Două milioane de nemțoaice

M-am întors în piață şi m-am furişat printre tarabe încărcate cu de toate ale gurii, dar şi de-ale îmbrăcatului şi de-ale încălțatului. Se lăsa din nou frigul şi nu ştiam unde să mă adăpostesc. Tănase, săracul, dormea în subsolul unui bloc, într-o cămăruță de doi pe doi, ca o celulă, unde-şi înghesuise bulendrele şi mai făcuse rost şi de un televizor minuscul la care se holba cu inocența unui animal. Spațiul acela servise inițial drept depozit pentru zugravii care lucraseră în bloc şi se schimbaseră acolo, îşi îmbrăcaseră salopetele, aveau bidoane cu vopsele, pompă, furtune, tot ce le trebuia. Dacă Tănase căpătase fără nici un act cămăruța, aceasta se datora preşedintelui asociației de proprietari, care, ştiindu-i situația, a închis ochii. Şi gura. Nu a spus nimănui cum stau lucrurile cu omul chircit din subsolul imobilului. Decât să stea în casă cu fosta nevastă, mai bine a luat-o pe arătură şi a nimerit în fundătura asta. Dar pe Tănase tot viața de vagabond îl cucerea. Bolnav, deplasarea lui era însă anevoioasă. Nu se ținea bine pe picioare şi se agăța de fiecare negustor pentru a-l înțelege şi a-i da ceva de mâncare. Primea roşii, ardei, pe care le molfăia în linişte, retras într-un ungher din aceeaşi piață care-l tolera. Culmea e că m-a ajutat şi pe mine să-mi găsesc ceva de lucru, aşa că m-am pomenit la un moment dat că transport saci de pâine dis-de-dimineață la o cârciumă care-şi deschidea porțile cu noaptea în cap. Trăgeam o vodcă din partea casei şi-mi luam apoi tălpăşița. Dar nu-mi venea să mă car. Mă întorceam şi rămâneam nehotărât în pragul uşii, privind cu jind înăuntru ca să-i văd pe muşterii deja aşezați la mese, grăsani pofticioşi înfulecând ceafă de porc şi păstramă de berbec. Nu se mai săturau şi mai comandau o porție, udând-o cu vin roşu de Sâmbureşti, şapte lei carafa de jumătate. Consumul era amețitor. Dacă aş fi mâncat doar a zecea parte din ce haleau tovarăşii, aş fi întins-o cu voma prin tot cartierul. Jivine sănătoase, nu glumă! Mai târziu am aflat ce i s-a întâmplat patronului acestui stabiliment. Omul s-a lăudat cât e ziua de lungă aşa că toată piața Moghioroş a vuit de teribila experiență traversată de domnul Gică Ignat. Domnul purtând acest nume era o persoană înaltă, bine clădit, cu un spate lat şi cu maxilare pătrate. Avea uitătura vigilentă, dar fără penetrație, semn că făcea parte din categoria pândarilor moi, răbdători, care nu se reped din prima asupra prăzii. Oricum, faptul că-şi înjghebase doar o crâşmă într-un loc, nu-i vorbă, cu vad, spre deosebire de alți amici care aveau restaurante de lux, dovedea că nu era chiar de anvergură. Dar... mediocritatea lui era recompensată de episodul dramatic pe care-l trăise. Nici mai mult, nici mai puțin, se aflase la terasa unei cafenele pariziene, în seara de 13 noiembrie, când teroriştii musulmani sau ce dracului erau, împuşcaseră peste o sută de oamenii fiindcă aşa avuseseră ei chef sau cine ştie ce rațiune obscură îi făcuse să apese pe trăgaci. Gică Ignat nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. Dăduse interviuri la televiziuni importante, cuconițe muc şi sfârc i se vârâseră în suflet şi-i solicitaseră declarații vii, fierbinți, patetice. Da, domnişoară, am fost acolo, i-am văzut cu ochii mei pe bandiții ăia... Nu erau toți mascați şi trăgeau fără să le tremure mâna. Duduiau Kalaşnikovurile. M-am aruncat sub