Interviu
Marian Drăghici
Radu Sergiu Ruba: "Sunt întru toate normal, deci, firesc"
Articol publicat în ediția Viața Românească 2/2016
Dragă Radu Sergiu Ruba, renumele tău de scriitor premerge cu mult, în ce mă priveşte, pura noastră cunoştință. Încerc să folosesc cuvinte simple, potolite, însă mă gândesc că, poate, având în față un coleric împlinit profesional „fără rest”, mai corect ar fi să spunem „prestigiu” în loc de „renume” când ne referim la statutul tău de scriitor. Prestigiu vrea să zică, fără echivocul laşității noastre interogative, excelență, o excelență a scrisului, în poezie, proză, eseu, traduceri, jurnalism. Cam în tot ce faci ca persoană publică, adică. Am citit zilele astea, pot spune că pe nerăsuflate, dar să nu exagerăm, patru dintre cărțile tale – două romane (Demonul confesiunii, ediția a II-a, Limes, 2009, şi O vară ce nu mai apune, Humanitas, 2014), o antologie de poeme (Traversarea, TipoMoldova, 2012) şi un volum de microeseuri scris împreună cu Nicoleta Ruba (O mie de ani în o sută una enigme, Limes, 2015). Te-am citit/recitit, dragul meu Rubobostes, iar impresia, să n-avem vorbe, aceasta ar fi: excelență a scrisului indiferent de genul abordat. La atare ispravă concură, mi se pare, pe lângă talentul cu caru, cărturăria trasă în toți porii printr-o inteligență vie, sclipitoare, hai să zic chiar orbitoare dacă nu te superi, instinctul limbii şcolit de fraged copil în condiții evocate memorabil în romanul O vară... (supus radiografierii critice în acest număr al VR). Aş propune să deschidem discuția noastră de la rădăcină, cu deja pomenitul instinct al limbii. Al limbii şi al limbuției – ca să ne ocupăm pe urmă, mai temeinic, de scris...
Binezis „orbitoare”, orice o fi. Vezi tu, eu am avantajul şi teribilul ghinion de a se putea face foarte uşor mit din mine, ceva de genul: el, dacă nu vede, toate le face altfel, cum de reuşeşte să le facă, formidabil, îți dai seama, soro? Eu una n-aş putea, să mă ferească Cel de Sus!... Ce memorie de elefant are! Ştie cât a fost scorul şi acum 50 de ani!... Asta cu elefantul îmi place cel mai mult, e văzut ca un templu al ținerii de minte, neatestat de vreo ispravă în materie, dar e un animal simpatic cu trompa aia a lui şi merită creditat. Sau mai există o variantă: foarte uşor crede lumea că sunt un soi de legumă sau vreo maimuță, acolo. Când călătoream mai mult cu trenul, mi se întâmpla să fiu abordat: „Da’ mata, taică, ai umblat vreodată la şcoală?” O voce din asta din mulțime m-a investigat undeva, între Ploieşti şi Buzău: „Băiatu’, ştii ce-i aia fasole, nu?” I-am spus că nu şi l-am nenorocit. El spera că ştiu. Dar aşa, conversația s-a blocat dintr-odată. Nu ştiam de fasole, iar el nu mai putea să continue povestea, îi mâncasem personajul. Aşa şi tu: m-ai pavoazat cu toate auriturile, atât de orbitor, că-mi vine să strâng din pleoape în banca mea şi să te ascult explicându-mi ca la clasa 0 ce e aia fasolea. Dar să nu te superi! Istoria cu limbuția vreau să o discutăm mai încolo.
Cum scrii ? Cum e cu limba, cum e cu cărțile domnului Weisz, cu româna-maghiara-germana-țigăneasca din creuzetul lingvistic al Răteştilor copilăriei ?
Ungureasca am absorbit-o din aer, cuvintele acestui grai au sărit pe mine ca puricii pe cățel, la joacă între alți copii. Germana am ratat-o fiindcă prietenii mei erau de fapt şvabi maghiarizați, pe țigăneşte n-am izbutit s-o rup pentru că şi ei vorbeau tot ungureşte. Evreieşte n-am auzit vorbindu-se în copilărie niciodată, dar m-a intrigat scrisul ciudat din cărțile domnului Weisz, tatăl celui mai bun prieten al meu de atunci. Poezia am scris-o multă vreme în minte ca în temnițele comuniste. O compuneam şi o recitam pe dinafară la cenacluri. Acum o citesc în braille, fiindcă scriu mai rar poezie. Mai demult însă, nu-mi umblau decât versuri prin cap, se învârteau în cerc şi, apăsând pe buton, puteam să le slobod oricând şi oriunde. Țin minte că era la mine nemuritorul prieten, poetul Cristian Popescu, locuiam de altfel aproape. Aştepta să termin de bătut la maşină un poem lung. A sunat telefonul, ăla imobil, autoritar, care te făcea să te ridici şi să te duci la el. M-am ridicat, am vorbit, m-am întors la loc şi mi-am continuat dactilografiatul de unde-l lăsasem. Popescu a lansat un hohot de râs fabulos, în stilul lui inconfundabil. „Mă, Radule, mă”, făcea, „ha-ha-ha!” Nu mă prea dumiream de ce, mie mi se părea că aşa e normal. Acum, poezia pe care o scriu mai rar, dar am pe undeva senzația că ea nu m-a abandonat, chiar dacă eu am mai uitat-o, o compun tot în cap, o înregistrez îndată pe reportofoanele mele care mai de care mai mici şi mai electronice, după care o transcriu. Cu proza, cu romanul, e altceva. Acumulez, acumulez până când se coace subiectul, intriga, până mi se arată culorile locale, personajele, până când se apucă ele să-mi vorbească. După care încep să trag. Demonul confesiunii l-am scris în ciornă în vreo opt luni, fără să-l închei. Apoi, după patru ani, l-am reluat de la start şi l-am lichidat, cu stilizare cu tot, în trei luni. Nu făceam însă altceva, dormitam pe la serviciu, veneam acasă şi scriam cu program, de pe la şapte seara până la trei noaptea. Am refuzat o plecare în străinătate, țin minte totuşi că nu am putut contramanda altă deplasare la Atena la o conferință europeană şi mă simțeam nenorocit. Fericit am devenit după ce mi-a fost citită cartea. Ştii cine e cel dintâi care a validat-o încurajator pentru mine? Vezi că nu ştii!... Păi, fu de-a dreptul Dom’ Nae Prelipceanu! A citit-o în manuscris şi mi-a zis la telefon: „Ăsta-i cu adevărat roman, dom’le, roman în toată puterea!” Dar cu O vară ce nu mai apune, deşi intensitatea preocupării a fost similară, treburile au mers mai tihnit. Am scris câte puțin pe zi, nu în fiecare, dar susținut, între ianuarie 2013 şi iunie 2014, după cum menționez în finalul cărții. O aveam totuşi de multă vreme în mine. Sunt secvențe trăite cu o jumătate de secol înainte de a le pune pe… să zic hârtie? Chiar mai mult. La scurt timp după ce am terminat-o, am citit Autobiografia lui Mark Twain si m-am consolat: el avea 71 de ani când scria despre ce i se întâmplase pe la 10-11, acolo, la el, ah, pe Mississippi. În privința tehnicilor şi a instrumentelor mele de scriere, sunt multe de spus. De fapt, când am pornit a scrie la O vară ce nu mai apune, m-am gândit să dau mărturie despre toate meşteşugurile mele de a pune textul pe un suport. E o epopee la mijloc. Nu stau acum să povestesc decât că, fără nicio îndoială, Demonul confesiunii este primul roman din literatura română redactat la computer cu ajutorul unui program de voce artificială, electronică. Dacă nu ar fi fost duhul ăsta al maşinii care preface textul scris în vorbire, roman, adică proză de mai mare întindere, cred că nu aş fi fost în stare să scriu neam. Cât despre ceea ce mă mână în luptă, aici, resortul e acelaşi şi la poezie, şi la proză: trebuie să fie un vis care să mă roadă intens, fiziologic, şi care să-mi lase impresia că are rost să fie înviat din eter. Altfel, nu prea merge. Nu pot să mă apuc de scris numai pentru a descrie acelaşi perimetru, aceeaşi stare. Am nevoie ca aventura să meargă înainte, să simt timpul că umblă prin poveste şi că o duce cu sine. Unde o duce? Numai povestea ştie, că personajele, după ce le schițez, le fac să mişte, se pornesc a acționa singure în multe puncte. Îmi vin idei şi mai ales imagini dinspre textul deja scris. Proză scriu însă foarte încet, pilesc fraza şi strâng deoparte pilitura, poate o fi de folos mai încolo…
Când ai început a te socoti, drăgăliță-Doamne, vorba ştim noi cui, autor de literatură? Cum s-a petrecut debutul, atât în presă cât şi cel editorial, cu ce redactori ai lucrat? Ce reprezintă pentru tine această instituție, a redactorului de carte?
