Ancheta VR
Igor Mocanu
VORONIN ŞI CĂȚELANDRII LUI, ĂŞTIA N-AU HABAR CE LI SE-NTÎMPLĂ-N ȚARĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2009
1. Republica Moldova are mai multe atuuri. Sau, mai precis, potențiale zone care pot fi speculate ca atu. În limbaj de rebranding, sînt tocmai zonele care îi scot în evidență diferențele specifice şi, prin asta, îi conferă o identitate proprie. Nu cred că mai pune cineva la îndoială etnia majorității populației de acolo, la fel cum rămîn de fiecare dată din ce în ce mai sceptic în fața gesturilor de exacerbare lozincardă a evidenței acestei etnii. Pentru o Europă întreagă, ba chiar şi pentru Rusia lui Medvedev (id est Putin), este periculos de limpede cum stau lucrurile: că peste 60% din cetățeni sînt etnici români, că şi minoritățile celor 40% rămase au fost aculturate în spiritul deja desuetei ideologii moldoveniste, deci tot români, că mai mult de jumătate din această populație are dublă cetățenie, din care una românească şi că peste un sfert aşteaptă să se încetățenească în următorii, să zicem, cinci ani. Mai rămîn bătrînii, cetățeni ai vechiului regat, plus copiii, progenituri ai ăstora care aşteaptă să le vină cetățenia. Europa şi Rusia s-au prins foarte degrabă cum stă treaba, ne-au puricat demult, politic, ADN-ul şi etnia, mai puțin Voronin şi cățelandrii lui, ăştia n-au habar ce li se-ntîmplă-n țară. Mai au din cînd în cînd cîte-o premoniție care-i bagă-n boale şi, posedați, mai promulgă vreo lege absurdă care nu face decît să înmulțească bifele de pe lista neagră a raportului democratic, adică din baza de monitorizare a Freedom House, cu riscul de a-i fi sistată domnilor legislatori toată lețcaia străină.
După ce m-am scuzat destul, o să revin la chestia asta cu identitatea proprie şi diferența specifică. Nu o voi face, probabil, mai bine decît cercetătorii din volumul coordonat de Monica Heintz, însă identitatea iaşte cam tot ce rămîne după ce istoria şi-a încheiat un fir narativ şi a demarat un altul. Identitatea aceasta a început să fie aşa cum o avem acuma încă din 1714, cînd Dimitrie Cantemir i-a garantat lui Petru I, la Stănileşti, cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, victoria împotriva turcilor. Numai că realitatea s-a dovedit a fi alta decît cea pe care o teoretizase el în Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae şi astfel ne-am pomenit dați cadou muscalilor. Ping-pongul geopolitic ce a urmat după aceea ne-a pus în fața unui eritaj cultural şi de mentalitate care, aşa cum sticlos remarca Vitalie Ciobanu în Frica de diferență, ne face de fiecare dată înfricoşător de diferiți atunci cînd ne declarăm români în Republica Moldova şi republicani în România. Nevralgia vine din cum îți asumi astăzi, la nivel individual şi de masă, pactul de-acum trei secole şi mai bine dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I. Poți s-o faci, asemenea lui Vasile Ernu, în maniera unui lonely planet constructiv ideologic, ori în stilul proiectului Planeta Moldova, adică cinic deconstructiv şi profund autoironic. Dar o mai poți face în spiritul direcției de la Contrafort, adică european, însă le nivelul discursului din subsidiar, în cel al unei ideologii a jusitificării, al unui program involuntar şi redundant recuperator pe segmentul margine-centru. Ori pur şi simplu poți pleca în Italia ori Spania să faci curat prin casele europenilor după ce tot tu le-ai şi construit, lăsînd acasă certificat de absolvire a trei facultăți şi diplomă de grad superior pentru vreo cinci specializări. În acest sens, identitatea „strîmbă” – ca să împrumut un concept al lui Cosmin Costinaş din Manifestul strîmb – se preschimbă în punct de sprijin.
