în stare de asediu, Sebastian încearcă să reziste urmărind atent mersul luptelor pe diferite fronturi; Jurnalul se transformă
într-un „jurnal de campanie”. Consemnează cu inima sfărîmată victoriile inițiale ale armatei germane, dar mai ales înfrîngerile suferite după Stalingrad: fostul soldat în armata română e îndurerat de pierderile noastre pe frontul sovietic, însă aşteaptă plin de speranță venirea Armatei roşii. Complicată rămîne şi relația lui cu evreii din Bucureşti, cu lumea intelectuală evreiască: dincolo de familie şi de cîțiva prieteni, nu se simte legat de nimeni dintre cei cu care e obligat de împrejurări să-şi împartă soarta (se verifică şi la memorialistul nostru reacția profesorului german Victor Klemperer în legătură cu evreii tovarăşi de suferință, pe care Klemperer de fapt îi disprețuia). Aristocrația comunității evreieşti din Capitală, în care Sebastian pătrunsese prin strălucire intelectuală, nu rămînea mai puțin aristocrație, indiferent de circumstanțe! Iar refugiile scriitorului la moşia de la Corcova a prințului Antoine Bibescu, loc magic şi protector, unde era ferit de toate relele, loc unde a putut chiar scrie piesa Steaua fără nume, nu erau nici ele la îndemîna oricui.
În acest Jurnal, ori de cîte ori nu se supraveghează, Sebastian transformă consemnarea jurnalieră în proză adevărată, în pagină de roman, oricînd lizibilă ca pură literatură. Iată rebeliunea legionară din ianuarie 1941:
„E aproape 12 noaptea. Din cînd în cînd aud sub ferestrele mele grupuri de legionari trecînd spre Ateneu sau spre Finanțe şi cîntînd în cor. Oraşul pare totuşi foarte liniştit. Prin radio, un comunicat al Prezidenției invită pe toată lumea ca după ora 10 să nu iasă din casă.
Termin astă seară Fabulele lui La Fontaine – citite cu delicii de cîtva timp. Fabula finală, cu invitația ei la singurătate, e o concluzie pentru tot.
Cette leçon sera la fin de ces ouvrages
Puisse-t-elle être utile aux siècles à venir.
Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputință să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineață – cînd se mai putea – să alerg pînă la ei şi să să rămîn acolo. Îmi promit ca mîine – daca va mai fi un „mîine” – să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună” (21 ianuarie 1941).
Şi iată o mică pauză în teroarea războiului:
„Ultima mea plimbare la Corcova, în ajunul plecării, prin vie şi pădure, singur spre seară, a fost poate cel mai turburător ceas pe care l-am petrecut acolo. Simțeam fiorul toamnei venind de departe, prin iarbă şi copaci, pînă la mine, prin mine. Era o dureroasă melancolie fără nume, pe care niciodată, nicăieri n-am simțit-o, pentru că niciodată, nicăieri n-am privit – ca acolo – în față imaginea toamnei” (17 septembrie 1943).
Răsturnarea de la 23 august 1944 l-a umplut de un entuziasm comparabil doar cu nefericirea pe care o resimțea în acelaşi timp, la Lisabona, prietenul său Mircea Eliade, nefericire consemnată în Jurnalul portughez. Dar starea de grație nu va dura mult; Sebastian notează începutul teroarei sovietice (cu jenă, cu reținere, apoi cu uimire şi amărăciune), înregistrînd schimbarea extraordinar de rapid. Poate că încetarea bruscă a însemnărilor, începînd cu ianuarie 1945, să se fi datorat şi realităților din jur, tot mai copleşitoare de la zi la zi, şi pe care memorialistului îi venea greu să le consemneze în acelaşi caiet unde văzuse intrarea ruşilor în Bucureşti ca pe o eliberare.
Trezirea intelectualului care detestase în egală măsură fascismul şi comunismul s-a produs aproape instantaneu. Puținele notații cuprinse între august şi decembrie 1944 rămîn elocvente în eternitate. După ce „năvala lui Graur şi a bandei lui” în redacția ziarului România liberă îl edificase pe Sebastian asupra stilului comunist în materie de cultură şi îl gonise din redacție, reuniunile scriitorilor evrei pro-comunişti îl oripilează:
„Am asistat dezarmat la constituirea „sindicatului scriitorilor evrei” cu Benador, Călugăru şi Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentație. Nu-mi iert laşitatea de a nu le fi strigat în față tot ce meritau” (1 septembrie 1944).
Accidentul din aprilie 1945 a pus capăt prematur unei existențe despre a cărei continuare putem face doar presupuneri. Pare însă în afară de discuție că spiritul înalt al lui Mihail Sebastian n-ar fi urmat în nici un caz, sub comunişti, traiectoria unor Baranga, Breslaşu ori Călugăru. Prieten cu Pătrăşcanu şi Bellu Zilber, ar fi terminat probabil în închisoare.