masă, apoi m-am dat de-a dura pe asfalt până când am ieşit din raza lor. Aşa am scăpat. Isuse Hristoase, neam de neamul meu nu a trăit aşa o spaimă! Avea chef de vorbă nea Gică, dar cuconițele i-au tăiat macaroana. Când voise pesemne să dea din gură mai abitir, minutele rezervate reportajului expiraseră. În schimb, la el în cârciumă era zeu. Toți muşteriii s-au îngrămădit ca să-l asculte, iar şeful plutea în al nouălea cer. Mitică barmanul, Sorinel grataragiul, Sanda ospătărița, toți clienții grăsani au făcut cerc în jurul lui. Umil, m-am lipit şi eu de ei. În felul lui, omul străbătuse o experiență teribilă, văzuse moartea cu ochii şi uite-l tot în viață. Păi cum să nu-l priveşti atunci ca pe un erou? Rămăsese însă de-al nostru, chiar dacă protagonist al celei mai mari drame petrecute în Franța de la cel de-al doilea război. Cine mai era ca el? A dat atunci de băut din partea casei, a pus pe grătar fleici şi cârnați, când s-a dus la pescărie şi a venit cu ditamai crapul de Dunăre pe care l-a dat fetelor de la bucătărie ca să-i scoată mațele, să-l curățe de solzi şi să-l bage la cuptor, a primit aplauze. M-a văzut şi m-a recunoscut. Nea Genule sau geniule, fă un pas în față, nu te sfii, ia un cârnăcior, ştii carte! Explică-ne şi nouă cum e cu bandiții ăştia!
Am fost atât de emoționat, încât nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Nici când mi-am dat doctoratul în litere nu am trăit o emoție mai intensă. Veniseră şi nişte agenți de vizavi, de la secția 21 de poliție, băieți de ispravă care se felicitau că la noi în bătătură încă nu bântuie flagelul ăsta şi că ei îşi văd de treabă liniştiți, dijmuindu-i pe piețari, confiscând marfa contrabandiştilor care aduc țigări de peste Prut şi le vând la jumătate de preț față de cele din comerțul autorizat, ah, sacra poliție română! M-am bâlbâit: Ce să vă spun, domnu Gică? Sunt şi ei oameni ca şi noi, dar le filează o lampă. Şi mie îmi filează... cine mai e teafăr în ziua de azi? Omul nu e mulțumit de răspunsul meu şi ar vrea să mă tragă de urechi. Nu-mi place că eşti modest! Vorbeşte, ține o prelegere! Hodoronc-tronc! Am muşcat din al doilea cârnăcior care mi-a stat în gât. Eu sunt un vagabond, domnu Ignat, de aia pot fi chiar terorist. S-au prăpădit toți de râs. Înfățişarea mea neîngrijită, pantofii fără şireturi precum ghetele lui Tănase, geaca arsă pe alocuri de țigară, miriştea albă a bărbii năpădindu-mi obrajii, pungile de sub ochi, gustul amar din gură, consecință a insuficienței hepatice, biliare, dracu să le ia de insuficiențe, toate grămadă mă descalificau şi în orice caz nu mă includeau în categoria selectă a teroriştilor. Mă, tu eşti om bun, exclamă brusc Ignat, cu o admirație de părinte, deşi ca vârstă e mult mai tânăr decât mine. Ia spune, de ce ai plecat de acasă? De ce ți-ai luat câmpii? Ți-ai prins nevasta călărită de altul? Ha, ha... Bă, frățioare, față de ce am trăit eu e un fleac! Nu avea rost să-l contrazic, deoarece avea dreptate. Dar, pe de altă parte, budistul din mine, ascuns sub țoalele de bun creştin, voia să-şi dea în petec şi să le arunce în față nătărăilor: Sunt terorist fiindcă într-o dimineață am ieşit din casă şi am văzut oraşul pustiu. Dacă eu închid acum ochii voi veți dispărea. Şi chiar mi s-a părut atunci că bodega se întunecă, iar cei din fața mea se transformă în umbre subțiri ca şuvițe de fum. Grăsanii dinainte erau de nerecunoscut. Unde