Am debutat în tipar la 16 ani, într-o plachetă de versuri a elevilor din Cluj unde se afla şcoala mea pentru nevăzători. Avusese loc un concurs patronat de biblioteca județeană. O conducea domnul Zeno Turdeanu care ținea mult la trupa noastră de puşti furnicați de inspirație.. Am apărut cu trei piese mai clasicizante decât ale fetelor dintre aceleaşi coperți. Placheta se numea Licăriri. Licăream pe acolo mai mulți, dar nu cred că alt nume afară de al meu mai pluteşte prin literatură. Acum câțiva ani, am întâlnit-o pe una dintre autoarele din 1970, desant de această dată la un simpozion din partea Comisiei Europene. Îi țineam minte numele, nu unul comun: Lucinia Bal. Nu mă mai recunoştea după figură, dar îşi amintea de Licăriri şi de întâlnirile organizate de domnul Zeno. Deşi am avut un succes tulburător pe la cenaclul Lucian Blaga al elevilor, unde l-am cunoscut pe Ion Mureşan şi unde m-a luat în primire poetul Ion Cristofor cu care am legat o strânsă prietenie în licealitatea mea clujană, am simțit că sunt poet odată cu o lectură la cenaclul revistei Tribuna. Regretatul Alexandru Vlad citea proză, nuvela Lupul. Conducea prozatorul Constantin Zărnescu, mai erau pe acolo Gheorghe Perian, pitorescul Lucian Tamaris, Ion Cristofor, desigur. Era în data de 17 ianuarie 1974, destul de târziu s-ar zice în comparație cu precocitățile literare ale altor confrați. Apoi, l-am avut ca redactor la Cartea Românească, la primele mele două volume de poezie, pe sublimul Florin Mugur. Se spunea despre acest poet aparte că, în calitate de redactor, intervine în construirea cărții etc. La al doilea volum al meu apărut la întâi martie 1989, deşi pe copertă e trecut anul precedent, a propus două modificări, ambele de foarte bun augur: schimbarea ordinii celor două jumătăți ale cărții şi modificarea titlului, spunea că nu merge Iluzia comică, împrumutat de mine de la Corneille. Dar mi-a ieşit un titlu şi mai bun. Eram tot cu Cristi Popescu şi ne apucasem de vânat epitete, căci nu voiam să renunț la Iluzia. I-am spus în fel şi chip, dar nimic nu rima cu interioritățile mele. Până când mi s-a aprins focul Sfântului Elm în piscul inspirației: „Continuă”, am strigat eu, „Continuă”, a bătut din palme Cristi, iar Mugur a sfințit cu busuiocul: Iluzia continuă. Până la O vară…, nu am mai avut dialoguri şi negocieri atât de apropiate cu redactorii de carte, acum dai manuscrisul şi el apare la multe edituri aşa cum îl dai, trebuie tu, autorul, să lucrezi mai mult pe text, atât grafic, cât şi pe fond. Dar am în Mircea Petean, directorul editurii Limes, un prieten de neclintit, iar cu O vară ce nu mai apune am întâlnit-o la Humanitas pe doamna Adina Săucan. A fost o revelație! O doamnă, o prietenă de o atenție, o emoție şi o delicatețe a privirii şi a atitudinii în fața textului şi a autorului, cum aş dori să existe şi pentru cărțile pe care le vom scrie în paradis. Redactând cartea Tatianei Niculescu-Bran Regina Maria – ultima dorință, Adina mi-a propus, din partea autoarei, să fiu de acord cu menționarea unui fenomen foarte straniu, de natură transcendentală pe care îl semnalasem eu în legătură cu regina într-un eseu publicat la Liternet. Fireşte că mi-am dat acordul, iar Tatiana m-a citat. Apropo: tocmai am terminat de citit al treilea volum din Jurnal de război de Regina Maria, carte imensă ca dimensiune şi ca valoare documentară, scrisă în engleză şi încă nepromovată în patria aliată atunci şi acum a autoarei… Este redactată tot de Adina Săucan.
Ce consideri mai bun de povestit despre formarea ta ca scriitor ?
