Viziune, atenție şi iluminare poetică

Când André Breton lua atitudine în  Silence d’or , un text din 1944 (publicat în  La clé des champs , Gallimard, 1967), contra etichetării poeziei ca având, în primul rând, un caracter „vizionar”, atribuit „cu atâta uşurință poetilor”, şi afirma, dimpotrivă, prioritatea auzului față de văz, el punea în discuție însăşi esența a ceea ce, în sens tradițional, se înțelege prin atenție poetică. Şi anume de o atenție orientată de ceea ce poetul aude (şi nu de ceea ce vede), orientare determinată de „valoarea tonală a cuvintelor” după cum precizează Breton. Aşa ar trebui să fie, pentru poeții suprarealişti cel puțin. „En matière de langage les poètes surréalistes n’ont été et ne demeurent épris de rien tant que de cette propriété des mots à s’assembler par chaînes singulières pour resplendir, et cela au moment où on les cherche le moins.”(„In domeniul limbajului poeții suprarealişti au fost şi continuă să fie fascinați de proprietatea cuvintelor de a se asambla într-un mod cu totul ieşit din comun pentru a străluci, acest lucru producându-se atunci când te aştepți mai puțin.”). Frază tranşantă, care ne invită la o privire proaspătă asupra noțiunilor de automatism mintal şi scriitură automată, din perspectiva relațiilor dintre ele şi noțiunea de proprietate poetică intrinsecă cuvintelor, pe care atenția nu poate face altceva decât să o înregistreze.
. Atenția poetică ar fi astfel un fel de stare secundă (état second), sau de vis treaz (rêve éveillé) sau, într-o ipostază mai voluntară, o stare de percepție inedită a realității, obținută printr-o mobilizare bruscă de energie ? La această întrebare poetul Jean-Pierre Lemaire în capitolul La réalité des poètes, din cartea sa Marcher dans la neige – Un parcours en poésie (Bayard, 2008), răspunde prin a constata o „izbucnire a realului” (un „éclat du réel”) în opera a doi poeți italieni contemporani, Sandro Penna şi Umberto Saba, şi înclină oarecum în favoarea primei alternative : „Le poème met donc aux prises un réel imprévu et un désir obscur.” („Poemul face deci posibilă întâlnirea între un real imprevizibil şi o dorință obscură.”). Adăugând de asemenea că întâlnirea dintre real şi dorință, reuneşte gratuitatea (ca fruct al hazardului, al cursului vieții însăşi) cu necesitatea (asociată unei aşteptări profunde). Grație unei lejere distanțări înțelegem că asistăm la punerea în perspectivă a două serii de termeni opuşi. Jean-Pierre Lemaire introduce însă şi un al treilea element, simbolul sau semnul, a cărui misiune, ca să spunem aşa, ar fi să împace perechile de opoziții din interiorul poemului, aici şi acum. „Un tel symbole est vivant dans la mesure où il n’est pas prémédité ni imposé. C’est un fruit de la vision et de la mémoire, mûri dans le temps du poème ; aussi bien le rapport reste-t-il libre entre la réalité et le sens que le poète lui trouve. Nos romantiques gâtaient parfois leurs plus beaux élans par un didactisme qui écrasait le réel, perçu pourtant avec justesse, sous le signe dont il était chargé.” („Un asemenea simbol e viu în măsura în care nu este nici premeditat nici impus. Este un fruct al viziunii şi al memoriei, copt pe durata poemului ; astfel raportul între realitate şi sensul pe care i-l dă poetul rămâne liber.
Romanticii noştri îşi stricau câteodată elanurile cele mai frumoase printr-un didacticism care strivea realul, perceput totuşi într-un mod corect, sub semnul pe care îl reprezenta.” (C’est moi qui souligne/ Eu subliniez).
Devin legitime şi alte întrebări, pornind de la ceea ce precede, legate în primul rând de concepția poemului ca univers închis, înăuntrul căruia se instalează o dialectică puternică, în scopul rezolvării contradicțiilor lumii „reale”, existente înainte ca poemul să existe ca atare.