dispăruseră tacâmurile de pe mese, farfuriile cu păstramă, castroanele cu murături? Unde erau carafele cu vin rubiniu? Dar piața înțesată cu cartofi şi chiloți, cu portocale şi sutiene, cu cepe şi şosete? Până s-a luminat a trecut o veşnicie, aşa am crezut eu, dar poate totul nu a durat nici o clipă. Oricum, muşteriii nu au simțit nimic, iar hălcile de carne din farfurie erau la fel îmbietoare. Am ieşit din cârciumă cu coada între picioare, înfrânt, inutil. Nea Gică Ignat nu mai avea chef să mă chestioneze. Nu moare el dacă nu ştie de ce mi-am luat eu câmpii. Ce mai lacună în cultura lui generală! Toți vagabonzii care mişună prin oraşul ăsta din ce în ce mai neîncăpător păstrează sub zdrențe secrete majore. Dar cine o avea răbdare să-i asculte? Povestea de viață a fiecăruia nu valorează mai mult decât un sfert de pagină dintr-un tabloid mânjit. Fiecare aşadar plânge numai pentru el, iar, dacă lacrimile s-ar transforma în monezi, atunci s-ar putea socoti împlinit.
Se lasă din nou o seară friguroasă şi nu am unde să mă culc. Cei de la revista unde lucrez nu ştiu nimic de situația mea. Mă şi mir cum îmi ținusem gura şi nu trăncănisem vrute şi nevrute. Slăbiciunea mea de-a-mi deschide sufletul este o meteahnă veche, de care am suferit toată viața. De data aceasta, am coborât însă obloanele. Oricum, de când bat drumul la respectiva revistă, mai am un motiv suplimentar de întristare. Văd mormane de cărți la care nu se uită nimeni, şi cu câtă sfială şi emoție autorii veniseră să le dăruiască domnilor critici, împopoțonându-le cu declarații caraghioase, şi cu câtă prefăcătorie domnii critici le-au primit şi i-au felicitat pe autori! Iar, după plecarea omului, le aruncă într-un raft dintr-o bibliotecă- cimitir. M-am gândit că, spre deosebire de oameni, cărțile mor mult mai dureros. Oricât de lichea ar fi fost, individul beneficiază la sfârşit de un ritual popesc sau, dacă e zvârlit în gura cuptorului, s-o găsi vreo rubedenie care să arunce în aceeaşi gură dogoritoare câteva suspine. Pe când, o carte ignorată e ca o frunză toamna, care se desprinde de pe crenguța ei şi, după câteva piruete prin aer zadarnice, cade pe pământ, călcată în picioare, înnoroiată... acesta e pământul indiferenței noastre. În pământ este şi băiatul acela, Răzvan Antoniu, elevul căruia nu-i predasem nicio oră de înțelepciune. Dar în sângele lui a murmurat vocația uitării de sine. Aveam datoria morală de-a scrie scenariul, ora şapte dimineața şi tatăl care nu se mai trezeşte niciodată. Eu încă mă trezesc, dar nu la oră fixă. Aceasta este în funcție de anotimp, adică în funcție de ora la care soarele răsare. Şi trăiesc într-o aşteptare palpitantă, tremurând pentru prima rază de lumină. Dacă nu mai apare, dacă în ziua respectivă soarele nu mai are chef să răsară, dacă ceasornicul mare al galaxiei dă chix? Când mai locuiam într-o casă de om, urmăream albirea ferestrelor. Acum însă fenomenul este copleşitor. Albastrul bătând spre negru devine indigo, apoi violet vioriu, urmează griul perlat şi în sfârşit culoarea de safir cuprinde cerul incendiat brusc de soarele care nu mai poate fi ținut în frâu. E atât de frumos încât arunc de pe mine plapuma jegoasă şi mă dau jos de pe taraba care a servit drept pat. Situația în care sunt îmi aminteşte de zilele din tinerețe petrecute la 2 Mai sau la Vama Veche, de sacul de dormit din care dimineața scoteam nasul. Dar de atunci a