Devenirea mea literară este atipică, după cum multe din traseele mele, din cauza lipsei vederii, sunt firesc neobişnuite sau doar insolite. Nu am avut de mic accesul la cărți asemenea altor congeneri. Aveam prea puține cărți de literatură în braille. Poezia însă se strecurase în mine, transcriam în braille pe la 9-10-11 ani toate pasajele despre natură de prin cărțile de gramatică, citate din Sadoveanu, Hogaş, mă rog, claustrat într-un internat din oraş, trăiam cu nostalgia naturii, în lipsa ei, colectam crâmpeie de pasteluri din tabelele de exerciții sintactice. Lucram cu ce aveam la îndemână. Transcriam şi poezii, puține, câte apucam. Nu avea cine să mi le citească, iar pe mine, de pe la nouă ani şi jumătate, ochii nu mă mai ajutau în fața paginii tipărite. Până când m-au şocat trei poeme de Minulescu recitate de colegul meu mai mare, cunoscutul interpret de muzică uşoară de mai târziu, George Nicolescu. Asta m-a determinat să caut singur poezia şi am ajuns curând la Macedonski. A fost rampa de lansare către poezia modernă. Ieşeam din internat în oraş, aveam de acum vreo 14-15 ani şi-mi cumpăram cărți de poezie de la Librăria Universității spre uluirea discretă a vânzătoarelor. Apoi, după dictarea colegilor cu reminiscențe vizuale rezonabile, le transcriam în braille. Transcriau şi alții şi schimbam volumele între noi, ne coordonam să nu lucrăm doi la aceeaşi carte. Dar acumularea culturală s-a produs în salturi, pe furate. În materie de proză, şocul a venit din partea lui Cehov, cam pe la 14 ani, datorită lecturii pe care ne-o făcea după-amiaza educatorul nostru, profesorul Boghos Jangosian. Demonul literar din mine a simțit că acolo e cu totul altceva, că e aerul tare, exaltant ca imagine a realului, suflat de acest geniu adorabil asupra noastră. Puțini scriitori au parte de atâta admirație şi de atâta stimă din parte-mi ca Anton Pavlovici, mai ales după ce am aflat de dăruirea lui ca medic fără de arginți. După cărțile declanşatoare, după autorii pe care trebuie să-i completez cu Blaga, Rilke, Trakl, Ion Barbu, Gottfried Benn, Apolllinaire, Andrei Vosnesenski, Alexandr Block, Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag etc., trebuie să relatez episodul clujan al lui Dylan Thomas... Niciun poet nu m-a înnebunit cum a izbutit s-o facă ăsta... şi nu am fost în stare să mă las influențat deloc de el. La Bucureşti, la Cenaclul de Luni am ajuns târziu față de momentul în care aş fi putut sa ajung acolo, dar, practic, la Luni m-am dezmeticit stilistic, retoric, cu poezia. M-am consolidat şi fasonat la Universitas, face şi asta parte din retardul maturizării mele. Într-un loc în care oficia profesorul Mircea Martin nu se putea să nu ajung în chipul cel mai natural cu putință. De ce? Fiindcă dumnealui a fost cel dintîi exeget al poeziei scrise de mine în studenție. M-a dus la dânsul prietenul Mihai Oprea de la română. Aşa ne împărțeam noi pe atunci în triburi filologice, cei de la română, cei de la romanice unde învățam eu depinzând administrativ de catedra de franceză. Domnul Martin s-a arătat încântat de poezia mea, una stranie, de începuturi de lume, cu imagini expresioniste, dar în registrul anului 1976. Am luat atunci şi un premiu, al doilea, ex aequo, cu Traian T. Coşovei, concursul se numea Ienăchiță Văcărescu. Premiul întâi nu s-a acordat. A fost anunțat în ziua de 3 martie 1977, apoi a dat cutremurul, n-am mai apucat să împart nimic cu Traian, nici el cu mine. Mai târziu, la Universitas, Mircea Martin ne-a fost ca un frate mai mare, prea mare însă, având o concepție prea americană despre antrenamentul literar, cultural să zic, al tinerilor. Ne stimula să ne dezvoltăm, să ne descurcăm singuri, să ne zbatem şi să ne batem, dar, spre deosebire de Nicolae Manolescu, nu obişnuia şi nu obişnuieşte să scrie cronică despre cărțile cenacularilor săi. Ținea însă să ne facă cunoscuți prin întâlniri directe. Ne-a purtat cu Universitas pe la Reşița, la Timişoara, întâlniri cu scriitori importanți de acolo, succes scânteietor. A invitat numeroşi scriitori consacrați la noi, în Schitu Măgureanu. L-am cunoscut astfel pe Cezar Baltag, față de care adolescența mea vibrase cu incandescentă admirație. Au mai venit Ana Blandiana, Constanța Buzea, Sorin Mărculescu, iar la începutul lui 1990, Victor Ivanovici, sosit de la Atena şi Matei Călinescu, din Statele Unite. Eu am dedicat pleiadei noastre de la Universitas şi lui Mircea Martin antologia de poezie Traversarea, iar în poemul Post Ludum cu care închei Iluzia continuă, evoc imaginea confreriei noastre de la Universitas. I s-a consacrat şi o carte cu amintiri şi lucrări ilustrative ale participanților, A fost odată un cenaclu, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2008.
Cred că o nedreptățeşti pe Floarea Nodului, excluzând-o dintre formatorii tăi.
Doamne fereşte! Dar ea nu e un condei, ci o divinitate, adică Şeherezada.
Ai avut, mai ai modele/repere la care te raportezi, mărturisit sau ba?
Există acele influențe de care nu-ți dai seama. Le bănuieşti după plăcerea frecventării anumitor autori, ai crede că nu ai nicio legătură cu ei fiindcă sunt aparent prea îndepărtați în timp, dar, în realitate, timbrul lor se ascunde în adâncul expresivității tale de astăzi. De aceea, nu mă voi referi la clasicii dinainte de 1900. La Demonul confesiunii m-a influențat indirect Lawrence Durrell, cu darul lui de a imagina şi a scrie fără complexe, netemându-se de clişee, nepurtând grija stângăciilor, ceea ce l-a ajutat să dea un poem epic precum Cvartetul din Alexandria. Povesteşte degajat, eolian. Are şi multă culoare, iar asta pentru mine e un soi de energie sacră, un elixir. Este trăsătura pe care o iubesc eu cel mai mult la Cărtărescu, capacitatea vizuală producătoare de aure în jurul obiectelor, puterea privirii de a le savura într-o altă dimensiune. Apoi, O vară ce nu mai apune am scris-o impulsionat de literatura personală a lui Gabriel Liiceanu, de Cartea şoaptelor a lui Varujan şi de Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu. Plasez foarte sus ca valoare această carte-mărturie a Martei. E acolo un specific transilvan la care eu am vibrat probabil mai puternic ca alții, este acea poezie solemnă, calmă şi aurie a Clujului. O carte de o forță a autenticității cum puține am citit. Cu poezia e şi mai greu să detectez acum influențe, ele au existat pe parcursul croazierei mele, în poezie stilul se schimbă identificabil în diferitele etape ale experienței. Pot să spun însă cu siguranță că dintre contemporani mi-a plăcut mult Liviu Ioan Stoiciu din primele sale volume, iar astăzi vibrez la Ioan Es. Pop pe care-l consider a fi cel mai bun dintre noi. Din rândurile celor mai tineri, empatizez cu Dan Sociu. Ca stare de spirit, în întreaga mea aventură poetică, m-am gândit constant la Cesar Vallejo. Nu ştiu dacă m-a înrâurit sau nu, dar nu l-am pierdut din gând nicio clipă. Altfel, autorii ca şi contemporani pe care îi admir în chip deosebit şi care nu ar fi rău să mă influențeze fără să se vadă, sunt Petre Pandrea şi mai ales I. D. Sîrbu. Despre ăsta din urmă am foarte multe de spus, dar nu acum.
Despre prietenia cu Michel Tournier, nimic?
Sunt cam bulversat acum când nu mai e. Voiam să-l mai vizitez măcar o dată. Rămân destule de povestit despre prietenia mea cu dumnealui. Regret că încă nu a prins viață un proiect la care țin mult: Corina Mihaela Beleaua, care predă la Universitatea din Athens, Georgia, a tradus în engleză Journal Extime, orientându-se după versiunea mea în română apărută la Humanitas în 2009. I-a scris lui Tournier, iar dânsul şi-a dat acordul privind traducerea şi publicarea Jurnalului în Statele Unite. Până acum însă, acesta nu a ajuns la tipar. Dacă va apărea, mie îmi revine bucuria de a-i scrie prezentarea. Nu pot să spun totuşi că Tournier m-a influențat ca viziuune, dar se prea poate să fi ținut eu seama de cleştarul frazei sale. Gândul din scriitura lui are o cristalinitate prin care se poate răzbate până departe.