Bun. După ce ne-am asumat tot ce ni s-a întîmplat în ultimele trei secole, ne putem gîndi şi la atuuri. Foarte precis punctate de Liviu Antonesei în răspunsul lui la această primă întrebare din anchetă86. Aşa că nu le voi relua. Voi preciza numai că e nevoie de un sistem bancar bine pus la punct, e nevoie de multă machetare şi layout. E nevoie de un Raiffeisen Bank la Chişinău. Bineînțeles, şi de un guvern care ştie pe ce lume trăieşte. E nevoie de toate astea, pentru a le putea spune povestea noastră pe limba lor şi viceversa.
2. Tradiții? Hm. Primul sens al acestui cuvînt şi care-mi vine-n minte este acela de speculație etnologică. Da, în Republica Moldova se mai merge cu capra, cu uratul, cu colindul ş.cl., se mai țin blajinii, se merge la rug ş.cl. În această accepțiune, Buciumul lui Tudor Tătaru mai e încă „de actualitate”. Mai există şi tradițiile culturilor populare minoritare. Îmi amintesc că într-o zi anume din an, bulgarii dintr-un sat vecin cu al meu fac la poartă o zeamă de peşte cu usturoi. Foarte gustoasă zeamă.
Însă dacă vorbim de tradiții literare ori de practică a artei (contemporane), ar trebui să identificăm – în termenii teoriei occidentale – elemente de transmitere, traducere şi trădare ale acesteia în cîmpul produselor literare / artistice create de-a lungul vremii. Or aşa ceva nu (prea) există. Eugen Lungu a arătat scurt pe doi şi competent ce rămîne valabil dintr-un secol de produse culturale în proiectul său de antologii inițiat împreună cu Editura ştiința-Arc, în colecția „Literatura din Basarabia în secolul XX”. Unde „literatura din Basarabia” înseamnă poezie, proză scurtă, roman, teatru, critică literară şi eseu şi se întinde de pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi pînă primele zile ale secolului XXI. În expresia „literatura din Basarabia” nu intră arta şi nici muzica. De artă s-a ocupat un pic Tudor Stavilă în studiul-album Arta plastică modernă din Basarabia, unde „modernă” înseamnă 1918-1940, analizînd totodată şi „constituirea artei plastice basarabene” între anii 1887 şi 1918. Ca din aceste sumare exemplificări să rezulte o tradiție, e necesar să vină altcineva şi să le recitească.
Instituții? Nu mă îndoiesc de faptul că cei care vor răspunde în continuare, pe linia celor care au răspuns deja la această anchetă, nu vor întoarce pe toate părțile instituțiile româno-române mainstream din Republica Moldova. Aşa că voi aminti numai cîteva cazuri care, cu certitudine, au toate şansele să rămînă în afara acestei anchete. Asociația nonguvernamentală Oberliht, înființată în 2000 de către artistul şi curatorul Vladimir Us, împreună cu o mînă de tineri artişti din Republica Moldova, care în vara acestui an, prin proiectul „Intervenții”, a adus la Chişinău câțiva dintre cei mai importanți artişti din România (Michele Bressan, Nicu Ilfoveanu, Vlad Nancă, Mircea Nicolae, Dan Perjovschi, Andy Sinboy, Ştefan Tiron). Aceştia, împreună cu artiştii din Republica Moldova (Ludmila Bouroş, Ion Buzu, Angela Candu, Alexandru Cosmescu, Nicoleta Esinencu, Tatiana Fiodorova, Ion Fisticanu, Vadim Lungul, trupa No Shagga, Mark Verlan, Vladimir Us şi Grupul 2 + 2), au pus pe roate un sistem de proiecte de artă contemporană (expoziții, grafitti la Ghidighici, performance-uri), prelungit luna aceasta în squat-ul numit Apartament 17, din Bucureşti. Aş aminti şi revista Stare de Urgență, „revistă de literatură, artă şi atitudine”, înființată acum un an şi mai bine de către Dumitru Crudu şi Marius Ianuş. N-aş uita şi primul post românesc de televiziune online, Liber TV, construit de către Florin Braghiş, împreună cu Mitoş Micleuşanu, colegul său din proiectul Planeta Moldova. După cum n-aş uita nici compilația de rap Green Flava (2007), în colaborare cu Rebel Music, un featuring al rapperilor din România (Brugner şi Bitza) cu cei din Republica Moldova (HAM, B-ZAR, Wave, Roma, Junky şi Gasha), intitulat Misiunea: Bucureşti – Chişinău. Şi vă invit, vineri, 8 noiembrie, ora 18.00, la Galeria posibilă, la „o retrospectivă Perjovschi văzută prin prisma materialelor tipărite”, unde va fi lansat şi volumul Bucureşti – Brussel – Chişinău, tipărit de Galeria posibilă cu sprijinul AFCN, „o carte-obiect care pune în paralel trei proiecte din 2008 (cel de la Centrul Național al Dansului din Bucureşti, de la Wiels Center for Contemporary Art din Bruxelles şi din cadrul proiectului Intervenții3 de la Chişinău)”.