Scurta dar intensa carieră literară a lui Mihail Sebastian s-a desfăşurat sub semnul accidentului, al „accidentelor” care i-au punctat întreaga viață – suprimarea Cuvîntului în 1934, despărțirea de Criterion, nefericita prefață a lui Nae Ionescu, ruperea zgomotoasă a relațiilor cu lumea literară conformistă prin pamfletul Cum am devenit huligan, pierderea manuscrisului romanului Accidentul şi dificila lui reconstituire, accidentul de circulație final şi stupid. I-a fost scris să termine sub roțile unui camion sovietic. „Cîte lucruri nu mi-a stricat nenorocul meu” scria, premonitor, memorialistul în primele pagini ale Jurnalului, în aprilie 1935. Avea dreptate, însă nimeni nu putea prevedea – nici măcar el însuşi – marele „accident” al scriitorului Sebastian.
Din tot ceea ce el a scris, din miile de pagini variate făcute să capteze publicul, va rămîne probabil doar accidentalul şi neprevăzutul său Jurnal, operă tardivă şi postumă, scriere căreia autorul însuşi nu-i acordase prea mare atenție, dar care se va transforma în scrierea de referință a acestui prozator, dramaturg şi jurnalist, într-un text destinat să înfrunte cu adevărat timpul.
Inteligență precoce şi talent scriptic evident, Sebastian începe să publice în presa literară încă de la vîrsta de 20 de ani, ca student în Drept pasionat de literatură. Pe la 1930, acest „studinte în Drept şi publicist” îşi făcuse deja un nume ca redactor la Cuvîntul lui Nae Ionescu şi colaborator la importante periodice culturale ale momentului. Precum Holban, Eliade şi alții, are şansa unui stagiu în străinătate, la Paris (1930-1931), cu intenția de a face un doctorat, dar revine curînd în țară. Aici debutează în volum (1932) şi publică în ritm susținut articole despre scriitori, cronici muzicale, notații polemice; înainte de a fi împlinit 30 de ani, Sebastian cîştigase notorietate fiind deja o individualitate puternică, inconfundabilă.
Apropierea de Nae Ionescu, al cărui discipol declarat se considera, prietenia cu Mircea Eliade, Constantin Noica şi Eugen Ionescu, îi confereau un prestigiu pe care Holban, Blecher ori Şuluțiu nu-l avuseseră niciodată. Este şi motivul pentru care oameni din cea mai înaltă lume bucureşteană, şi cea mai avută (Aristide Blank, A. L. Zissu), şi-au deschis casa şi punga acestui coreligionar promițător, de o excepțională calitate intelectuală.
Aşa a reuşit Sebastian să subziste, practicînd mai mult în glumă avocatura pentru care se pregătise, aşa a dus un trai mai degrabă comod, consacrîndu-şi toată energia scrisului, studiului şi relațiilor sociale. Din 1936 înainte, situația de redactor la Revista Fundațiilor Regale i-a asigurat nu doar un salariu, ci i-a şi pus la dispoziție o revistă şi o editură, cu ajutorul cărora importanța cuvîntului scris de el a sporit considerabil. Sebastian, „cel de la Fundație”, strălucea în intelighenția bucureşteană. La începutul războiului, pe piața literară de la noi, numele lui Sebastian stătea uneori alături de cele ale lui Mircea Eliade ori Camil Petrescu, fără ca asta să şocheze pe cineva.
Transformarea tînărului brăilean Iosif Hechter în Mihail Sebastian s-a produs rapid şi total. Venit din „oraşul cu salcîmi” la Bucureşti, el şi-a însuşit în profunzime spiritul generației sale. Colaborarea intensă la Cuvîntul lui Nae Ionescu, prietenia cu cei din grupul Criterion, însuşirea – critică, ce-i drept – a mesajului ideologic ionescian şi-au dat concursul în producerea unei literaturi înrudite ca substanță cu literatura de la Criterion.
Asemenea colegilor săi, Sebastian a privilegiat, ca literat, proza. A optat spontan pentru o proză ideologică şi demonstrativă, care să enunțe mai degrabă „adevăruri” decît să perfecționeze tehnici narative. Proza românească tînără a anilor ’30 încerca să aducă în spațiul romanului chestiuni filozofice, sociale, politice ori etice dintre cele mai diferite. Eroii lui Mircea Eliade, nişte neliniştiți maladivi, numiți de autor „huligani”, propovăduiau inadaptabilitatea totală; M. Blecher, obsedat de raportul dintre om şi existent, descria „irealitatea”; Holban, Bonciu ori Şuluțiu explorau limitele ultime ale trăirii erotice, cu exemplele unor cazuri extreme. În toată această proză, demonstrația aservea literaritatea.
La fel va proceda şi Sebastian în prima sa construcție amplă, în romanul De două mii de ani (1934). Prozatorul debutase doi ani mai devreme cu File dintr-un carnet găsit şi numise „roman” următorul său volum, Femei (1933), de fapt patru nuvele grupate împreună. De două mii de ani reprezintă însă adevăratul debut al lui Sebastian ca romancier. Dincolo de vizibila autobiografie trucată, romanul se transformă treptat într-o dezbatere pe tema situației evreului în România interbelică şi a problemelor ei specifice – antisemitismul, asimilarea evreilor, sionismul, relația cu ceilalți români, evreii şi lumea culturală etc. etc. Erau tot atîtea chestiuni rezolvabile mai degrabă juridic şi instituțional decît literar.