trecut o groază de vreme şi e groaza aia care te întunecă odată cu timpul care cântăreşte tone. Piața începe să viermuiască şi printre omuleții care nu au astâmpăr mă strecor şi eu ca să-mi găsesc de lucru. Mai car un sac cu pâini pentru bodegă, mai pun în cârcă nişte lăzi, iau fiare şi le încarc în vreo remorcă delabrată, fac de toate şi nu mi-e ruşine. Dacă până la prânz câştig vreo zece lei sunt fericit. În bodega respectivă unde sunt cunoscut ca un cal breaz primesc blidul cu patru mici care-mi țin de foame toată ziua. Cu alimentația, deci, am rezolvat-o. Mai greu e când se întunecă fiindcă mă simt atunci într-o nesiguranță care pune sub semnul întrebării tot ataşamentul meu extrem. Am totuşi nevoie de un acoperiş. Oricât de protector ar fi cerul liber, nu mă împac cu frigul. Nu am ajuns încă un homeless rodat. Dârdâi ca un puştan, iar vagabonzii experimentați râd pe seama neadaptării mele. Disperat uneori, fug la Tănase nu pentru a înnopta la el, ceea ce ar fi imposibil, ci, întrebându-l de una, de alta, ajung cât de cât să mă întăresc. Aşa am aflat povestea vieții lui, nu mult diferită de a mea. Şi el fusese filolog, citise, studiase, cărțile erau pasiunea sa. Nu întâmplător ajunsese bibliotecar şi o bună parte din viață şi-o consumase în bibliotecă. Până ce se însurase, iar femeia i-a tratat profesia cu un dispreț ucigător. Dar pe vremea aceea, nu bea. Băutura l-a cotropit în clipa în care s-a aliat cu scârba nevestei. Pe măsură ce se îmbăta, ea îl respingea cu tot mai multă hotărâre. Poate tot atunci s-a şi îmbolnăvit. Tremura tot de furie şi nu ştia cum să se apere. Ce vrei? Nu am bani, ăsta-i salariul... Ea ştia în ce hal îl adusese, dar probabil că aceasta şi dorise. Batjocura trebuia să meargă până la capăt, până la deposedarea bărbatului de orice bun, până ce din bibliotecarul respectat de odinioară avea să curgă o zeamă chioară. Aşa că, Tănase a plecat în cele din urmă de acasă şi a făcut din vagabondaj o atroce consolare.
Are o frunte de două degete şi sprâncene stufoase care se îmbină la rădăcina nasului. Buzele sunt moi, vinete şi mereu umezite de o salivă cenuşie. Scofâlcit, cu o dantură neagră, nu oferă o privelişte agreabilă. Dar vizitele mele, ca de la vagabond la vagabond, nu iau în seamă atributele estetice. Şi eu arăt ca vai de lume, aşa că nu are cum să râdă ciob de oală spartă. Poate noi suntem acei năpăstuiți fără prihană care, în mijlocul pegrei, facem figură de nobili scăpătați, al căror creier încă pulsează. Pulsațiile care se aud în capul lui Tănase sunt din ce în ce mai rare, ceea ce-mi aminteşte de sângele lui Antoniu, care abia mai zvâcnea prin arterele subminate de droguri. Energia lui de-a salva oameni țâşnise pesemne din vreun alt rezervor al ființei şi nu a avut nici o legătură cu sistemul circulator şi cu inima îmbătrânită prematur. Tănase însă nu a salvat pe nimeni, nici măcar pe sine. În cămăruța lui nu mai e nici o carte, ceea ce-l doare nespus. Îmi arată din când în când ferestrele apartamentului unde fosta soție e acum stăpână şi are viața ei. Prin gestul său exprimă o nostalgie chinuitoare. S-ar întoarce oricând la starea de odinioară, dar nu mai are pic de putere şi, ajuns în fața uşii, ar beneficia de un tratament mai aspru decât al unui câine cules de pe drumuri. Nu-şi face în privința aceasta nici o iluzie. După cum nu-mi mai fac şi eu. Deziluzionații sunt, de aceea, frați de cruce.