Personalități? Aş începe cu emigranții din generația mai veche, Constantin Eretescu, Serge Moscovici, Cristian Mungiu, Roman Tolici. I-aş aminti pe aceia din generația mai tînără, Ştefan Baştovoi, Florin Braghiş, Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu, Alexandru şi Mihai Vakulovski. Aş trece apoi la „navetişti”, la Vladimir Bulat, Leo Butnaru, Constantin Cheianu (care va fi jucat în curînd în Irlanda), Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Lilia Crudu, Nicoleta Esinencu, Emilian Galaicu-Păun (tradus intens în Occident), Vasile Gârneț, Vladimir Us. Nu l-aş lăsa de-o parte nici pe Igor Cobileanski, Thomas Ciulei ori Pavel Brăila. Mai e de amintit trupa de hip-hop Huliganii, cu un discurs politic interesant la începuturile ei, dar care, în ultima vreme, a eşuat lamentabil în arcanele discursului de nouă-dreaptă.
3. Prima instituție care mi-a venit în minte este Institutul „Frații Golescu”, „pentru relațiile cu românii din străinătate”, fondată de către Mihai Nicolae. Acest institut, unul dintre cele mai nonguvernamentale ever, activează de aproape zece ani. În acest răstimp a stabilit un parteneriat solid cu Radio Moldova Cultural prin care elevilor participanți cu lucrări literare la emisiunile radiofonice ale Zinei Cerchez şi Zinaidei Izbaş li s-a oferit un sejur cultural în România. De asemenea, Institutul „Frații Golescu” este inițiatorul şi autorul unui proiect fotografic mai larg, prin care este adusă în dezbaterea publică şi artistică tema lăcaşurilor de cult bisericesc şi a vechilor cetăți istorice. Prima etapă a acestui proiect s-a numit Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia şi s-a materializat omonim într-un album de fotografie, semnată Dan Bîrcea, şi un studiu de specialitate de Mihai Nicolae, plus o expoziție de fotografie, vernisată vara aceasta la Muzeul Țăranului Român. Urmează încă un album de fotografie cu Cetatea Sorocii, însă pînă una-alta Institutul „Frații Golescu” a organizat Expoziția Cernăuți în cărți poştale din perioada interbelică, colecția Corneliu Beda, la Centrul Cultural MIRA.
Nu trebuie să uităm revista de literatură, artă şi atitudine Stare de Urgență care dezvoltă, în paralel, două „programe adiacente”: primul, „Basarabia pe viu”, constă într-o vizită de o săptămînă a tinerilor scriitori şi artişti români în Republica Moldova, pentru a cunoaşte realitățile de acolo; al doilea este Cercul de Dezbateri Culturale „Stare de Urgență” de la Biblioteca „B.P. Haşdeu” din Chişinău.
Am auzit că ICR vrea să deschidă o filială la Chişinău. Doamne-ajută.
Mai rămîne ca principalele reviste de cultură, principalele cotidiane şi posturi de televiziune din România să-i urmeze exemplul şi ne-am scos.
5. De toate felurile şi culorile, de la „podul de flori”, la îmbrățişarea cu entuziasm a teoriei moldovenismului ieşită din creierul lui Stalin precum Venus din scoică; de la indiferență totală, la implicare culturală şi artistică efectivă. Voi aminti numai două momente, foarte alarmante din punctul meu de vedere. Unul la nivel de discurs general, altul mai de cazuistică.