„Poate că numai femeile s-au priceput/ să vadă-n tine/ în toată puterea ei/ normalitatea.” Dragă Radu, despre ce normalitate face vorbire poemul aici ? Când pui mâna, vreau să zic tastatura, pe un subiect, pe o idee poetică, pe o vâlvă existențială, te comporți programatic aşa: dacă nu eşti creator de obsesii, nu eşti creator de nimic; le toci/întorci pe toate fețele de nu se văd, iese din ele untul, crème de la crème, excelența despre care vorbeam. Iată o mostră, spre edificarea cititorului: „Întunericul despre care în sfârşit începi să vorbeşti/ noaptea aceea a noastră/ mi s-a lipit ca un sărut/ de floarea terminală a fiecărui nerv.// Stau goală în fața nimănui/ iar pielea asta întinsă/ ce nu lasă să se risipească în aer/ visul care mai sunt/ e o flacără pură/ ce arde dar nu luminează/ decât prin amprentele acelor săruturi.// Ființa mea străpunge miezul nopții/ smălțată cu astfel de licăriri/ asemenea vietăților din adâncuri/ unde soarele nu mai ajunge/ şi unde ele vâslesc încet/ în timp ce cicatricele lor aprinse/ le poartă departe.” De oriunde şi de oricând ar veni, obsesiile sunt puse în pagină de roman, poem, eseu, fără nicio inhibiție, fără complexe. Aşa cum trebuie. Însă nimic, în scoaterea untului literar, parcă nu-ți iese mai bine, mai delicios – cum s-a văzut în versurile citate –, ca alchimia femeii, oricum s-ar numi aceasta, în ipostazele ei textuale multiple, Erica, Eliza, Amalia, mama Floare, mama-pur-şi-simplu, inițialele A. şi E., sau, corolar orişicât discret, Nicole. Hai, recunoaşte!
Înainte de toate, îți mulțumesc că ai citat din Epistolar, partea a doua din volumul de poeme Grația Dizgrația, o jumătate de carte care pentru mine şi pentru felul de a contempla lumea are o însemnătate aparte. Păi, numai femeile au considerat, din momentul în care s-au conectat la bărbatul R. S. R., că sunt întru toate normal, deci, firesc. Ți-am mai spus: eu nu mă mir când unii se uită la mine ca la o maimuță sau când se holbează ca la panaramă (minunat moldovenism!). Alții, dimpotrivă, mă umflă de epitete de mi-s gata a decola. Ele, însă, fetele, miracolul universului, stau, mă contemplă, mă evaluează cum s-ar pretinde la Bruxelles şi țac! Ori da, ori ba. Soția mea, de exemplu, e pentru mine şi un fel de paşaport către high life şi mainstream! O vede lumea pe ea, eu o țin de brat, iar lumea cade pe gânduri: o fi ceva de capul ăstuia, de vreme ce e însoțit de o femeie tânără, atrăgătoare, mirific surâzătoare… Când m-a surprins singur pe stradă, un domn în vârstă din cartierul meu m-a luat la rost: „Unde-i doctorița aia tânără care are grijă de mata?” Povestea femeilor în cazul meu e al naibii de încurcată. Cui nu-i plac femeile? Dar voi, bărbații obişnuiți, vă aşezați, bunăoară, în Cişmigiu pe o bancă, fetele trec prin fața voastră, trăiți senzații, visuri şi îndemnuri, ele trec mai departe conştiente că vă stârnesc, forfecând lumina cu mişcarea picioarelor lor la care voi vă uitați pierduți şi nu vedeți lumina de printre spițele forfecării. La un zâmbet însă, puteți vâsli alături de ele… Puteți rămâne în siajul lor sau urca la bord. Eu însă stau pe altă bancă, fetele trec, o pală de lumină aproximativă îmi adie pe dinaintea interioară a ochiului, mă gândesc în continuare la meciul de duminică, la Cavalerul Floare de Crin al lui Pandrea, la Iulius Popper, personajul meu preferat din întreg secolul XIX românesc. Ca să mă apropii de o femeie şi să o cuceresc, e nevoie să o atrag în conversația mea. Asta îmi explică limbuția, stilul la mine s-a format şi departe de coala albă, din dorința de a seduce, de a mă face plăcut. Nu reuşeam decât prin şarje de expresie verbală, conştient că, foarte probabil, „Femme qui rit, femme au lit”. Am stors din mine tot ce putea fi mai literar, mai fantezist… Şi totul cu adaptare la temperamentul domnişoarelor. Am ratat mult în sensul că, din pricini euforice, nu am ținut minte ce am spus. Dar a fost frumos şi, vorba ardeleanului: la tăți ni-i greu.
Cum motivezi „masca histrionului”, e chestiune de strategie textuală, de impact, ai ceva cu poezia, ai ceva cu femeia? Ai ceva cu cititorul, mă, musiu? Până mă lămureşti, uite ce prob răspunde Al Cistelecan: „Evenimentul central din evoluția (poeziei) lui Ruba îl constituie tocmai echilibrarea discursurilor, simbioza partiturilor, scoaterea lor din concurență şi angajarea în impact. Ingeniozitatea joacă acum în acutizare iar verva aglutinărilor e doar parabola infatuată a unui set de teme agonice.” Ca să conchidă, iluminativ-liniştitor: „Masca histrionului a căzut, nu atât de pe față, cât în desuetudinea viziunii.” Mai exact şi mai liniştitor nici că se putea. E momentul să vorbim şi despre receptarea ta critică, vrei-nu vrei?
Despre relaționarea la femei şi reverberațiile inefabilului ființei lor în scrierile mele, cred că tocmai am cuvântat mai sus. Am depus la dosar şi probe de C.V. histrionic. Aş mai adăuga un amănunt care ține de sminteala mea foarte personală: imaginea femeii are o valoare compensatorie. Nu există nimic mai frumos pentru simțul tactil decât pielea femeii. Pentru mine, când o mângâi, când îi ating floarea nervilor (en l’effleurant), când trec cu vârful degetelor şi cu palma peste petalele peliculei ei corporale, ea devine luminescentă. Efectul se produce în capul meu, dar, astfel, corpul femeii acoperit de oglinda epidermei, luminează. Chiar şi epidermele mai nisipoase devin excitante, ca orice obstacol de învins. Despre receptarea critică nu mă simt în stare să vorbesc, cred că am spus deja destule, s-o lăsăm baltă deocamdată, pică şi prost după spovedania asta cu femeile.
Între romanul din 2004 şi cel din 2014, se percepe o creştere de nivel al luminozității vieții tale interioare, dacă-mi dai voie, chiar o deschidere prudentă spre religios. Demonul confesiunii, care nu duce lipsă de apetit supranatural, te livrase ateu declarat, O vară ce nu mai apune te descoperă altcum, spune tu cum – dacă e de povestit, bine, dacă nu, nu....
În scris, nu cred că sunt nici ateu, nici credincios. În viață e altceva, sunt, cu toate păcatele mele, un credincios practicant. Mă simt de minune la biserică, am cunoscut în acest mediu suflete cu adevărat alese. Dar despre acestea propun să discutăm în alt context. O vară ce nu mai apune antrenează în poveste şi lumea de altădată, oameni care asistă la o pogorîre a Sfintei Fecioare, care cred temeinic în Dumnezeu ca orice obşte tradițională. Dar scriitorul care se ia în serios trebuie să aibă grijă să nu lase a se scurge în text convingerile lui de un fel sau altul, chiar dacă cele religioase sunt întotdeauna de o natură superioară, atoate-înglobantă. Ca exemplu relevant, să mergem la un clasic: Flaubert, în Ispitirea Sfântului Anton se arată preocupat de drama egipteanului, dar efectele sale literare nu se obțin din descrierea stării de intensă credință a sfântului, ci din defilarea pe dinaintea lui a păcatelor capitale, un spectacol pictural şi sculptural amețitor, cu vaporozități şi evanescențe, cu întruchipări şi proliferări stupefiante. Şi tot Flaubert, în Legenda Sfântului Iulian Ospitalierul, e interesat de dramatismul punerii la încercare a lui Iulian şi din nou feeria cromatică. Povestea e preluată, după mărturia autorului, din desenele vitraliilor unei biserici din Normandia. Irodiada şi Salammbô sunt celelalte două lucrări cu temă religioasă ale autorului. Pentru că tot aminteam de Tournier, el îmi spunea că există un Flaubert în alb-negru şi un Flaubert în culori, cu cele patru opere nominalizate aici, toate cu temă religioasă, inclusiv Salammbô unde credința în sacralitatea zaimfului zeiței conferă intangibilitate, invulnerabilitate celui sau celei care-l poartă şi face ca tumultul revoltei să crească, tirania să dea înapoi, o iubire imposibilă să se aprindă, o viață castă să se frângă, iar astfel, capodopera insomniacului de la Croisset să fie cu putință. În condițiile radioactivității intense a celor patru proze evocate, mi-e greu să admit că autorul lor este unul fără trăire religioasă, faptul însă nu se vede, doar energia credinței răzbate până la noi. Revenind la întrebarea ta şi la adresantul ei, nu cred în diferența de atitudine religioasă din cele două romane ale mele.