În seara când am fost la el, avea televizorul aprins şi urmărea un documentar despre luna de asalt, aprilie 1945, a Armatei Roşii asupra Berlinului. Nu puteam fi atent la film, fiindcă eram captat de ochii lui bolnăvicios de pironiți asupra ecranului. Pur şi simplu, sorbea ce se derula acolo. Şi în acelaşi timp lăsa impresia că suferă imens. Treptat, am început şi eu să urmăresc imaginile şi, la un moment dat, am început să tremur zgâlțâit de friguri, mai ceva decât noaptea întins pe taraba care-mi ținea loc de pat. Englezii care realizaseră documentarul trataseră evenimentele cu o obiectivitate rece şi în acelaşi timp neîndurătoare. Aflam în sfârşit adevărul despre acele zile de pretins eroism, prin care cel de-al treilea Reich fusese pus cu botul pe labe. Erau redate fragmente din scrisoarea unui soldat rus care participase la asediul final. Flăcăul recunoaştea că mai toți din batalionul lui sunt beți, el este cel mai puțin beat, şi, întrucât ştiu că nu-i mai desparte de victorie decât câțiva paşi, fac ce vreau. Informația care a urmat m-a scos din minți. După ce, în martie acel an, Armata Roşie a intrat în Germania, până în clipele capitulării, dar şi după aceea, glorioşii oşteni ai lui Stalin şi Jukov au violat două milioane de nemțoaice. Nu conta vârsta, puştoaice, babe, femei prenubile şi coapte, toate au căzut sub tăvălugul înfometat al unor bestii îndoctrinate. Documentarul prezenta câteva chipuri de femei ruinate, învinețite de bătăi, cu rochiile sfâşiate, care abia se țineau pe picioare, picioare desfăcute cu forța de bravii soldați sovietici şi mare minune că se mai putuseră apropia unul de celălalt. Documentarul mai furniza şi alte amănunte potrivit cărora la violurile în grup participaseră şi rusoaice, tovarăşe comisar, care se amuzau asistând la spectacol. Beau cot la cot cu bărbații şi chiar îi îndemnau pe tineri să nu se abțină şi să dea tot ce pot, fiindcă este vorba de femeia fascistului care primeşte exact ce merită. Pe urmă tot în film vedeam chiar mutrele acestor muieri, colhoznice grase, cu piept de lăptărese, şi pe a căror tunică luceau decorațiile militare. Defilau putorile victorioase fiindcă zdrobiseră fiara nazistă. Mintea mi se înfierbânta şi-l înțelegeam pe Tănase de ce se uită cu nesaț la acele secvențe. Nu am dreptate când spun că istoria este cea mai ticăloasă creație a lui Dumnezeu? Dacă el îmi spune acum că e anticomunist, zâmbesc neajutorat. Bibliotecarul de altădată, om cuminte, la locul lui, care nu avea nevoie nici de alcool, nici de tutun, este acum o ruină, violat la rândul lui. Ca şi mine. Violați, batjocoriți, călcați în picioare, privim galantarele pline de mâncare, până ni se lipeşte burta de şira spinării. Sunt pofticios, dar m-am învățat să-mi pun pofta în cui. Tănase îmi spune că lui i-a trecut pofta de mâncare tocmai din 1977, când era student la Bucureşti, dar tatăl lui fusese deja halit de oamenii lui Ceauşescu, fiindcă participase la greva minerilor din primăvara sau din vara acelui an. Aşa ceva nu mi-aş fi închipuit. Destăinuirea mă lasă cu gura căscată. Cum? Tatăl tău? Da, bătrânul Ilie Tănase, maistru miner, cu ani de trudă pe cocoaşă, care a coborât în subteran de sute şi sute de ori şi nu i-a păsat că oricând galeriile se pot surpa. El ştia că trebuie să muncească, să-şi crească feciorii, credea şi în regimul puterii populare, până când i s-au deschis ochii şi atunci a ieşit la lumină. Ăsta a fost tata. L-a durut când a văzut că eu, în loc să fac ceva serios, mă înscriu la Litere. M-a lăsat să fiu un fel de parazit, întreținut de el, bietul salahor, care ieşea din şut seara târziu, plecat de la prima oră de acasă. Dacă ai şti cum a fost pe atunci...