Romanul are o primă parte reuşită – tribulațiile studentului evreu timid, nimerit în mijlocul agitațiilor antisemite: notații simple, în scriitură albă, de aparență obiectivă, care ascund suferințe şi orori ținute cu îndîrjire sub control. Autorul însuşi recunoştea mai tîrziu că această primă parte ar fi singurul fragment viabil din punct de vedere literar. Romanul nu mai poate fi astăzi despărțit de celebra Prefață a cărții, scrisă de Nae Ionescu, nici de voluminosul dosar al receptării romanului compus de Sebastian însuşi sub forma pamfletului Cum am devenit huligan; ele formează un tot coerent, un document mai degrabă ideatic.
În partea a doua a romanului, dezbaterea teoretică ocupă aproape tot spațiul; admirăm autoportretul spiritual al romancierului, relația sa cu propria lui condiție iudaică, modul în care vede el rezolvarea problemei evreieşti în România. Admirăm mai ales opțiunile politice ale lui Sebastian: romancierul se dezvăluie drept agnostic, european, liberal-democrat, sceptic incurabil în legătură cu toate soluțiile radicale propovăduite de iluminații momentului. Un liberal, adept al democrației parlamentare, gînditor pe aceeaşi linie cu .Lovinescu, cu „maiorescienii” de ultimă generație din grupul Cioculescu-Vianu-Streinu. La mijlocul anilor ’30, mentalitatea de dreapta a Criterionului şi comunismul se aflau la egală distanță, uriaşă, de Sebastian.
Ideile protagonistului din De două mii de ani în privința iudaismului nu par foarte diferite de cele expuse în Prefața lui Nae Ionescu – dincolo de cîteva stridențe polemice specifice acestui profesor-jurnalist; probabil că tocmai ele au dus la răcirea relațiilor dintre magistru şi fostul discipol.
Celelalte romane ale prozatorului plonjează în alte zone ale existenței şi adoptă tonalități cu totul diferite. Oraşul cu salcîmi (1935) speculează inocența adolescenței, scăldată în atmosfera simpatic-provincială a Brăilei: e un roman al începutului şi al promisiunilor, vagi şi atrăgătoare, demonstrație a atracției continue pentru personajul feminin, constantă a prozei lui Sebastian.
Romanul Accidentul, redactat în primă formă la începutul anilor ’30, pierdut în timpul unui voiaj la Paris, rescris apoi cu mari eforturi, vede lumina tiparului abia în 1940. Ca şi în De două mii de ani, partea cea mai interesantă rămîne prima, unde un anumit mister învăluie viața personajelor principale, unde atmosfera Bucureştiului interbelic apare surprinsă cu acuitate şi unde ne întîmpină o pastişă proustiană inteligentă în lungul capitol al V-lea, în care eroul, disperat, îşi caută noaptea inutil iubita printr-un Bucureşti fantasmatic. Partea a doua a povestirii, un bizar elogiu închinat zăpezii, schiului şi muntelui, conduce spre un inevitabil happy end. În aceeaşi parte a doua, lestul livresc atîrnă din ce în ce mai greu (versurile lui Trakl ca explicație a unei existențe, o bizară familie germană din Ardeal, audierea unui oratoriu de Bach în Biserica Neagră din Braşov).
Sebastian avusese mari aşteptări în legătură cu Accidentul, aşa că insuccesul relativ al romanului a fost resimțit dureros. Mircea Eliade, instanță supremă în materie literară pentru prietenul său, şi-a ascuns cu greu dezamăgirea, iar Al. Rosetti, patronul de la Fundații şi Mecena scriitorului, s-a arătat indiferent. Scriitorul însuşi, cu luciditate şi corectitudine, s-a auto-examinat cu ochi extrem de critic şi în calitate de prozator:
„…Dar trebuie să recunosc că nu sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate, de reflecție – dar nu pot să mă avînt cu uşurință între mai multe personaje pe care să le las să trăiască. E în mine o anumită lipsă de spontaneitate, care nu poate fi anulată de nici o altă calitate. Pot, prin urmare, să fac mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim, dar un roman, nu.” (Jurnal, 8 ianuarie 1937).
Însemnarea de mai sus, aşternută pe hîrtie în mijlocul „deceniului fericit” din viața sa, conține cea mai exactă apreciere pe care Sebastian o putea face asupra propriei sale arte, fără menajamente şi fără iluzii. Avea perfectă dreptate în ceea ce priveşte acele „lucruri delicate, de reflecție”: poate că singurele sale proze de ficțiune reuşite se află cuprinse în volumaşul de tinerețe Femei (1933). Precedenta scriere File dintr-un caiet găsit e neglijabilă.