Îți mulțumesc.
Binezis „orbitoare”, orice o fi. Vezi tu, eu am avantajul şi teribilul ghinion de a se putea face foarte uşor mit din mine, ceva de genul: el, dacă nu vede, toate le face altfel, cum de reuşeşte să le facă, formidabil, îți dai seama, soro? Eu una n-aş putea, să mă ferească Cel de Sus!... Ce memorie de elefant are! Ştie cât a fost scorul şi acum 50 de ani!... Asta cu elefantul îmi place cel mai mult, e văzut ca un templu al ținerii de minte, neatestat de vreo ispravă în materie, dar e un animal simpatic cu trompa aia a lui şi merită creditat. Sau mai există o variantă: foarte uşor crede lumea că sunt un soi de legumă sau vreo maimuță, acolo. Când călătoream mai mult cu trenul, mi se întâmpla să fiu abordat: „Da’ mata, taică, ai umblat vreodată la şcoală?” O voce din asta din mulțime m-a investigat undeva, între Ploieşti şi Buzău: „Băiatu’, ştii ce-i aia fasole, nu?” I-am spus că nu şi l-am nenorocit. El spera că ştiu. Dar aşa, conversația s-a blocat dintr-odată. Nu ştiam de fasole, iar el nu mai putea să continue povestea, îi mâncasem personajul. Aşa şi tu: m-ai pavoazat cu toate auriturile, atât de orbitor, că-mi vine să strâng din pleoape în banca mea şi să te ascult explicându-mi ca la clasa 0 ce e aia fasolea. Dar să nu te superi! Istoria cu limbuția vreau să o discutăm mai încolo.
Cum scrii ? Cum e cu limba, cum e cu cărțile domnului Weisz, cu româna-maghiara-germana-țigăneasca din creuzetul lingvistic al Răteştilor copilăriei ?
Ungureasca am absorbit-o din aer, cuvintele acestui grai au sărit pe mine ca puricii pe cățel, la joacă între alți copii. Germana am ratat-o fiindcă prietenii mei erau de fapt şvabi maghiarizați, pe țigăneşte n-am izbutit s-o rup pentru că şi ei vorbeau tot ungureşte. Evreieşte n-am auzit vorbindu-se în copilărie niciodată, dar m-a intrigat scrisul ciudat din cărțile domnului Weisz, tatăl celui mai bun prieten al meu de atunci. Poezia am scris-o multă vreme în minte ca în temnițele comuniste. O compuneam şi o recitam pe dinafară la cenacluri. Acum o citesc în braille, fiindcă scriu mai rar poezie. Mai demult însă, nu-mi umblau decât versuri prin cap, se învârteau în cerc şi, apăsând pe buton, puteam să le slobod oricând şi oriunde. Țin minte că era la mine nemuritorul prieten, poetul Cristian Popescu, locuiam de altfel aproape. Aştepta să termin de bătut la maşină un poem lung. A sunat telefonul, ăla imobil, autoritar, care te făcea să te ridici şi să te duci la el. M-am ridicat, am vorbit, m-am întors la loc şi mi-am continuat dactilografiatul de unde-l lăsasem. Popescu a lansat un hohot de râs fabulos, în stilul lui inconfundabil. „Mă, Radule, mă”, făcea, „ha-ha-ha!” Nu mă prea dumiream de ce, mie mi se părea că aşa e normal. Acum, poezia pe care o scriu mai rar, dar am pe undeva senzația că ea nu m-a abandonat, chiar dacă eu am mai uitat-o, o compun tot în cap, o înregistrez îndată pe reportofoanele mele care mai de care mai mici şi mai electronice, după care o transcriu. Cu proza, cu romanul, e altceva. Acumulez, acumulez până când se coace subiectul, intriga, până mi se arată culorile locale, personajele, până când se apucă ele să-mi vorbească. După care încep să trag. Demonul confesiunii l-am scris în ciornă în vreo opt luni, fără să-l închei. Apoi, după patru ani, l-am reluat de la start şi l-am lichidat, cu stilizare cu tot, în trei luni. Nu făceam însă altceva, dormitam pe la serviciu, veneam acasă şi scriam cu program, de pe la şapte seara până la trei noaptea. Am refuzat o plecare în străinătate, țin minte totuşi că nu am putut contramanda altă deplasare la Atena la o conferință europeană şi mă simțeam nenorocit. Fericit am devenit după ce mi-a fost citită cartea. Ştii cine e cel dintâi care a validat-o încurajator pentru mine? Vezi că nu ştii!... Păi, fu de-a dreptul Dom’ Nae Prelipceanu! A citit-o în manuscris şi mi-a zis la telefon: „Ăsta-i cu adevărat roman, dom’le, roman în toată puterea!” Dar cu O vară ce nu mai apune, deşi intensitatea preocupării a fost similară, treburile au mers mai tihnit. Am scris câte puțin pe zi, nu în fiecare, dar susținut, între ianuarie 2013 şi iunie 2014, după cum menționez în finalul cărții. O aveam totuşi de multă vreme în mine. Sunt secvențe trăite cu o jumătate de secol înainte de a le pune pe… să zic hârtie? Chiar mai mult. La scurt timp după ce am terminat-o, am citit Autobiografia lui Mark Twain si m-am consolat: el avea 71 de ani când scria despre ce i se întâmplase pe la 10-11, acolo, la el, ah, pe Mississippi. În privința tehnicilor şi a instrumentelor mele de scriere, sunt multe de spus. De fapt, când am pornit a scrie la O vară ce nu mai apune, m-am gândit să dau mărturie despre toate meşteşugurile mele de a pune textul pe un suport. E o epopee la mijloc. Nu stau acum să povestesc decât că, fără nicio îndoială, Demonul confesiunii este primul roman din literatura română redactat la computer cu ajutorul unui program de voce artificială, electronică. Dacă nu ar fi fost duhul ăsta al maşinii care preface textul scris în vorbire, roman, adică proză de mai mare întindere, cred că nu aş fi fost în stare să scriu neam. Cât despre ceea ce mă mână în luptă, aici, resortul e acelaşi şi la poezie, şi la proză: trebuie să fie un vis care să mă roadă intens, fiziologic, şi care să-mi lase impresia că are rost să fie înviat din eter. Altfel, nu prea merge. Nu pot să mă apuc de scris numai pentru a descrie acelaşi perimetru, aceeaşi stare. Am nevoie ca aventura să meargă înainte, să simt timpul că umblă prin poveste şi că o duce cu sine. Unde o duce? Numai povestea ştie, că personajele, după ce le schițez, le fac să mişte, se pornesc a acționa singure în multe puncte. Îmi vin idei şi mai ales imagini dinspre textul deja scris. Proză scriu însă foarte încet, pilesc fraza şi strâng deoparte pilitura, poate o fi de folos mai încolo…
Când ai început a te socoti, drăgăliță-Doamne, vorba ştim noi cui, autor de literatură? Cum s-a petrecut debutul, atât în presă cât şi cel editorial, cu ce redactori ai lucrat? Ce reprezintă pentru tine această instituție, a redactorului de carte?
