Lumină peste tot

Radu Sergiu Ruba –
O vară ce nu mai apune,
Editura Humanitas, 2014

O carte de o originalitate marcată, fără a fi „căutată” şi ostentativă, dă Radu Sergiu Ruba în O vară ce nu mai apune, o mărturie autobiografică scrisă cu cerneala literară a autoficțiunii, dar cu exigența faptelor documentate pe un cât mai întins interval temporal. E cartea unui orb care a văzut lumea din jur până la unsprezece ani şi care caută să o (re)constituie, în „amurgul generației noastre”, când a devenit sexagenar. Dacă scriitura este particulară, asociind impredictibil elementul intelectual cu cel senzorial (ceea ce face, în principiu, ca referentul să conteze mai puțin), nu-i mai puțin adevărat că talentul epic al autorului scoate din această „lume” o materie de roman istoric, social, psiho-moral, cu ancora pusă într-un spațiu rural şi multietnic din câmpia „netedă ca tabla mesei”.
Din Pişcari, „pornită întins”, „pusta nu se oprea decât în Poarta cea Mare a Vienei”; iar spațiul acesta cu români şi maghiari, şvabi şi evrei ajunşi, după al doilea război mondial, sub comanda unică a Partidului, are în urmă o istorie de războaie şi jafuri, răscoale, colonizări şi recolonizări, haiducii eroice şi trădări politice pe care Ruba o rescrie atent şi suculent. Autorul este deopotrivă protagonist al cărții şi depozitar al istoriilor şi mărturiilor celor mai vârstnici, pe care i-a „iscodit” din tinerețe până la a-l scoate din sărite pe propriul tată, pedagogul de internat devenit Preşedinte al Sfatului, fire acomodantă şi prudentă în anii democrației populare, ce trebuia apărată împotriva duşmanilor poporului.
Adevărul familial este întrepătruns cu cel istoric nu numai pentru că ramurile familiei moştenite au, printr-unii dintre componenții lor, traiectorii biografice spectaculoase (plecarea „la America” şi revenirea de acolo); ci şi pentru că, din instinct de adevărat romancier, Ruba suprapune fericit istoria aşa zicând „mică”, personală şi comunitară, cu Istoria mare în care se cuprind viețile tuturor. Ca la Marta Petreu în Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Răteştii şi Pişcarii din ținutul Sătmarului devin centrul lumii pentru că aici se parcurg experiențele copilului înainte de a orbi şi de aici vor pleca, dese şi lungi ca nişte raze, proiecțiile sale istorico-familiale. Nu cred că detalierea şi reparcurgerea meticuloasă a unor istorii au a face cu lipsa vederii, ci cu însuşirile literare; însă Ruba face din propriul handicap un test de rezistență, insistând asupra lui, punându-l şi repunându-l în discuție, analizându-l fără menajamente, înfățişându-se, ca personaj, cu o obiectivitate neobişnuită. Scriitorul ce ia în posesie realitatea pe care nu o vede se vede pe sine însuşi din afară.
De aici cele două registre ale cărții, la fel de interesante ambele: unul al percepțiilor hibridizate, cu „centrul vizual din adâncul meu” şi „pseudoretina” pe care „se încheagă prompt o imagine schematică şi cețoasă a masei materiale ivite în cale”; altul al reconstituirilor şi configurărilor epice, în care secvențele şi portretele au, nu se ştie cum, o mare claritate. Într-o direcție paginile ori fragmente din ele devin luminoase în nuanțele şi cu tehnicile impresioniştilor; în cealaltă, ele sunt realiste, conturate, tridimensionale ca într-un roman. Uneori, registrele sunt utilizate nu alternativ, ci concomitent, printr-un joc subtil de perspectivă, în care nu mai putem distinge între privirea „exterioară”, care conturează personajul sau obiectul, şi cea interioară, care şi le reprezintă: „Foarte intens mi se luminează şi acum imaginea moşului Ştefan: bărbat înalt, subțire, drept ca o linie, călcând uşor, dar sigur şi fără grabă, ca un minutar de cadran solar. Fiii lui şi nepoții nu-i semănăm, am ieşit mai scunzi, mai îndesați, nu avem nimic din ținuta lui aeriană. Nu-i cunosc nici o boală, nici o slăbiciune: nu fuma, bea numai vin, rar pălincă, nu făcuse pasiune prea mare nici pentru cai. Îmi povestea că unii oameni din sat, chiar amenințați de grea strâmtorare, şovăiau să-i vândă pentru că prea şi-i aduseseră lângă suflet. În schimb, el îi vânduse ori de câte ori găsise cu cale să o facă. La scurtă vreme după ce se întorsese din primul război, de la Vladimir-Volînski din Galiția, tatăl lui, cu numele tot de Ştefan Ruba, îl luase şi-l dusese cu căruța, alături de alte zeci de oameni, până la Alba Iulia. - Atâta Românie câtă am văzut acolo, mă tem că n-oi mai vedea niciodată, îmi mărturisea moşu’, tulburat până la lacrimi când îşi amintea de neaua ce căzuse atunci din cer asupra mulțimii, ca o binecuvântare din noaptea Sfântului Andrei.” (pp. 96-97).