Am urmărit cu atenție presa cotidiană românească din ultimii ani şi am putut constata că la nivelul discursului general titulatura articolelor se învîrte în jurul tememului „Republica Moldova face şi drege”, producîndu-se astfel o confuzie, deliberată şi la umbra paravanului corectitudinii (geo)politice, între cuvintele „Voronin” şi „Republica Moldova”. Dacă s-ar opera o interşanjare în titulatură a acestor două nume proprii, cititorul de presă din România ar fi, dintr-o dată, mult mai informat. Nu Republica Moldova, ci Voronin... taie, spînzură, condamnă, amenință, face şi drege. Între Voronin şi Republica Moldova s-a căscat un hău, insurmontabil de către primul. Probabil că semnul de egalitate între Iliescu şi România ar fi cel puțin scandalos pentru majoritatea românilor. Pe de altă parte, nici mass-media din Republica Moldova, în proporție de 90% de limbă rusă, nu este mai brează. Şi cînd te gîndeşti că există voci care susțin teoria că în Republica Moldova minoritățile etnice ar fi oprimate...
Al doilea moment, cel de cazuistică, se referă strict la cazurile Teodora Dumitru şi Sorin Ilieşiu. Într-un articol publicat pe 21 august 2008 pe blogul revistaculruta.ro, Teodora Dumitru îşi începea cronicheta la volumul lui Hose Pablo, Căpşune în inima mea. Volum funerar pentru Generația 2000, cu următoarea frază: „Victor Neaga, alias Hose Pablo, e un basarabean de 22 de ani din categoria fraților de peste Prut «în curs de implementare». Folosesc sintagma aproape de sensul cu care sînt desemnate statele centrafricane «în curs de dezvoltare», unde 90% din populație mănîncă rădăcini, dar, fiindcă există o hartă care le afirmă existența, obțin şi o relativă conştiință de sine”. „Bat-o poarca, mînce-o caua”, ca să-l citez pe Eminescu. Un al doilea caz este cel al lui Sorin Ilieşiu. Sorin Ilieşiu a postat pe blogul lui Cristian Pătrăşconiu următorul comentariu la un răspuns al lui Vladimir Tismăneanu: „Constat că Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu a fost editată, în mod absurd, la Chişinău, acolo unde cititorii nu au nici măcar şansa să lectureze – critic sau necritic – «Raportul Tismăneanu», interzis de Partidul Comunist care conduce Rep. Moldova, partid care promovează «iluziile anticomunismului»”. Cum Teodora Dumitru crede că în Republica Moldova mîncăm rădăcini, la fel şi domnul Sorin Ilieşiu crede că Moldova nu este electrificată şi nu are acces la internet ca să poată intra pe site-ul presidency.ro pentru a citi acolo Raportul final, asta în cazul cînd nu şi-l cumpără direct din toate librăriile bune din Chişinău, unde volumul coordonat de Vladimir Tismăneanu se află de ani buni. Cred că orice comentariu este de prisos, deşi ar mai fi o mie şi una de nopți de stat la poveşti.
(IGOR MOCANU este critic literar “douămiist”, manager al Editurii Cartier)
După ce m-am scuzat destul, o să revin la chestia asta cu identitatea proprie şi diferența specifică. Nu o voi face, probabil, mai bine decît cercetătorii din volumul coordonat de Monica Heintz, însă identitatea iaşte cam tot ce rămîne după ce istoria şi-a încheiat un fir narativ şi a demarat un altul. Identitatea aceasta a început să fie aşa cum o avem acuma încă din 1714, cînd Dimitrie Cantemir i-a garantat lui Petru I, la Stănileşti, cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, victoria împotriva turcilor. Numai că realitatea s-a dovedit a fi alta decît cea pe care o teoretizase el în Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae şi astfel ne-am pomenit dați cadou muscalilor. Ping-pongul geopolitic ce a urmat după aceea ne-a pus în fața unui eritaj cultural şi de mentalitate care, aşa cum sticlos remarca Vitalie Ciobanu în Frica de diferență, ne face de fiecare dată înfricoşător de diferiți atunci cînd ne declarăm români în Republica Moldova şi republicani în România. Nevralgia vine din cum îți asumi astăzi, la nivel individual şi de masă, pactul de-acum trei secole şi mai bine dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I. Poți s-o faci, asemenea lui Vasile Ernu, în maniera unui lonely planet constructiv ideologic, ori în stilul proiectului Planeta Moldova, adică cinic deconstructiv şi profund autoironic. Dar o mai poți face în spiritul direcției de la Contrafort, adică european, însă le nivelul discursului din subsidiar, în cel al unei ideologii a jusitificării, al unui program involuntar şi redundant recuperator pe segmentul margine-centru. Ori pur şi simplu poți pleca în Italia ori Spania să faci curat prin casele europenilor după ce tot tu le-ai şi construit, lăsînd acasă certificat de absolvire a trei facultăți şi diplomă de grad superior pentru vreo cinci specializări. În acest sens, identitatea „strîmbă” – ca să împrumut un concept al lui Cosmin Costinaş din Manifestul strîmb – se preschimbă în punct de sprijin.