Am debutat în tipar la 16 ani, într-o plachetă de versuri a elevilor din Cluj unde se afla şcoala mea pentru nevăzători. Avusese loc un concurs patronat de biblioteca județeană. O conducea domnul Zeno Turdeanu care ținea mult la trupa noastră de puşti furnicați de inspirație.. Am apărut cu trei piese mai clasicizante decât ale fetelor dintre aceleaşi coperți. Placheta se numea Licăriri. Licăream pe acolo mai mulți, dar nu cred că alt nume afară de al meu mai pluteşte prin literatură. Acum câțiva ani, am întâlnit-o pe una dintre autoarele din 1970, desant de această dată la un simpozion din partea Comisiei Europene. Îi țineam minte numele, nu unul comun: Lucinia Bal. Nu mă mai recunoştea după figură, dar îşi amintea de Licăriri şi de întâlnirile organizate de domnul Zeno. Deşi am avut un succes tulburător pe la cenaclul Lucian Blaga al elevilor, unde l-am cunoscut pe Ion Mureşan şi unde m-a luat în primire poetul Ion Cristofor cu care am legat o strânsă prietenie în licealitatea mea clujană, am simțit că sunt poet odată cu o lectură la cenaclul revistei Tribuna. Regretatul Alexandru Vlad citea proză, nuvela Lupul. Conducea prozatorul Constantin Zărnescu, mai erau pe acolo Gheorghe Perian, pitorescul Lucian Tamaris, Ion Cristofor, desigur. Era în data de 17 ianuarie 1974, destul de târziu s-ar zice în comparație cu precocitățile literare ale altor confrați. Apoi, l-am avut ca redactor la Cartea Românească, la primele mele două volume de poezie, pe sublimul Florin Mugur. Se spunea despre acest poet aparte că, în calitate de redactor, intervine în construirea cărții etc. La al doilea volum al meu apărut la întâi martie 1989, deşi pe copertă e trecut anul precedent, a propus două modificări, ambele de foarte bun augur: schimbarea ordinii celor două jumătăți ale cărții şi modificarea titlului, spunea că nu merge Iluzia comică, împrumutat de mine de la Corneille. Dar mi-a ieşit un titlu şi mai bun. Eram tot cu Cristi Popescu şi ne apucasem de vânat epitete, căci nu voiam să renunț la Iluzia. I-am spus în fel şi chip, dar nimic nu rima cu interioritățile mele. Până când mi s-a aprins focul Sfântului Elm în piscul inspirației: „Continuă”, am strigat eu, „Continuă”, a bătut din palme Cristi, iar Mugur a sfințit cu busuiocul: Iluzia continuă. Până la O vară…, nu am mai avut dialoguri şi negocieri atât de apropiate cu redactorii de carte, acum dai manuscrisul şi el apare la multe edituri aşa cum îl dai, trebuie tu, autorul, să lucrezi mai mult pe text, atât grafic, cât şi pe fond. Dar am în Mircea Petean, directorul editurii Limes, un prieten de neclintit, iar cu O vară ce nu mai apune am întâlnit-o la Humanitas pe doamna Adina Săucan. A fost o revelație! O doamnă, o prietenă de o atenție, o emoție şi o delicatețe a privirii şi a atitudinii în fața textului şi a autorului, cum aş dori să existe şi pentru cărțile pe care le vom scrie în paradis. Redactând cartea Tatianei Niculescu-Bran Regina Maria – ultima dorință, Adina mi-a propus, din partea autoarei, să fiu de acord cu menționarea unui fenomen foarte straniu, de natură transcendentală pe care îl semnalasem eu în legătură cu regina într-un eseu publicat la Liternet. Fireşte că mi-am dat acordul, iar Tatiana m-a citat. Apropo: tocmai am terminat de citit al treilea volum din Jurnal de război de Regina Maria, carte imensă ca dimensiune şi ca valoare documentară, scrisă în engleză şi încă nepromovată în patria aliată atunci şi acum a autoarei… Este redactată tot de Adina Săucan.
Ce consideri mai bun de povestit despre formarea ta ca scriitor ?
Devenirea mea literară este atipică, după cum multe din traseele mele, din cauza lipsei vederii, sunt firesc neobişnuite sau doar insolite. Nu am avut de mic accesul la cărți asemenea altor congeneri. Aveam prea puține cărți de literatură în braille. Poezia însă se strecurase în mine, transcriam în braille pe la 9-10-11 ani toate pasajele despre natură de prin cărțile de gramatică, citate din Sadoveanu, Hogaş, mă rog, claustrat într-un internat din oraş, trăiam cu nostalgia naturii, în lipsa ei, colectam crâmpeie de pasteluri din tabelele de exerciții sintactice. Lucram cu ce aveam la îndemână. Transcriam şi poezii, puține, câte apucam. Nu avea cine să mi le citească, iar pe mine, de pe la nouă ani şi jumătate, ochii nu mă mai ajutau în fața paginii tipărite. Până când m-au şocat trei poeme de Minulescu recitate de colegul meu mai mare, cunoscutul interpret de muzică uşoară de mai târziu, George Nicolescu. Asta m-a determinat să caut singur poezia şi am ajuns curând la Macedonski. A fost rampa de lansare către poezia modernă. Ieşeam din internat în oraş, aveam de acum vreo 14-15 ani şi-mi cumpăram cărți de poezie de la Librăria Universității spre uluirea discretă a vânzătoarelor. Apoi, după dictarea colegilor cu reminiscențe vizuale rezonabile, le transcriam în braille. Transcriau şi alții şi schimbam volumele între noi, ne coordonam să nu lucrăm doi la aceeaşi carte. Dar acumularea culturală s-a produs în salturi, pe furate. În materie de proză, şocul a venit din partea lui Cehov, cam pe la 14 ani, datorită lecturii pe care ne-o făcea după-amiaza educatorul nostru, profesorul Boghos Jangosian. Demonul literar din mine a simțit că acolo e cu totul altceva, că e aerul tare, exaltant ca imagine a realului, suflat de acest geniu adorabil asupra noastră. Puțini scriitori au parte de atâta admirație şi de atâta stimă din parte-mi ca Anton Pavlovici, mai ales după ce am aflat de dăruirea lui ca medic fără de arginți. După cărțile declanşatoare, după autorii pe care trebuie să-i completez cu Blaga, Rilke, Trakl, Ion Barbu, Gottfried Benn, Apolllinaire, Andrei Vosnesenski, Alexandr Block, Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag etc., trebuie să relatez episodul clujan al lui Dylan Thomas... Niciun poet nu m-a înnebunit cum a izbutit s-o facă ăsta... şi nu am fost în stare să mă las influențat deloc de el. La Bucureşti, la Cenaclul de Luni am ajuns târziu față de momentul în care aş fi putut sa ajung acolo, dar, practic, la Luni m-am dezmeticit stilistic, retoric, cu poezia. M-am consolidat şi fasonat la Universitas, face şi asta parte din retardul maturizării mele. Într-un loc în care oficia profesorul Mircea Martin nu se putea să nu ajung în chipul cel mai natural cu putință. De ce? Fiindcă dumnealui a fost cel dintîi exeget al poeziei scrise de mine în studenție. M-a dus la dânsul prietenul Mihai Oprea de la română. Aşa ne împărțeam noi pe atunci în triburi filologice, cei de la română, cei de la romanice unde învățam eu depinzând administrativ de catedra de franceză. Domnul Martin s-a arătat încântat de poezia mea, una stranie, de începuturi de lume, cu imagini expresioniste, dar în registrul anului 1976. Am luat atunci şi un premiu, al doilea, ex aequo, cu Traian T. Coşovei, concursul se numea Ienăchiță Văcărescu. Premiul întâi nu s-a acordat. A fost anunțat în ziua de 3 martie 1977, apoi a dat cutremurul, n-am mai apucat să împart nimic cu Traian, nici el cu mine. Mai târziu, la Universitas, Mircea Martin ne-a fost ca un frate mai mare, prea mare însă, având o concepție prea americană despre antrenamentul literar, cultural să zic, al tinerilor. Ne stimula să ne dezvoltăm, să ne descurcăm singuri, să ne zbatem şi să ne batem, dar, spre deosebire de Nicolae Manolescu, nu obişnuia şi nu obişnuieşte să scrie cronică despre cărțile cenacularilor săi. Ținea însă să ne facă cunoscuți prin întâlniri directe. Ne-a purtat cu Universitas pe la Reşița, la Timişoara, întâlniri cu scriitori importanți de acolo, succes scânteietor. A invitat numeroşi scriitori consacrați la noi, în Schitu Măgureanu. L-am cunoscut astfel pe Cezar Baltag, față de care adolescența mea vibrase cu incandescentă admirație. Au mai venit Ana Blandiana, Constanța Buzea, Sorin Mărculescu, iar la începutul lui 1990, Victor Ivanovici, sosit de la Atena şi Matei Călinescu, din Statele Unite. Eu am dedicat pleiadei noastre de la Universitas şi lui Mircea Martin antologia de poezie Traversarea, iar în poemul Post Ludum cu care închei Iluzia continuă, evoc imaginea confreriei noastre de la Universitas. I s-a consacrat şi o carte cu amintiri şi lucrări ilustrative ale participanților, A fost odată un cenaclu, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2008.