Avem a face cu patru nuvele închinate erosului, toate direct autobiografice. Postura de colecționar erotic, specifică personajului alter ego din toată proza lui Sebastian, se află aici afişată prima oară cu spontaneitate şi prospețime, în narațiuni construite după procedee ingenioase (amintiri consemnate tardiv, scrisori, notații de vacanță). Redactate la persoana întâi singular, Femei se aflau deja, de la prima pagină, încadrate prozei „autenticiste” din şcoala lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Introspecția discretă şi uşoară, ironia şi autoironia, fac din Femei o lectură ce nu are nevoie de indulgență pentru a fi actuală.
Într-o vilă elegantă, în plină vară şi vacanță, înconjurat de frumuseți feminine accesibile, eroul îşi prelungeşte voluptatea întîrzierii dimineața în aşternut: e un fel de repetiție pentru Jocul de-a vacanța de peste cîțiva ani. Sebastian intuise exact – singura proză pe care o putea reuşi era cea în variantă „muzică de cameră”, miniaturală şi fără anvergură:
„Dimineața îl trezeşte, de obicei, un zgomot de clopot: sunt cîteva vaci care urcă pe munte, o potecă în spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Cîteva clipe rămîne cu ochii într-adins închişi, să întîrzie în căldura somnului sfîrşit şi să bănuiască, printre gene, soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigătele rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzația unei fericiri latente”(Femei – Renée, Marthe, Odette).
Sensibilitatea lingvistică a jurnalistului şi a prozatorului, capacitatea lui de a surprinde în cîteva cuvinte starea socială şi psihologică a unui personaj l-au condus pe Sebastian spre teatru. Circumstanțe personale – iubirea pentru actrița Leni Caler şi pentru alte actrițe, relația cu diferiți oameni de teatru, numeroasele traduceri oferite teatrelor bucureştene – au reprezentat tot atîtea circumstanțe favorabile. Dialogul natural, perceperea scenelor cruciale din romane sub perspectivă dramatică i-au fortificat vocația (dorise, de altfel, să transforme în piese de teatru cîteva episoade din romane, precum partea a doua a Accidentului). Oricum, pe Mihail Sebastian l-a fascinat atmosfera scenei, exact ca pe prietenul său Camil Petrescu. Să observăm că autorul „îşi arvunea” piesa înainte ca ea să fi fost terminată, că o citea viitorilor interpreți pe măsura scrierii ei, acceptînd sugestiile oamenilor de specialitate şi că, mai ales, concepea personajele în funcție de actorul sau de actrița ce urma să interpreteze rolul. Bucureştii interbelici se bucurau, se vede, în ceea ce priveşte Teatrul, de o atmosferă paradisiacă, astăzi de neconceput.
Îmbinarea schemei bulevardiere, concentrată şi accesibilă, cu atmosfera locală, apelul la un limbaj variat, dar nu pitoresc, a reprezentat rețeta pieselor lui Sebastian – un teatru de succes, conceput pentru a face săli pline şi pentru a flata un public mediu. A apelat la formula bulevardieră fără să cadă niciodată în farsă; a conceput happy end-uri nuanțate, dar nu a putut evita situațiile neverosimile – păcatul natural al speciei. Schimbările inexplicabile ale personajelor, răsturnările de situație fără motivare internă grevează chiar şi cele mai reuşite exemple.
Inspirată rămîne piesa de debut, Jocul de-a vacanța (1938), operă îndelung lucrată, cu replici modificate pînă în ultima clipă, originală, purtînd marca distinctă a personalității autorului (amestec de melancolie şi umor temperat de inteligență).
Cea de a doua piesă, Ultima oră, scrisă aproape pe ascuns în condițiile dificile ale războiului, încearcă reconstituirea – în actul I – a mediului familiar lui Sebastian, şi anume redacția unui ziar; din păcate, totul se transformă apoi într-o piesă cu teză, excesiv de caricaturală. În fine, Steaua fără nume, prezentată teatrului în 1944 sub un nume de împrumut din cauza legislației antisemite în vigoare şi jucată cu succes pînă în preziua lui 23 august, se apropie prin subtilitate de Jocul de-a vacanța, fără a scăpa însă în totalitate de „tabloul social” care, la Sebastian, reduce valoarea dramatică. Sebastian dramaturgul şi-a păstrat în permanență luciditatea. În momentele entuziaste de compunere a celei mai reuşite bucăți, Jocul de-a vacanța, el nota cu blazare: „… în fiecare an, 30 de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de comedii cel puțin la fel de agreabile” (Jurnal, 22 septembrie 1936). Sunt cuvinte demne de reținut: modestia excesivă nu i-a caracterizat niciodată pe dramaturgii români interbelici, dar aici avem a face cu o situație atipică.
Prima vocație a lui Sebastian a fost jurnalistica – ea l-a făcut cunoscut în lumea literară. Colaborarea la Cuvîntul lui Nae Ionescu, certificat de intrare pe piața intelectuală, l-a orientat pe tînărul brăilean spre mesajul politic şi cultural al profesorului. A slujit cu convingere Cuvîntul pînă cînd orientarea extremistă a publicației l-a obligat să se depărteze. Anii petrecuți acolo, sub privirea lui Nae Ionescu, l-au ajutat să-şi formeze un stil, i-au indus capacitatea de a-şi exprima opiniile clar, tăios, în răspăr cu moda.