De ştiut ştiam. Cu urechea lipită de „Europa liberă”, mă informasem într-o oarece măsură. Dar, e mult de atunci, aducerea aminte avea sincope. Până la urmă, nici nu mă interesa sau pe vremea aceea simțurile nu erau
într-atât de încordate, încât să rețină evenimente care nu intrau în coliziune cu organele mele genitale. Comunismul? Doar o vorbă, ca şi nazismul, ca toate ideologiile care, ca nişte supersonice, zburau prea sus şi nu coborau între pulpe. Documentarul s-a terminat şi a urmat un calup de publicitate.
Într-un dulăpior lipit de dormeza scurtă pe care noaptea se ghemuieşte, Tănase are pitit un clondir de vodcă, din care soarbe periodic, supunându-se astfel unei porunci care-l împinge ireversibil către moarte. Şi acum deschide dulăpiorul şi scoate de acolo recipientul cenuşiu în interiorul căruia lichidul se clatină. Îi tremură mâinile, dar nu iroseşte nici un strop. Paharele sunt umplute până la buză şi apoi le ciocnim cu un soi de religiozitate tăcută, fără să ne urăm sănătate şi alte chestii de felul ăsta. Şi-a adus aminte de tatăl lui şi e pe punctul să plângă, dar lacrimile nu țâşnesc din ochii uscați. Ştii că însuşi Ceauşescu atunci s-a deplasat în Valea Jiului? Nu era sigur pe puterea lui sau a fost doar o stratagemă de o viclenie fără seamăn? A doua variantă e valabilă. A venit musiul şi, perfidie genială, i-a felicitat pe tovarăşii mineri că au dat dovadă de spirit combativ, revoluționar, că au sancționat anumite aspecte care nu corespund spiritului eticii şi echității socialiste, şi aşa ar trebui să procedeze toate categoriile de oameni ai muncii, să protesteze şi să se adreseze prin petiții ferme organelor superioare ale partidului şi statului. Ce vorbe frumoase! Tata, prostul, a fost cucerit de cuvintele şefului şi chiar s-a dus la el, i-a strâns mâna şi, auzi gogomănie, l-a îmbrățişat. Colegii lui au început să aplaude. Securiştii din spate nu au schițat un gest, fiindcă ştiau ei ce ştiau. Ceauşescu a jucat teatru perfect şi a plecat de acolo înconjurat de aclamații. Timpul trecea însă şi nu se schimba nimic. Dar în mină printre ortaci apăreau figuri noi, aparent băieți de treabă care ştiau să bea o țuică şi să mănânce o bucată de slană. Erau turnătorii infiltrați cu bună ştiință. Tata a fost printre primii scos din mină şi deportat. Înainte a trecut pe la Securitate unde a încasat o bătaie pe cinste. Tovarăşul Ceauşescu nu l-a iertat fiindcă-şi permisese să-l îmbrățişeze. Cu ochii scoşi, tumefiat la față, a ajuns undeva pe lângă Botoşani, unde şi-a dat duhul. Mama a înnebunit şi m-a chemat acasă. Pe vremea aceea citeam însă febril Kafka...
Numele scriitorului a avut o sonoritate funebră în acel spațiu limitat. Am plecat de la Tănase nu înainte de-a auzi întrebarea fatidică: Dar mata, nene, de ce ai fugit de acasă?

Fragment din romanul "Distinşi, inexistenți cititori..."