Suprarealiştii considerau însă că nu trebuie pornit de la unitatea realizată a poemului deja scris, pentru înțelegerea semnificației surplusului de atenție care ar declanşa scriitura, ci trebuie tentată mai întâi înțelegerea a ceea ce se petrece în interiorul persoanei poetului. Astfel, pentru a sublinia necesitatea distincției între scriitura automată a suprarealiştilor şi cea a mediumilor, Breton scria în decembrie 1933 în Le message automatique: „(…) contrairement à ce que se propose le spiritisme : dissocier la personnalité psychologique du médium, le surréalisme ne se propose rien moins que d’unifier cette personnalité.” („(…) contrariu a ceea ce îşi propune spiritismul, disocierea personalității mediumului, suprarealismul nu-şi propune altceva decât să unifice această personalitate.”
Reîntorcându-ne la atenția poetică, ne putem oare multumi cu descrierea acestor serii de opozitii, intre « viziune » si « memorie », între « realitate » şi « sens » găsit de către poet sau, în alt registru, între o percepție exactă a realului şi didacticismul unui sens preexistent, propriu poeților romantici, ca în exemplul din fragmentul citat din eseul lui Jean-Pierre Lemaire? În acelaşi text din 1933 Breton răspundea avant la lettre acestei întrebări, pe linia a ceea ce a fost numit (de către William James) „psihologia gotică” a lui F.W.H. Myers : « Toute l’expérimentation en cours serait de nature à démontrer que la perception et la représentation – qui semblent à l’adulte ordinaire s’opposer d’une manière si radicale – ne sont à tenir que pour les produits de dissociation d’une faculté unique, originelle, dont l’image eidétique rend compte et dont on retrouve trace chez le primitif et chez l’enfant. Cet état de grâce, tous ceux qui ont souci de définir la véritable condition humaine, plus ou moins confusément aspirent à le retrouver. Je dis que c’est l’automatisme seul qui y mène. ». („Toate experimentele actuale ar putea demonstra că percepția şi reprezentarea – care pentru adultul obişnuit par să se opună într-o manieră atât de radicală – nu trebuie considerate altceva decât produsele disocierii unei facultăți unice, originare, prezentă în imaginea eidetică, şi ale cărei urme pot fi regăsite la primitivi şi la copii. Această stare de grație, toți cei care sunt preocupați de definirea adevăratei condiții umane aspiră, într-un mod mai mult sau mai puțin confuz, să o regăsească.”).

E interesant de remarcat că în eseul său premonitoriu pentru anii monstruoşi ai nazismului şi bolsevismului, care vor zdruncina în mod aproape ireversibil fundamentele iudeo-creştine ale civilizației europene, intitulat « Inconscient, spiritualité et catastrophe » publicat în luna martie a aceluiaşi an (1933), Pierre Jean Jouve vedea de asemenea în apariția simbolului o dovadă a actualizării atenției poetice (ca Jean-Pierre Lemaire cu câteva decenii mai târziu), dar în acelaşi timp, scriind despre „sensibilitatea” poetică, părea destul de apropiat de Breton. „Dans son expérience actuelle, la poésie est en présence de multiples condensations à travers quoi elle arrive à toucher au symbole – non plus contrôlé par l’intellect, mais surgi, redoutable et réel. C’est comme une matière qui dégage ses puissances. Et par le mode de sensibilité qui procède de la phrase au mot et du mot utilitaire au mot magique, la recherche de la forme adéquate devient inséparable de la recherche du fond.” („Ca experiență actuală, poezia se află în prezența unor multiple condensări, grație cărora reuşeşte să ajungă la simbol – care nu mai e controlat de intelect, ci apare, redutabil şi real. Ca o materie care emană putere. Iar prin modul de sensibilitate care trece din frază în cuvânt şi din cuvântul utilitar în cuvântul magic, căutarea formei adecvate devine inseparabilă de căutarea de fond”.)