A practicat jurnalistica literară pînă în 1940. Spre deosebire de alți comentatori ai literaturii contemporane, Sebastian şi-a fixat de la început principiul de a scrie, aparent, en amateur, glosînd pe marginea cărților care i-au plăcut, fără să emită sistematic judecăți de critic literar. Consemnîndu-şi preferințele de lectură, a privit cărțile celorlalți ca un scriitor.
Înaltul său „amatorism” se observă mai ales în comentarea scriitorilor străini. Toți prozatorii tineri din deceniul patru au avut privirile ațintite asupra literaturii franceze (Proust, Gide, Claudel), însă autorul Accidentului a făcut-o cu inteligență superioară. Formularea preferințelor sale ne uimeşte astăzi prin sagacitate. Cartea despre Corespondența lui Marcel Proust (1939), apărută la Fundații, pasiunea pentru Balzac şi Jules Renard, interesul arătat prozei engleze (Jane Austin), prezentarea entuziastă a lui Joyce publicului românesc fac din Sebastian unul dintre cei mai „europeni” intelectuali din Interbelic.
Marea scriere a acestui autor care a încercat concomitent proza, teatrul şi jurnalistica, rămîne Jurnalul său postum, scriere intimă, de o literaritate involuntară, compusă ca un fel de termometru interior al trăirilor unui intelectual, scriere transformată odată cu trecerea timpului în proză aproape literară.
Sub forma păstrată astăzi, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde însemnări amănunțite dispuse pe 10 ani (1935-1944). Se pare că ar fi existat pagini de jurnal şi înainte de 1935, dar ele s-au pierdut. Sub actuala formă scrierea se prezintă ca un volum compact alcătuit din două părți diferite: existența zilnică a unui intelectual bucureştean de succes (anii 1935-1940); şi modificarea bruscă a aceluiaşi intelectual într-un om marginalizat, terorizat, transformat în scribul conştiincios al nefericirilor evreieşti din timpul războiului, cronicar benevol al conflagrației mondiale (1941-1944). În ochii cititorului, cei doi devin două personalități complet diferite.
Textul apare sub forma unor blocuri narative distincte, cu întreruperi cronologice semnificative: lipsesc intervalele decembrie 1935-februarie 1936 (autorul pleacă pe neaşteptate la Paris, continuîndu-şi însemnările după revenirea în țară); aprilie 1937-octombrie 1937 (o nouă plecare în Franța, ocazie cu care autorul pierde manuscrisul romanului Accidentul); iunie - decembrie 1940 (deprimarea adîncă resimțită în urma prăbuşirii Franței îl împiedică să mai noteze ceva); decembrie 1944-aprilie 1945 (ultimele sale luni de viață nu beneficiază de nici o însemnare, de parcă autorul ar fi avut o presimțire).
După fiecare pauză, tonalitatea consemnărilor se schimbă: observăm trecerea de la euforia fără griji a primelor pagini la întunecarea treptată a orizontului, pînă în partea a doua, în care realitatea pare privită „din subterană”.
În prima parte a „romanului” autobiografic, simpaticul erou-narator îşi detaliază aproape fiecare zi a existenței, apărînd involuntar ca un răsfățat al soartei. Ce-i drept, se plînge de lipsuri materiale, îşi reproşează deseori lenea, lipsa de voință, însă afirmațiile sale vor fi contrazise de faptele concrete menționate tot de el. În anii 1935-1940, Sebastian făcea figură de învingător. Îi apare aproape în fiecare an cîte o carte, care repurtează de obicei succese mai mari sau mai mici. Duce o intensă existență mondenă şi erotică (se iubeşte cu actrițe, cucereşte femei, se simte în atmosfera redacțiilor şi a teatrului ca peştele în apă). Îşi ia mereu vacanțe de cîteva zile, petrecute de preferință la Balcic, unde merge cu avionul, dar şi în diferite localități montane, mai ales după ce descoperă plăcerile schiului. Cum jurnalistica şi funcția de redactor la Revista Fundațiilor Regale nu-i ofereau suficiente resurse pentru asemenea stil de viață, ia bani de la evreii bogați, cu împrumut sau pur şi simplu, fără a-şi face mari probleme de conştiință. Prin garsoniera lui dintr-un bloc de pe Calea Victoriei se perindă diverse frumuseți bucureştene. Fără slujbă obositoare şi acaparantă, fără nevastă, fără copii, fără obligații familiale stricte, tînărul lion bucureştean duce mai degrabă o existență de erou balzacian aflat pe pantă ascendentă.
„…aptitudinile mele de a fi fericit sunt mari. Le-am verificat la Ghilcoş, unde, după primele zile de soare şi de lene, lecuisem totul: şi starea mea confuză de boală, şi resturile dureroase ale amorului cu Leni.
Hotărît, am fost fericit. Sunt mîndru de mine cînd mă uit în oglindă, aşa de tînăr, aşa de vizibil sănătos (poate prea vizibil). După-masă mă duc la fotograf. Să-mi rămînă măcar atîta” (30 august 1935).