Bun. După ce ne-am asumat tot ce ni s-a întîmplat în ultimele trei secole, ne putem gîndi şi la atuuri. Foarte precis punctate de Liviu Antonesei în răspunsul lui la această primă întrebare din anchetă86. Aşa că nu le voi relua. Voi preciza numai că e nevoie de un sistem bancar bine pus la punct, e nevoie de multă machetare şi layout. E nevoie de un Raiffeisen Bank la Chişinău. Bineînțeles, şi de un guvern care ştie pe ce lume trăieşte. E nevoie de toate astea, pentru a le putea spune povestea noastră pe limba lor şi viceversa.
2. Tradiții? Hm. Primul sens al acestui cuvînt şi care-mi vine-n minte este acela de speculație etnologică. Da, în Republica Moldova se mai merge cu capra, cu uratul, cu colindul ş.cl., se mai țin blajinii, se merge la rug ş.cl. În această accepțiune, Buciumul lui Tudor Tătaru mai e încă „de actualitate”. Mai există şi tradițiile culturilor populare minoritare. Îmi amintesc că într-o zi anume din an, bulgarii dintr-un sat vecin cu al meu fac la poartă o zeamă de peşte cu usturoi. Foarte gustoasă zeamă.
Însă dacă vorbim de tradiții literare ori de practică a artei (contemporane), ar trebui să identificăm – în termenii teoriei occidentale – elemente de transmitere, traducere şi trădare ale acesteia în cîmpul produselor literare / artistice create de-a lungul vremii. Or aşa ceva nu (prea) există. Eugen Lungu a arătat scurt pe doi şi competent ce rămîne valabil dintr-un secol de produse culturale în proiectul său de antologii inițiat împreună cu Editura ştiința-Arc, în colecția „Literatura din Basarabia în secolul XX”. Unde „literatura din Basarabia” înseamnă poezie, proză scurtă, roman, teatru, critică literară şi eseu şi se întinde de pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi pînă primele zile ale secolului XXI. În expresia „literatura din Basarabia” nu intră arta şi nici muzica. De artă s-a ocupat un pic Tudor Stavilă în studiul-album Arta plastică modernă din Basarabia, unde „modernă” înseamnă 1918-1940, analizînd totodată şi „constituirea artei plastice basarabene” între anii 1887 şi 1918. Ca din aceste sumare exemplificări să rezulte o tradiție, e necesar să vină altcineva şi să le recitească.