Cred că o nedreptățeşti pe Floarea Nodului, excluzând-o dintre formatorii tăi.
Doamne fereşte! Dar ea nu e un condei, ci o divinitate, adică Şeherezada.
Ai avut, mai ai modele/repere la care te raportezi, mărturisit sau ba?
Există acele influențe de care nu-ți dai seama. Le bănuieşti după plăcerea frecventării anumitor autori, ai crede că nu ai nicio legătură cu ei fiindcă sunt aparent prea îndepărtați în timp, dar, în realitate, timbrul lor se ascunde în adâncul expresivității tale de astăzi. De aceea, nu mă voi referi la clasicii dinainte de 1900. La Demonul confesiunii m-a influențat indirect Lawrence Durrell, cu darul lui de a imagina şi a scrie fără complexe, netemându-se de clişee, nepurtând grija stângăciilor, ceea ce l-a ajutat să dea un poem epic precum Cvartetul din Alexandria. Povesteşte degajat, eolian. Are şi multă culoare, iar asta pentru mine e un soi de energie sacră, un elixir. Este trăsătura pe care o iubesc eu cel mai mult la Cărtărescu, capacitatea vizuală producătoare de aure în jurul obiectelor, puterea privirii de a le savura într-o altă dimensiune. Apoi, O vară ce nu mai apune am scris-o impulsionat de literatura personală a lui Gabriel Liiceanu, de Cartea şoaptelor a lui Varujan şi de Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu. Plasez foarte sus ca valoare această carte-mărturie a Martei. E acolo un specific transilvan la care eu am vibrat probabil mai puternic ca alții, este acea poezie solemnă, calmă şi aurie a Clujului. O carte de o forță a autenticității cum puține am citit. Cu poezia e şi mai greu să detectez acum influențe, ele au existat pe parcursul croazierei mele, în poezie stilul se schimbă identificabil în diferitele etape ale experienței. Pot să spun însă cu siguranță că dintre contemporani mi-a plăcut mult Liviu Ioan Stoiciu din primele sale volume, iar astăzi vibrez la Ioan Es. Pop pe care-l consider a fi cel mai bun dintre noi. Din rândurile celor mai tineri, empatizez cu Dan Sociu. Ca stare de spirit, în întreaga mea aventură poetică, m-am gândit constant la Cesar Vallejo. Nu ştiu dacă m-a înrâurit sau nu, dar nu l-am pierdut din gând nicio clipă. Altfel, autorii ca şi contemporani pe care îi admir în chip deosebit şi care nu ar fi rău să mă influențeze fără să se vadă, sunt Petre Pandrea şi mai ales I. D. Sîrbu. Despre ăsta din urmă am foarte multe de spus, dar nu acum.
Despre prietenia cu Michel Tournier, nimic?
Sunt cam bulversat acum când nu mai e. Voiam să-l mai vizitez măcar o dată. Rămân destule de povestit despre prietenia mea cu dumnealui. Regret că încă nu a prins viață un proiect la care țin mult: Corina Mihaela Beleaua, care predă la Universitatea din Athens, Georgia, a tradus în engleză Journal Extime, orientându-se după versiunea mea în română apărută la Humanitas în 2009. I-a scris lui Tournier, iar dânsul şi-a dat acordul privind traducerea şi publicarea Jurnalului în Statele Unite. Până acum însă, acesta nu a ajuns la tipar. Dacă va apărea, mie îmi revine bucuria de a-i scrie prezentarea. Nu pot să spun totuşi că Tournier m-a influențat ca viziuune, dar se prea poate să fi ținut eu seama de cleştarul frazei sale. Gândul din scriitura lui are o cristalinitate prin care se poate răzbate până departe.
„Poate că numai femeile s-au priceput/ să vadă-n tine/ în toată puterea ei/ normalitatea.” Dragă Radu, despre ce normalitate face vorbire poemul aici ? Când pui mâna, vreau să zic tastatura, pe un subiect, pe o idee poetică, pe o vâlvă existențială, te comporți programatic aşa: dacă nu eşti creator de obsesii, nu eşti creator de nimic; le toci/întorci pe toate fețele de nu se văd, iese din ele untul, crème de la crème, excelența despre care vorbeam. Iată o mostră, spre edificarea cititorului: „Întunericul despre care în sfârşit începi să vorbeşti/ noaptea aceea a noastră/ mi s-a lipit ca un sărut/ de floarea terminală a fiecărui nerv.// Stau goală în fața nimănui/ iar pielea asta întinsă/ ce nu lasă să se risipească în aer/ visul care mai sunt/ e o flacără pură/ ce arde dar nu luminează/ decât prin amprentele acelor săruturi.// Ființa mea străpunge miezul nopții/ smălțată cu astfel de licăriri/ asemenea vietăților din adâncuri/ unde soarele nu mai ajunge/ şi unde ele vâslesc încet/ în timp ce cicatricele lor aprinse/ le poartă departe.” De oriunde şi de oricând ar veni, obsesiile sunt puse în pagină de roman, poem, eseu, fără nicio inhibiție, fără complexe. Aşa cum trebuie. Însă nimic, în scoaterea untului literar, parcă nu-ți iese mai bine, mai delicios – cum s-a văzut în versurile citate –, ca alchimia femeii, oricum s-ar numi aceasta, în ipostazele ei textuale multiple, Erica, Eliza, Amalia, mama Floare, mama-pur-şi-simplu, inițialele A. şi E., sau, corolar orişicât discret, Nicole. Hai, recunoaşte!