„Astă-noapte, după ce am fost la Operă, deschiderea stagiunii, ne-am dus la „Zissu”. Maryse într-o delicioasă rochie albă, Gheorghe în frac, Marietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în smoching. Lume puțină, atmosferă excelentă, whisky, cocktail, țigări. Am dansat mult. Maryse emoționant de delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă emoționează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît te iubesc”. Şi am stupiditatea de a fi flatat de lucrul acesta” (26 octombrie 1935).
Aşa arată, surprins în două însemnări, anul 1935, aşa vor arăta şi anii următori. Variațiile stărilor de spirit prin care trecea eroul se înscriau, toate, în regimul unei fericiri de fond, percepută instinctiv. Momentele de deprimare (provocate de trecătoare jene financiare sau de rupturi amoroase) se şterg uşor.
„Duminică seara, singur acasă. Nu am pe nimeni să văd în tot oraşul acesta mare, n-am nimănui nimic de spus, nimic de aflat” (23 ianuarie 1938). „Mă sperie gîndul că vine primăvara, că a trecut deci încă un an şi eu n-am făcut nimic, nimic. Nici o carte, nici o iubire” (9 februarie 1938).
Cu înduioşătoare naivitate, eroul-narator îşi desenează precis harta aspirațiilor: munca intelectuală şi erosul. Pentru că, peste doar cîteva zile, lumea va arăta pentru el cu totul altfel:
„Din nou două zile la Predeal. O impresie de soare, de multă lumină, de mare copilărire – ceva care seamănă cu fericirea” (28 februarie 1938).
În narațiunea lui Sebastian se configurează o lume romanescă dintre cele mai ciudate. Ingredientele romanului propriu-zis se grupează aici spontan: atmosfera citadină bucureşteană văzută de un observator inteligent, aflat la etajul şapte al unui bloc de pe Calea Victoriei; agitația lumii politice în jurnale, redacții, spectacole; vacanțe scurte sau mai lungi, unele neaşteptate, dar cu atît mai prețioase; peisaje marine şi montane; iubirile naratorului, multiple, unele concomitente, dorința de a rupe cu iubita, dificultatea de a o face; eternele probleme financiare rezolvate mereu prin improvizații mai mult sau mai puțin fericite. Dar, mai ales, bază a existenței sale, drogul suprem reprezentat de muzica simfonică, audițiile în cascadă, concertele la Ateneu şi la Radio, discurile, totul configurînd un protector spațiu intim. Anii de cronică muzicală scrisă direct în franceză pentru L’Indépendance roumaine ni-l arată pe Sebastian deja transformat într-un cronicar profesionist.
Asupra eroului principal însuşi, autoscopia lui Sebastian e severă: îşi reproşează inactivitatea, laşitățile, atitudinea dubioasă față de succesivele iubite, senzația că pierde inutil cea mai frumoasă parte a vieții, că se ratează: „O lună stearpă, fără nimic, fără nimic. Şi n-am nici un chef. Cenuşă şi clei” (20 iulie 1935). „Mă abrutizez pe fiecare zi şi nu se pare că mai aştept nici un fel de salvare” (27 noiembrie 1935). „În afară de muzică nu mi se întîmplă nimic. O mulțime de incidente, dar fără nici un fapt. Nu sunt disperat: sunt amorțit şi încerc să fiu insensibil. Zilele trec – şi asta e totul” (13 decembrie 1936).
Într-un mod aproape ficțional îşi tratează autorul prietenii apropiați, persoanele excepționale întîlnite; găsim în Jurnal indivizi anodini, pasageri, cărora li se schițează o imagine rapidă; pe măsură ce eroii se află mai aproape de narator, ei capătă statut aparte, de „ființe de ficțiune”, personaje dintr-o narațiune despre care nu bănuiau că se scrie sub ochii lor. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Antoine Bibescu şi alții, care au însemnat enorm în viața scriitorului, beneficiază de portrete complexe, unde simpatia sau iubirea povestitorului şterge asperitățile. Ne-am fi aşteptat ca, după episodul Prefeței la romanul său, relațiile dintre Nae Ionescu şi învățăcel să se fi rupt definitiv: nici vorbă! Sebastian se afla mereu pe urmele lui Nae, pîndindu-i prezența la cursuri, asistînd la prelegeri, în vacanță, acasă la profesor, peste tot:
„Am fost la Nae Ionescu la Balcic, în zilele de Paşti. L-am vizitat. Neschimbat, etern Nae! Brusc, fără pregătire, fără tranziție, mi-a povestit tot ce i-a spus lui Nicholson [un parlamentar englez] de l-a pus, se înțelege, în cur. Inimitabilul lui accent de modestie degajată! Cît e de copilăros, cît de mult vrea să epateze. […] Copilărirea asta a lui e unul dintre ultimele lucruri pentru care îmi este încă drag” (30 aprilie 1938).