Instituții? Nu mă îndoiesc de faptul că cei care vor răspunde în continuare, pe linia celor care au răspuns deja la această anchetă, nu vor întoarce pe toate părțile instituțiile româno-române mainstream din Republica Moldova. Aşa că voi aminti numai cîteva cazuri care, cu certitudine, au toate şansele să rămînă în afara acestei anchete. Asociația nonguvernamentală Oberliht, înființată în 2000 de către artistul şi curatorul Vladimir Us, împreună cu o mînă de tineri artişti din Republica Moldova, care în vara acestui an, prin proiectul „Intervenții”, a adus la Chişinău câțiva dintre cei mai importanți artişti din România (Michele Bressan, Nicu Ilfoveanu, Vlad Nancă, Mircea Nicolae, Dan Perjovschi, Andy Sinboy, Ştefan Tiron). Aceştia, împreună cu artiştii din Republica Moldova (Ludmila Bouroş, Ion Buzu, Angela Candu, Alexandru Cosmescu, Nicoleta Esinencu, Tatiana Fiodorova, Ion Fisticanu, Vadim Lungul, trupa No Shagga, Mark Verlan, Vladimir Us şi Grupul 2 + 2), au pus pe roate un sistem de proiecte de artă contemporană (expoziții, grafitti la Ghidighici, performance-uri), prelungit luna aceasta în squat-ul numit Apartament 17, din Bucureşti. Aş aminti şi revista Stare de Urgență, „revistă de literatură, artă şi atitudine”, înființată acum un an şi mai bine de către Dumitru Crudu şi Marius Ianuş. N-aş uita şi primul post românesc de televiziune online, Liber TV, construit de către Florin Braghiş, împreună cu Mitoş Micleuşanu, colegul său din proiectul Planeta Moldova. După cum n-aş uita nici compilația de rap Green Flava (2007), în colaborare cu Rebel Music, un featuring al rapperilor din România (Brugner şi Bitza) cu cei din Republica Moldova (HAM, B-ZAR, Wave, Roma, Junky şi Gasha), intitulat Misiunea: Bucureşti – Chişinău. Şi vă invit, vineri, 8 noiembrie, ora 18.00, la Galeria posibilă, la „o retrospectivă Perjovschi văzută prin prisma materialelor tipărite”, unde va fi lansat şi volumul Bucureşti – Brussel – Chişinău, tipărit de Galeria posibilă cu sprijinul AFCN, „o carte-obiect care pune în paralel trei proiecte din 2008 (cel de la Centrul Național al Dansului din Bucureşti, de la Wiels Center for Contemporary Art din Bruxelles şi din cadrul proiectului Intervenții3 de la Chişinău)”.
Personalități? Aş începe cu emigranții din generația mai veche, Constantin Eretescu, Serge Moscovici, Cristian Mungiu, Roman Tolici. I-aş aminti pe aceia din generația mai tînără, Ştefan Baştovoi, Florin Braghiş, Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu, Alexandru şi Mihai Vakulovski. Aş trece apoi la „navetişti”, la Vladimir Bulat, Leo Butnaru, Constantin Cheianu (care va fi jucat în curînd în Irlanda), Vitalie Ciobanu, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Lilia Crudu, Nicoleta Esinencu, Emilian Galaicu-Păun (tradus intens în Occident), Vasile Gârneț, Vladimir Us. Nu l-aş lăsa de-o parte nici pe Igor Cobileanski, Thomas Ciulei ori Pavel Brăila. Mai e de amintit trupa de hip-hop Huliganii, cu un discurs politic interesant la începuturile ei, dar care, în ultima vreme, a eşuat lamentabil în arcanele discursului de nouă-dreaptă.
3. Prima instituție care mi-a venit în minte este Institutul „Frații Golescu”, „pentru relațiile cu românii din străinătate”, fondată de către Mihai Nicolae. Acest institut, unul dintre cele mai nonguvernamentale ever, activează de aproape zece ani. În acest răstimp a stabilit un parteneriat solid cu Radio Moldova Cultural prin care elevilor participanți cu lucrări literare la emisiunile radiofonice ale Zinei Cerchez şi Zinaidei Izbaş li s-a oferit un sejur cultural în România. De asemenea, Institutul „Frații Golescu” este inițiatorul şi autorul unui proiect fotografic mai larg, prin care este adusă în dezbaterea publică şi artistică tema lăcaşurilor de cult bisericesc şi a vechilor cetăți istorice. Prima etapă a acestui proiect s-a numit Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia şi s-a materializat omonim într-un album de fotografie, semnată Dan Bîrcea, şi un studiu de specialitate de Mihai Nicolae, plus o expoziție de fotografie, vernisată vara aceasta la Muzeul Țăranului Român. Urmează încă un album de fotografie cu Cetatea Sorocii, însă pînă una-alta Institutul „Frații Golescu” a organizat Expoziția Cernăuți în cărți poştale din perioada interbelică, colecția Corneliu Beda, la Centrul Cultural MIRA.