Înainte de toate, îți mulțumesc că ai citat din Epistolar, partea a doua din volumul de poeme Grația Dizgrația, o jumătate de carte care pentru mine şi pentru felul de a contempla lumea are o însemnătate aparte. Păi, numai femeile au considerat, din momentul în care s-au conectat la bărbatul R. S. R., că sunt întru toate normal, deci, firesc. Ți-am mai spus: eu nu mă mir când unii se uită la mine ca la o maimuță sau când se holbează ca la panaramă (minunat moldovenism!). Alții, dimpotrivă, mă umflă de epitete de mi-s gata a decola. Ele, însă, fetele, miracolul universului, stau, mă contemplă, mă evaluează cum s-ar pretinde la Bruxelles şi țac! Ori da, ori ba. Soția mea, de exemplu, e pentru mine şi un fel de paşaport către high life şi mainstream! O vede lumea pe ea, eu o țin de brat, iar lumea cade pe gânduri: o fi ceva de capul ăstuia, de vreme ce e însoțit de o femeie tânără, atrăgătoare, mirific surâzătoare… Când m-a surprins singur pe stradă, un domn în vârstă din cartierul meu m-a luat la rost: „Unde-i doctorița aia tânără care are grijă de mata?” Povestea femeilor în cazul meu e al naibii de încurcată. Cui nu-i plac femeile? Dar voi, bărbații obişnuiți, vă aşezați, bunăoară, în Cişmigiu pe o bancă, fetele trec prin fața voastră, trăiți senzații, visuri şi îndemnuri, ele trec mai departe conştiente că vă stârnesc, forfecând lumina cu mişcarea picioarelor lor la care voi vă uitați pierduți şi nu vedeți lumina de printre spițele forfecării. La un zâmbet însă, puteți vâsli alături de ele… Puteți rămâne în siajul lor sau urca la bord. Eu însă stau pe altă bancă, fetele trec, o pală de lumină aproximativă îmi adie pe dinaintea interioară a ochiului, mă gândesc în continuare la meciul de duminică, la Cavalerul Floare de Crin al lui Pandrea, la Iulius Popper, personajul meu preferat din întreg secolul XIX românesc. Ca să mă apropii de o femeie şi să o cuceresc, e nevoie să o atrag în conversația mea. Asta îmi explică limbuția, stilul la mine s-a format şi departe de coala albă, din dorința de a seduce, de a mă face plăcut. Nu reuşeam decât prin şarje de expresie verbală, conştient că, foarte probabil, „Femme qui rit, femme au lit”. Am stors din mine tot ce putea fi mai literar, mai fantezist… Şi totul cu adaptare la temperamentul domnişoarelor. Am ratat mult în sensul că, din pricini euforice, nu am ținut minte ce am spus. Dar a fost frumos şi, vorba ardeleanului: la tăți ni-i greu.
Cum motivezi „masca histrionului”, e chestiune de strategie textuală, de impact, ai ceva cu poezia, ai ceva cu femeia? Ai ceva cu cititorul, mă, musiu? Până mă lămureşti, uite ce prob răspunde Al Cistelecan: „Evenimentul central din evoluția (poeziei) lui Ruba îl constituie tocmai echilibrarea discursurilor, simbioza partiturilor, scoaterea lor din concurență şi angajarea în impact. Ingeniozitatea joacă acum în acutizare iar verva aglutinărilor e doar parabola infatuată a unui set de teme agonice.” Ca să conchidă, iluminativ-liniştitor: „Masca histrionului a căzut, nu atât de pe față, cât în desuetudinea viziunii.” Mai exact şi mai liniştitor nici că se putea. E momentul să vorbim şi despre receptarea ta critică, vrei-nu vrei?
Despre relaționarea la femei şi reverberațiile inefabilului ființei lor în scrierile mele, cred că tocmai am cuvântat mai sus. Am depus la dosar şi probe de C.V. histrionic. Aş mai adăuga un amănunt care ține de sminteala mea foarte personală: imaginea femeii are o valoare compensatorie. Nu există nimic mai frumos pentru simțul tactil decât pielea femeii. Pentru mine, când o mângâi, când îi ating floarea nervilor (en l’effleurant), când trec cu vârful degetelor şi cu palma peste petalele peliculei ei corporale, ea devine luminescentă. Efectul se produce în capul meu, dar, astfel, corpul femeii acoperit de oglinda epidermei, luminează. Chiar şi epidermele mai nisipoase devin excitante, ca orice obstacol de învins. Despre receptarea critică nu mă simt în stare să vorbesc, cred că am spus deja destule, s-o lăsăm baltă deocamdată, pică şi prost după spovedania asta cu femeile.
Între romanul din 2004 şi cel din 2014, se percepe o creştere de nivel al luminozității vieții tale interioare, dacă-mi dai voie, chiar o deschidere prudentă spre religios. Demonul confesiunii, care nu duce lipsă de apetit supranatural, te livrase ateu declarat, O vară ce nu mai apune te descoperă altcum, spune tu cum – dacă e de povestit, bine, dacă nu, nu....
În scris, nu cred că sunt nici ateu, nici credincios. În viață e altceva, sunt, cu toate păcatele mele, un credincios practicant. Mă simt de minune la biserică, am cunoscut în acest mediu suflete cu adevărat alese. Dar despre acestea propun să discutăm în alt context. O vară ce nu mai apune antrenează în poveste şi lumea de altădată, oameni care asistă la o pogorîre a Sfintei Fecioare, care cred temeinic în Dumnezeu ca orice obşte tradițională. Dar scriitorul care se ia în serios trebuie să aibă grijă să nu lase a se scurge în text convingerile lui de un fel sau altul, chiar dacă cele religioase sunt întotdeauna de o natură superioară, atoate-înglobantă. Ca exemplu relevant, să mergem la un clasic: Flaubert, în Ispitirea Sfântului Anton se arată preocupat de drama egipteanului, dar efectele sale literare nu se obțin din descrierea stării de intensă credință a sfântului, ci din defilarea pe dinaintea lui a păcatelor capitale, un spectacol pictural şi sculptural amețitor, cu vaporozități şi evanescențe, cu întruchipări şi proliferări stupefiante. Şi tot Flaubert, în Legenda Sfântului Iulian Ospitalierul, e interesat de dramatismul punerii la încercare a lui Iulian şi din nou feeria cromatică. Povestea e preluată, după mărturia autorului, din desenele vitraliilor unei biserici din Normandia. Irodiada şi Salammbô sunt celelalte două lucrări cu temă religioasă ale autorului. Pentru că tot aminteam de Tournier, el îmi spunea că există un Flaubert în alb-negru şi un Flaubert în culori, cu cele patru opere nominalizate aici, toate cu temă religioasă, inclusiv Salammbô unde credința în sacralitatea zaimfului zeiței conferă intangibilitate, invulnerabilitate celui sau celei care-l poartă şi face ca tumultul revoltei să crească, tirania să dea înapoi, o iubire imposibilă să se aprindă, o viață castă să se frângă, iar astfel, capodopera insomniacului de la Croisset să fie cu putință. În condițiile radioactivității intense a celor patru proze evocate, mi-e greu să admit că autorul lor este unul fără trăire religioasă, faptul însă nu se vede, doar energia credinței răzbate până la noi. Revenind la întrebarea ta şi la adresantul ei, nu cred în diferența de atitudine religioasă din cele două romane ale mele.
Îți mulțumesc.