La aflarea morții profesorului, în 1940, se repede acasă la el, unde va plînge ore întregi cu sughițuri, cum nu ar fi făcut nici pentru o rudă apropiată. Sub pana memorialistului Sebastian, Nae Ionescu apare în Jurnal cu numele lui adevărat, infinit mai veridic şi mai convingător decît sub masca profesorului Ghiță Blidaru din romanul De două mii de ani.
Cu Mircea Eliade, prietenul de care se simțea cel mai apropiat, cu care împărțise în tinerețe o iubită devenită apoi soția lui Eliade, relația pare atît de strînsă, că nici un accident n-ar putea-o altera. După perioada Criterion şi după Cuvîntul, a simțit ca pe o suferință personală acută deriva politică de dreapta a prietenului său; ataşamentul i-a rămas însă neschimbat:
„Aproape două luni de cînd nu l-am mai văzut pe Mircea. Aproape zece zile de cînd nu ne-am mai telefonat”(13 ianuarie 1938);
Lucrurile revin însă repede la normal:
„Duminică seara, masa la Mircea. Revăzut după atîta vreme e neschimbat. Îl priveam, îl ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasă – în totul simpatic, de treabă, cuceritor. Mi-e greu să nu-mi fie drag” (13 aprilie 1938).
Cu cîteva zile înainte de plecarea definitivă în străinătate, Eliade citea romanul Accidentul, abia apărut, şi îi făcea autorului observațiile sale: pentru Sebastian era cel mai aşteptat şi mai temut verdict.
Nae Ionescu, Mircea Eliade, dar şi Camil Petrescu, Al. Rosetti sau Antoine Bibescu devin personaje complexe, în care pozitivul şi negativul se amestecă permanent luminîndu-se reciproc. Naratorul îi cunoaşte şi îi iubeşte prea mult pentru a nu le sonda cu înțelegere psihologia, pentru a nu le ierta orice derivă.
A doua parte a Jurnalului are cu totul altă tonalitate. Odată cu anul 1941, început cu rebeliunea legionară, continuat cu izbucnirea războiului, textul se schimbă dramatic, transformîndu-se în consemnarea atentă, dureroasă dar sobră, a suferințelor îndurate de evreii din Bucureşti. Locul mondenității lejere îl ia preocuparea de a scăpa cu viață din nebunia sîngeroasă ce cuprinsese Europa.
Fără să ştie, scriitorul român se angrenează în efortul celor cîțiva memorialişti care au încercat să consemneze drama victimelor antisemitismului. Cel mai celebru dintre ei, profesorul german Victor Klemperer, vărul celebrului dirijor, a ținut un extraordinar şi enorm jurnal al vieții de zi cu zi pe care un intelectual evreu strălucit, mare romanist, fost profesor la universitate, a dus-o în Germania, la Dresda, pînă la sfîrşitul războiului. Jurnalul său se intitulează Voi depune mărturie pînă la capăt. Unica lui pretenție – să noteze tot ceea ce vede, pentru ca nimic să nu se piardă. Fără a avea amploarea şi suflul cărții lui Klemperer, Jurnalul lui Sebastian, în a doua parte a lui, şi-a asumat aceeaşi sarcină.
Romanul social şi bucureştean din prima parte devine acum roman documentar: mersul războiului şi atmosfera închisă, în care povestitorul se află prizonier, ocupă aproape toate consemnările. Senzația de sufocare domină textul. Cînd cercul se strînge în jurul lui, memorialistul notează, cu disperare victorioasă, fiecare nouă etapă pe drumul lung al persecuției planificate; observă mai ales micile şi marile mizerii iraționale care, acumulate, pot duce un om la disperare (darea afară din slujbă, interdicția de publicare, confiscarea aparatelor de radio, munca obligatorie la zăpadă, rațiile de alimente mai mici pentru evrei, evacuarea din case, confiscările abuzive de lenjerie, dar mai ales zvonurile de arestare şi de trimitere a tuturor evreilor în Transnistria).
În această lume aflată în stare de asediu, Sebastian încearcă să reziste urmărind atent mersul luptelor pe diferite fronturi; Jurnalul se transformă
într-un „jurnal de campanie”. Consemnează cu inima sfărîmată victoriile inițiale ale armatei germane, dar mai ales înfrîngerile suferite după Stalingrad: fostul soldat în armata română e îndurerat de pierderile noastre pe frontul sovietic, însă aşteaptă plin de speranță venirea Armatei roşii. Complicată rămîne şi relația lui cu evreii din Bucureşti, cu lumea intelectuală evreiască: dincolo de familie şi de cîțiva prieteni, nu se simte legat de nimeni dintre cei cu care e obligat de împrejurări să-şi împartă soarta (se verifică şi la memorialistul nostru reacția profesorului german Victor Klemperer în legătură cu evreii tovarăşi de suferință, pe care Klemperer de fapt îi disprețuia). Aristocrația comunității evreieşti din Capitală, în care Sebastian pătrunsese prin strălucire intelectuală, nu rămînea mai puțin aristocrație, indiferent de circumstanțe! Iar refugiile scriitorului la moşia de la Corcova a prințului Antoine Bibescu, loc magic şi protector, unde era ferit de toate relele, loc unde a putut chiar scrie piesa Steaua fără nume, nu erau nici ele la îndemîna oricui.