Nu trebuie să uităm revista de literatură, artă şi atitudine Stare de Urgență care dezvoltă, în paralel, două „programe adiacente”: primul, „Basarabia pe viu”, constă într-o vizită de o săptămînă a tinerilor scriitori şi artişti români în Republica Moldova, pentru a cunoaşte realitățile de acolo; al doilea este Cercul de Dezbateri Culturale „Stare de Urgență” de la Biblioteca „B.P. Haşdeu” din Chişinău.
Am auzit că ICR vrea să deschidă o filială la Chişinău. Doamne-ajută.
Mai rămîne ca principalele reviste de cultură, principalele cotidiane şi posturi de televiziune din România să-i urmeze exemplul şi ne-am scos.
5. De toate felurile şi culorile, de la „podul de flori”, la îmbrățişarea cu entuziasm a teoriei moldovenismului ieşită din creierul lui Stalin precum Venus din scoică; de la indiferență totală, la implicare culturală şi artistică efectivă. Voi aminti numai două momente, foarte alarmante din punctul meu de vedere. Unul la nivel de discurs general, altul mai de cazuistică.
Am urmărit cu atenție presa cotidiană românească din ultimii ani şi am putut constata că la nivelul discursului general titulatura articolelor se învîrte în jurul tememului „Republica Moldova face şi drege”, producîndu-se astfel o confuzie, deliberată şi la umbra paravanului corectitudinii (geo)politice, între cuvintele „Voronin” şi „Republica Moldova”. Dacă s-ar opera o interşanjare în titulatură a acestor două nume proprii, cititorul de presă din România ar fi, dintr-o dată, mult mai informat. Nu Republica Moldova, ci Voronin... taie, spînzură, condamnă, amenință, face şi drege. Între Voronin şi Republica Moldova s-a căscat un hău, insurmontabil de către primul. Probabil că semnul de egalitate între Iliescu şi România ar fi cel puțin scandalos pentru majoritatea românilor. Pe de altă parte, nici mass-media din Republica Moldova, în proporție de 90% de limbă rusă, nu este mai brează. Şi cînd te gîndeşti că există voci care susțin teoria că în Republica Moldova minoritățile etnice ar fi oprimate...
Al doilea moment, cel de cazuistică, se referă strict la cazurile Teodora Dumitru şi Sorin Ilieşiu. Într-un articol publicat pe 21 august 2008 pe blogul revistaculruta.ro, Teodora Dumitru îşi începea cronicheta la volumul lui Hose Pablo, Căpşune în inima mea. Volum funerar pentru Generația 2000, cu următoarea frază: „Victor Neaga, alias Hose Pablo, e un basarabean de 22 de ani din categoria fraților de peste Prut «în curs de implementare». Folosesc sintagma aproape de sensul cu care sînt desemnate statele centrafricane «în curs de dezvoltare», unde 90% din populație mănîncă rădăcini, dar, fiindcă există o hartă care le afirmă existența, obțin şi o relativă conştiință de sine”. „Bat-o poarca, mînce-o caua”, ca să-l citez pe Eminescu. Un al doilea caz este cel al lui Sorin Ilieşiu. Sorin Ilieşiu a postat pe blogul lui Cristian Pătrăşconiu următorul comentariu la un răspuns al lui Vladimir Tismăneanu: „Constat că Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu a fost editată, în mod absurd, la Chişinău, acolo unde cititorii nu au nici măcar şansa să lectureze – critic sau necritic – «Raportul Tismăneanu», interzis de Partidul Comunist care conduce Rep. Moldova, partid care promovează «iluziile anticomunismului»”. Cum Teodora Dumitru crede că în Republica Moldova mîncăm rădăcini, la fel şi domnul Sorin Ilieşiu crede că Moldova nu este electrificată şi nu are acces la internet ca să poată intra pe site-ul presidency.ro pentru a citi acolo Raportul final, asta în cazul cînd nu şi-l cumpără direct din toate librăriile bune din Chişinău, unde volumul coordonat de Vladimir Tismăneanu se află de ani buni. Cred că orice comentariu este de prisos, deşi ar mai fi o mie şi una de nopți de stat la poveşti.
(IGOR MOCANU este critic literar “douămiist”, manager al Editurii Cartier)