Un demers înrudit într-un anumit sens este cel al poetului american Jerome Rothenberg care, într-un dialog destinat publicării în revista editată de Maison de la poésie de la Ville de Paris, Poésie 2000 , îmi spunea : „Mon œuvre est pour une bonne part nourrie par le son. J’écris beaucoup à partir du son et je cherche toujours dans les changements que j’apporte à conserver un certain niveau d’organisation sonore, même si je dois sacrifier à une ligne rythmique les préoccupations de sens ou de vue. Oui, le son est pour moi très important. Je me suis aperçu au fil des années que certains procédés me permettaient d’éviter de faire dépendre ma poésie d’une expérience visionnaire, interne ou externe.” („Opera mea este în bună parte hrănită de sunet. Scriu mult plecând de la sunet şi caut întotdeauna în schimbările pe care le aduc un anumit nivel de organizare sonoră, chiar dacă trebuie să sacrific unei linii ritmice preocupările privind sensul sau ceea ce văd. Da, sunetul este foarte important pentru mine. Am înțeles în decursul anilor că anumite procedee îmi permiteau să evit ca poezia mea să devina dependentă de o experiență vizionară, internă sau externă.”).
Jerome Rothenberg numeşte demersul său poetic, de la care se reclamă şi alți reprezentanți faimoşi ai scenei poetice şi artistice americane ca John Cage, Jackson Mac Low sau David Antin, un „calcul al hazardului”, identificabil prin atenția acordată cu proritate cuvintelor ca lanțuri (enchaînements) sonore, ceea ce nu exclude, poetul insistă asupra acestui aspect, o atenție tot atât de mare acordată „evidenței misterioase a cuvintelor şi a lucrurilor”. Venind dintr-o tradiție diferită, regăsim aici un fel de automatism comparabil automatismului „verbo-auditiv” cultivat de suprarealişti.
„Toujours en poésie l’automatisme verbo-auditif m’a paru créateur à la lecture des images visuelles les plus exaltantes, jamais l’automatisme verbo-visuel ne m’a paru créateur à la lecture d’images visuelles qui puissent de loin leur être comparées.” (André Breton – Le message automatique) („Automatismul verbo-auditiv mi s-a părut întotdeauna creator în poezie la lectura imaginilor vizuale cele mai exaltante, niciodată automatismul verbo-vizual nu mi s-a părut creator la lectura unor imagini vizuale comparabile.”)
Ca argument în favoarea convergenței în refuzul de a accepta experiența vizionară ca primordială, regăsim aceeaşi afirmație, la o distanță de mai bine de o jumătate de secol, atât la Breton cât şi la Rothenberg, a anteriorității atenției față de „iluminare ”. „Non, Lautréamont, Rimbaud n’ont pas vu, n’ont pas joui à priori de ce qu’ils décrivaient, (…) ils se bornaient dans les coulisses sombres de l’être à entendre parler indistinctement et, durant qu’ils écrivaient, sans mieux comprendre que nous (…). L’illumination vient ensuite.” („Nu, - scrie André Breton – Lautréamont, Rimbaud nu au văzut, nu au profitat a priori de ceea ce au descris, (…) ei s-au mărginit în culisele sumbre ale ființei să audă vorbindu-se indistinct şi, în timp ce scriau, fără să înțeleagă mai bine decât noi (…). Iluminarea vine după aceea. »).
Şi pentru Jerome Rothenberg, iată ultimele fraze ale interviului din 1998 : „Il est même possible qu’au bout de la démarche, plutôt qu’à son commencement, quelque chose se révèle à l’esprit dans une sorte de flash, ce que Pound évoquant les idéogrammes des poètes de la Chine ancienne appelait „un éclair fulgurant de poésie concrète”. („E chiar plauzibil ca la sfârşitul demersului, mai degrabă decât la începutul său, să se producă o revelație mintală ca un fel de flash, asemănătoare cu ceea ce Pound, evocând ideogramele poeților din vechea Chină, numise „o strălucire fulgerătoare de poezie concretă”.)