În acest Jurnal, ori de cîte ori nu se supraveghează, Sebastian transformă consemnarea jurnalieră în proză adevărată, în pagină de roman, oricînd lizibilă ca pură literatură. Iată rebeliunea legionară din ianuarie 1941:
„E aproape 12 noaptea. Din cînd în cînd aud sub ferestrele mele grupuri de legionari trecînd spre Ateneu sau spre Finanțe şi cîntînd în cor. Oraşul pare totuşi foarte liniştit. Prin radio, un comunicat al Prezidenției invită pe toată lumea ca după ora 10 să nu iasă din casă.
Termin astă seară Fabulele lui La Fontaine – citite cu delicii de cîtva timp. Fabula finală, cu invitația ei la singurătate, e o concluzie pentru tot.
Cette leçon sera la fin de ces ouvrages
Puisse-t-elle être utile aux siècles à venir.
Singur. Telefonul întrerupt de azi la prînz. Cu neputință să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineață – cînd se mai putea – să alerg pînă la ei şi să să rămîn acolo. Îmi promit ca mîine – daca va mai fi un „mîine” – să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună” (21 ianuarie 1941).
Şi iată o mică pauză în teroarea războiului:
„Ultima mea plimbare la Corcova, în ajunul plecării, prin vie şi pădure, singur spre seară, a fost poate cel mai turburător ceas pe care l-am petrecut acolo. Simțeam fiorul toamnei venind de departe, prin iarbă şi copaci, pînă la mine, prin mine. Era o dureroasă melancolie fără nume, pe care niciodată, nicăieri n-am simțit-o, pentru că niciodată, nicăieri n-am privit – ca acolo – în față imaginea toamnei” (17 septembrie 1943).
Răsturnarea de la 23 august 1944 l-a umplut de un entuziasm comparabil doar cu nefericirea pe care o resimțea în acelaşi timp, la Lisabona, prietenul său Mircea Eliade, nefericire consemnată în Jurnalul portughez. Dar starea de grație nu va dura mult; Sebastian notează începutul teroarei sovietice (cu jenă, cu reținere, apoi cu uimire şi amărăciune), înregistrînd schimbarea extraordinar de rapid. Poate că încetarea bruscă a însemnărilor, începînd cu ianuarie 1945, să se fi datorat şi realităților din jur, tot mai copleşitoare de la zi la zi, şi pe care memorialistului îi venea greu să le consemneze în acelaşi caiet unde văzuse intrarea ruşilor în Bucureşti ca pe o eliberare.
Trezirea intelectualului care detestase în egală măsură fascismul şi comunismul s-a produs aproape instantaneu. Puținele notații cuprinse între august şi decembrie 1944 rămîn elocvente în eternitate. După ce „năvala lui Graur şi a bandei lui” în redacția ziarului România liberă îl edificase pe Sebastian asupra stilului comunist în materie de cultură şi îl gonise din redacție, reuniunile scriitorilor evrei pro-comunişti îl oripilează:
„Am asistat dezarmat la constituirea „sindicatului scriitorilor evrei” cu Benador, Călugăru şi Dorian în frunte. Figuri necunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentație. Nu-mi iert laşitatea de a nu le fi strigat în față tot ce meritau” (1 septembrie 1944).
Accidentul din aprilie 1945 a pus capăt prematur unei existențe despre a cărei continuare putem face doar presupuneri. Pare însă în afară de discuție că spiritul înalt al lui Mihail Sebastian n-ar fi urmat în nici un caz, sub comunişti, traiectoria unor Baranga, Breslaşu ori Călugăru. Prieten cu Pătrăşcanu şi Bellu Zilber, ar fi terminat probabil în închisoare.
Scurta dar intensa carieră literară a lui Mihail Sebastian s-a desfăşurat sub semnul accidentului, al „accidentelor” care i-au punctat întreaga viață – suprimarea Cuvîntului în 1934, despărțirea de Criterion, nefericita prefață a lui Nae Ionescu, ruperea zgomotoasă a relațiilor cu lumea literară conformistă prin pamfletul Cum am devenit huligan, pierderea manuscrisului romanului Accidentul şi dificila lui reconstituire, accidentul de circulație final şi stupid. I-a fost scris să termine sub roțile unui camion sovietic. „Cîte lucruri nu mi-a stricat nenorocul meu” scria, premonitor, memorialistul în primele pagini ale Jurnalului, în aprilie 1935. Avea dreptate, însă nimeni nu putea prevedea – nici măcar el însuşi – marele „accident” al scriitorului Sebastian.
Din tot ceea ce el a scris, din miile de pagini variate făcute să capteze publicul, va rămîne probabil doar accidentalul şi neprevăzutul său Jurnal, operă tardivă şi postumă, scriere căreia autorul însuşi nu-i acordase prea mare atenție, dar care se va transforma în scrierea de referință a acestui prozator, dramaturg şi jurnalist, într-un text destinat să înfrunte cu adevărat timpul.