Lumina amintirii şi a reprezentării bate peste tot, autorul prozei autobiografice scotocind după detalii şi grupându-le nu în serii asociative, „poetice”, ci în suite evenimențiale, epice, cu momente de suspense bine dozat şi cu încheieri în care realitatea, cum se spune, întrece ficțiunea. Istoria evreului Weisz şi a familiei sale deportate pe vremea Serenissimei sale altețe, regentul Regatului Ungar, Horthy Miklós, deşi documentele invalidului de război au sigiliul Împăratului Carol de Habsburg şi semnătura Prim-ministrului Tisza al Ungariei şi atestă că el a fost „rănit la datorie pentru dubla monarhie” pe frontul rusesc - este pe cât de impresionantă, pe atât de bine desfăşurată, în pagini cvasi-cinematografice. La fel, istoria tinerei neveste din ținutul de câmpie al Sătmarului care ajunge în America pe urmele soțului ei ar putea fi turnată
într-un film, cu tot cu culoarea locală şi pitorescul întâlnirii lumilor: cea a Europei vechi, de la margine de Imperiu, şi cea Nouă.
Autorul a sesizat potențialul deopotrivă epic şi filmic al acestor suite evenimențiale, pe care le derulează cu pricepere şi acuratețe, fără a le încărca inutil cu detalii irelevante şi fără a le „sparge” prin digresiuni sau analize psihologice. Pe treapta a doua a istoriilor trăite de Mama Floare sunt modalitățile în care copilul şi le reprezintă. Unele imagini „de neînțeles” vor fi descifrate la ani buni de către ascultătorul poveştilor; care-i par inițial fantastice. Pentru tânăra țărancă, precum pentru țăranul lui Preda ce nu putea crede în existența unui animal ca girafa, „moara de făcut bani la mână” este un element real ce vine şi revine în amintirea şi poveştile ei. După mult timp şi după o operațiune trudnică de echivalare, ascultătorul şi depozitarul poveştilor de peste apa cea mare reface cadrul inițial al scenei căreia limbajul rural al Floarei îi dădea un colorit fantastic. Dacă irişu’ este irlandezul, iar basu’ e boss, şeful, „moara de făcut bani la mână” e ruleta la care viitoarea Mama Floare a jucat şi a câştigat fără a înțelege nimic din ce i se întâmpla. Scena, reamintită şi repovestită de biata femeie, este impregnată de limbajul ei regional şi de reprezentările unei țărănci din Sătmar înaintea primului război mondial, reținute şi conservate ca atare de rafinatul prozator: „Alte imagini de neînțeles, pentru că mă munceau din greu, le-am ținut minte şi le-am descifrat după mulți ani. Aşa a fost cu ceea ce ea numea «moara de făcut bani la mână». Domnul Bailey şi prietenii lui chefuiau uneori până după miezul nopții şi se jucau la o maşinărie pe care o făceau să se-nvârtă şi care se uita la om cu un ochi roşu şi cu unul negru, din nou unul roşu şi altul negru. Puneau o batjocură de ban, nu rotuțe de dolari adevărați, pe una din holbăturile alea. Cum Floare îi tot servea cu câte ceva şi tot debarasa, Bailey a oprit-o şi a convins-o să pună şi ea un cercuşor cât gura de pahar pe unul din ochii morii. Apoi, i-au cerut să învârtă cu mâna comédia. S-au auzit nişte huruituri, nişte pocnituri şi un zornăit fără sfârşit: moara s-a stricat pesemne, pentru că toți dolarii au curs afară, iar domnii s-au apucat a râde şi a bate-n palme. Ba cu toții, vreo patru, au scos bani din portofele şi i-au dat basului ca să-l despăgubească de prostia femeii care-i prăpădise moara. - Flory, tăți îs ai tăi! o zîs atunci basu’. - Io n-am vrut a strica nimic, domnule, s-a pus Floare pe plâns cu lacrimi grele, nici un rău n-am vrut a face! - Nu-i nici un bai, o grăit irişu’ cela de Bailey, pune-ți-i pe tăți în şorț şi du-te la tine!” (p. 113).
Cu O vară ce nu mai apune Radu Sergiu Ruba satisface exigențele criticii literare (la rândul ei iscoditoare şi scotocitoare) şi oferă cititorului „obişnuit” ceva ce acesta nu primeşte prea des în ultima vreme: lectura din plăcere a unei cărți.